Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
Print Friendly, PDF & Email

Managementul defectuos al împărţirii dreptăţii. Ep. 7. La schimbarea sexului, are dreptul judecătorul să dispună şi schimbarea prenumelui sau se urmează ulterior procedura administrativă strict prevăzută de lege?
02.02.2015 | Adrian-Relu TĂNASE


Cyberlaw - Valoarea legala a documentelor electronice

Rezumat
Problematica transsexualismului e una complexă, care implică discuţii de ordin psihologic, social, moral, medical, juridic. Într-un proces având ca obiect încuviinţarea schimbării sexului şi schimbarea prenumelui, după o sentinţă pronunţată la fond, în care primul judecător apreciază, corect, în conformitate cu prevederile O.G. nr. 41/2003, că prenumele se va schimba ulterior pe cale administrativă, în apel, un alt judecător, mai înţelept, a depăşit cadrul legal permis de lege şi s-a pronunţat, eronat, în sensul că a admis, contra legem, schimbarea prenumelui persoanei printr-o procedură vădit ilegală.

I. Transsexualismul. Aspecte de ordin medical, psihologic şi juridic

A. Aspecte medicale şi psihologice

Într-o definiţie[1], transsexualismul ar reprezenta o“tulburare de identitate în care subiectul are dorinţa sau sentimentul de a aparţine sexului opus. Aceasta definiţie exclude travestiţii, homosexualii, precum şi persoanele atinse de o anomalie cromozomică (sindromul lui Klinefelter, al lui Tumer etc.)”. Pe aceeaşi linie de gândire, s-a afirmat că “Transsexualismul este o manifestare a unei dereglări grave a construirii identităţii la copil, probabil consolidată de către mediul familial. El se manifestă printr-un sentiment precoce de comuniune cu celalalt sex, subiectul considerând sexul său biologic ca o nedreptate, ca o eroare pe care caută s-o îndrepte, adoptând comportamentul şi aspectul sexului opus. Aceasta poate duce la solicitarea unei intervenţii medicale sau chirurgicale asupra atributelor sexuale (pilozitate, sâni, modificare a organelor genitale). Aceste transformări nu fac, în general, să dispară nici suferinta psihologică, nici profundul sentiment de insatisfacţie al subiectului”[2].

Referitor la noţiunea de transgender, se afirmă că aceasta ar reprezenta “o categorie care cuprinde toate persoanele a căror identitate de gen (sentimentul propriei masculinităţi sau feminităţi) sau expresie de gen diferă de cea asociată în mod obişnuit cu sexul lor biologic. Multe dintre persoanele transgender trăiesc uneori sau permanent ca membri ai genului opus. În general, orice persoană a cărei identitate, aspect sau comportament iese din normele convenţionale de gen poate fi descrisă ca transgender. Cu toate acestea, nu orice persoană al cărei aspect sau purtare nu se conformează tiparelor de gen se va identifica drept transgender”[3].

Cu privire la tipurile de transgender, s-a afirmat că “transsexualii sunt persoane transgender care trăiesc sau îşi doresc să trăiască permanent ca membri ai sexului opus celui biologic. Femeile biologice care îşi doresc să trăiască permanent ca bărbaţi şi să fie considerate bărbaţi sunt numite transsexuali femeie-spre-bărbat (female-to-male (FTM) transsexuals) sau bărbaţi transsexuali. Bărbaţii biologici care îşi doresc să trăiască permanent ca femei şi să fie consideraţi femei sunt numiţi transsexuali bărbat-spre-femeie (male-to female (MTF) transsexuals) sau femei transsexuale. Transsexualii de obicei apelează la intervenţii medicale, precum administrarea de hormoni sau operaţii, pentru a-şi transforma corpul cât mai congruent posibil cu cel al genului preferat. Procesul de tranziţie de la un gen la celălalt este numit corectare a sexului sau corectare a genului.

Travestiţii (numiţi în engleză şi cross-dressers) alcătuiesc grupul cel mai numeros dintre transgenderi. Travestiţii poartă haine ale sexului opus. Ei variază în cât de complet se îmbracă (de la un singur articol de îmbrăcăminte şi până la travesti integral), precum şi în motivele pentru care o fac. Unii se travestesc pentru a exprima sentimente sau identităţi trans-gen; alţii se travestesc pentru distracţie, pentru confort emoţional sau pentru excitare sexuală. Marea majoritate a travestiţilor sunt bărbaţi biologici, majoritatea atraşi de femei.

Drag queens (reginele travesti) și drag kings (regii travesti) sunt bărbaţi biologici, respectiv femei biologice, care se prezintă ocazional ca membri ai sexului opus, în primul rând pentru spectacol şi pentru a distra. Reprezentaţiile lor pot include cântat, mimat sau dans. Interpreţii în travesti pot sau nu să se identifice ca şi transgender. Mulţi dintre cei care sunt drag queens si kings se identifică drept gay, lesbiene sau bisexuali.

Alte categorii de persoane transgender includ persoanele androgine, bigendered si gender queer. Definiţiile exacte ale acestor termeni diferă de la persoană la persoană, dar frecvent includ o semnificaţie de întrepătrundere sau alternanţă a genurilor. Unele persoane care folosesc aceşti termeni pentru a se descrie pe ei înşişi consideră conceptele tradiţionale ale genurilor ca fiind restrictive”[4].

Cu privire la întrebarea dacă transgeneritatea este considerată o boală mintală, opiniile sunt controversate. În opinia susţinătorilor drepturilor persoanelor transgender, “o stare psihologică este considerată boală mintală doar dacă ea cauzează suferinţă sau dizabilitate. Multe dintre persoanele transgender nu îşi resimt sentimentele şi trăsăturile de transgender ca supărătoare sau dizabilitante, ceea ce implică faptul că a fi transgender nu e o boală mintală în sine. Pentru aceşti oameni, problema semnificativă constă în a găsi resursele, precum tratamentul hormonal, chirurgia şi suportul social de care au nevoie pentru a-şi exprima identitatea de gen și a minimaliza discriminarea. Totuşi, unele persoane pot simţi că trăirile lor transgender le cauzează suferinţă şi sunt dizabilitante. Aceasta este în special adevărat pentru transsexuali, care îşi resimt identitatea de gen ca fiind incongruentă cu sexul biologic sau cu rolurile de gen asociate cu acel sex. Sentimentul supărător de incongruenţă se numeşte disforie de gen.

Conform cu standardele diagnostice ale psihiatriei americane, asa cum apar în Manualul de diagnostic şi statistică (DSM) a bolilor mintale, persoanele care resimt o disforie de gen intensă şi persistentă pot fi diagnosticate cu dereglare de identitate de gen. Acest diagnostic este foarte controversat printre unii profesionişti ai sănătăţii mentale şi persoanele transgender. Unii susţin că diagnosticul trece neadecvat în patologie variaţiile de gen şi ar trebui eliminat. Alţii argumentează că, deoarece sistemul de îngrijire a sănătaţii din SUA necesită un diagnostic pentru a justifica tratamentul medical sau psihologic, este esenţial a mentine diagnosticul pentru a uşura accesul la asistenţă”[5].

În opinia reputatului profesor dr. Ioan Lscăr, “transsexualitatea este o boală psihică, iar tratamentul ei este chirurgical”[6].

Cu privire la diagnostic, potrivit unui studiu recent realizat de asociaţia Accept, „în practica medicală din România, medicii psihiatri au folosit până acum diagnosticul de „tulburare de identitate sexuală”, aşa cum era acesta definit în DSM IV – Diagnostic and Statistical Manualelaborat de Asociația Psihiatrică Americană. În anul 2013 a fost publicată ediţia a V-a a DSM, conform căreia diagnosticul de tulburare de identitate sexuală a fost înlocuit cu cel de „disforie de gen”. Disforia de gen se referă la o stare de disconfort sau suferință cauzată de o discrepanță între identitatea de gen a cuiva și sexul atribuit acestei persoane la naștere (inclusiv expresia de gen şi caracteristicile sexuale convenţionale pentru sexul biologic)”[7].

B. Studiu realizat în Uniunea Europeană

Referitor la definirea noţiunilor circumscrise studiului şi la drepturile persoanelor transgender în U.E., în studiul “Drepturile persoanelor transgender în statele membre ale Uniunii Europene[8]” s-au dat anumite definiţii ale sexului[9], genului[10], orientării sexuale[11], identităţii de gen, persoanelor transsexuale, persoanelor transsgender şi reatribuirii de gen.

Potrivit studiului citat, identitatea de gen se referă la “experienţa trăirii identităţii de gen, internă şi individuală, intens resimţită de către fiecare persoană, experienţă care poate fi conformă sau nu cu sexul atribuit la naştere, incluzând sentimentul personal al corpului (care poate implica, dacă este liber consimţită, modificarea aparenţei sau funcţionării corporale prin metode chirurgicale, medicale sau prin alte mijloace), precum şi alte expresii ale identităţii de gen, cum ar fi vestimentaţia, vorbirea sau gestica”[12].

Noţiunea de persoană transexuală se referă, în opinia autoarei studiului citat, la “o persoană care şi-a schimbat sexul şi/sau a fost supusă terapiei hormonale”.

Persoana transgender are, potrivit autoarei citate, o definiție mai largă, care “include persoanele transsexuale pre-operatorii şi post-operatorii, dar şi persoane care aleg să nu facă operaţii şi/sau terapie hormonală sau care nu acces la aceste tratamente. Definiţia îi include şi pe travestiţi, precum şi alte persoane care nu pot fi încadrate în categoriile biologice de “bărbat” şi “femeie”

Reatribuirea de gen reprezintăprocesul legal prin care o persoană este recunoscută de stat în noul ei rol de gen”.

Referitor la discriminarea de gen, în anul 2006, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene[13] a confirmat că discriminarea pe criteriul reatribuirii de gen trebuie să fie considerată ca fiind o formă a discriminării de gen”.

Cu privire la legislaţia europeană antidiscriminare, în 2006, Uniunea Europeană a adoptat aşa-numita “Directivă a Reformării” (2006/54/EC)[14], în scopul consolidării prevederilor existente asupra implementării principiului tratamentului egal pentru bărbați şi femei. Paragraful 3 al preambulului Directivei a introdus o referinţă explicită la discriminarea bazată pe “reatribuirea de gen”, pentru prima data în legislaţia europeană. Aceasta directivă a luat în considerare jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la identitatea de gen. Curtea a afirmat că legislaţia referitoare la tratament egal (în ceea ce priveşte munca şi angajarea, salarizarea egală şi beneficiile de securitate socială) sunt aplicabile persoanelor transgender. În plus, Curtea s-a pronunțat asupra faptului că tratamentul egal pentru persoanele transgender trebuie să fie aplicat în conformitate cu genul dobândit după reatribuirea de gen, și nu cu sexul atribuit la naștere[15].

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, la ora actuală, numai persoanele transgender care au beneficiat de procesul de reatribuire de gen sunt protejate de legislatia europeană[16]. Acest segment reprezintă doar aproximativ 10% din totalul populaţiei transgender. Studiul Agenţiei Uniunii Europene pentru Drepturile Fundamentale (FRA) pe tema “Homofobiei şi discriminării pe criteriul orientării sexuale în statele membre UE” a ajuns la concluzia că “nu există niciun motiv pentru a nu extinde protecţia împotriva discriminării şi asupra persoanelor care nu au efectuat reatribuirea de gen, pentru a acoperi şi travestiţii, persoane care trăiesc permanent în genul “opus” celui atribuit la naştere, fără a fi efectuat vreo intervenţie medicală, precum şi acele persoane care doresc să îşi prezinte în mod diferit identitatea de gen”[17].

S-a afirmat, cu temei, de către autoarea citată că „posibilitatea de a-și schimba legal sexul și prenumele este esenţială pentru viaţa de zi cu zi a persoanelor transgender (permis de conducere, asistenţă medicală, candidatura pentru un loc de muncă, călătorii…).

În statele Uniunii Europene, problema schimbării de gen se face diferit, potrivit legislaţiei interne. Astfel, sunt state în care nu este nevoie de tratament hormonal sau de intervenţii chirurgicale pentru a obține reatribuirea legală de gen: Spania, Ungaria, Finlanda, Marea Britanie. În aceste ţări, recunoaşterea genului este posibilă, în urma prezentării unor dovezi că există disforie de gen înaintea unei autorităţi competente. În alte state, este nevoie de tratament hormonal şi/sau de intervenţii chirurgicale pentru a obţine reatribuirea legală de gen: Belgia, Bulgaria, Cehia, Danemarca, Germania, Estonia, Franţa, Italia, Olanda, Austria, Polonia, Portugalia. În aceste ţări, individul trebuie să faca dovada că:
– a urmat un proces supervizat medical de schimbare a sexului –adesea restrâns la anumiţi medici sau insituţii aprobate de stat;
– a devenit, în urma unor proceduri chirurgicale, infertil în mod ireversibil (sterilizare) şi/sau
– a efectuat alte proceduri medicale, precum tratamentul hormonal. Potrivit Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, aceste practici sunt contrare principiului respectului pentru integritatea fizică a persoanei, în special datorită (din cauza n.n.) faptului că persoanele transgender par să fie singurul grup din Europa care face obiectul sterilizării prevăzute legal şi promovate de stat (a se vedea, de asemenea, articolul 3 din Declaraţia Drepturilor Universale, referitor la “dreptul la integritatea persoanei”).

Înalta Curte Administrativă din Austria şi Curtea Supremă Federală din Germania au decis de curând că intervenţia chirurgicală obligatorie nu poate fi o precondiţie a reatribuirii de gen[18].

Referitor la posibilitatea unor persoane transgender de a se recăsători, în 1998, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a acordat unei persoane transgender, căreia îi fusese recunoscut legal noul gen, dreptul de a se căsători cu o persoană de sex opus genului dobândit de transsexual. În 2002, însă, Curtea a anulat jurisprudenţa anterioară şi a afirmat că “transsexualii post-operativi nu au fost privaţi de dreptul de a se căsători, întrucât, conform legii, ei se pot căsători în continuare cu o persoană de sex opus genului lor anterior”[19]. În urma acestui caz, Marea Britanie a adoptat Legea Recunoaşterii Genului, care a intrat în vigoare în aprilie 2005.

Această posibilitate nu afectează legislaţia existentă privind căsătoriile între persoane de acelaşi sex, care nu este permisă în majoritatea statelor membre. În cazul judecat recent de CEDO, Schalk și Kopf vs. Austria[20], din 24 iunie 2010, Curtea nu a obligat statul să asigure cuplurilor gay dreptul de a se căsători. Curtea a decis că nu există o încălcare a articolului 12 (dreptul la căsătorie), a articolului 14 (interzicerea discriminării) şi a articolului 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Studiul citat a evidenţiat faptul că în 16 dintre statele membe ale U.E. permit transsexualilor post-operativi să se căsătorească cu o persoană de sex opus genului dobândit de aceştia[21]; două dintre statele membre nu permit astfel de căsătorii[22] şi nouă dintre statele U.E., printre care şi România, nu au legislaţie care să reglementeze expres acest aspect[23].

O problemă specială se referă la valabilitatea căsătoriei încheiate între persoanele dintre care cel puţin una este transgendă, după efectuarea operaţiei de schimbare a sexului. În România noul Cod civil nu prevede nimic sub acest aspect, fiind greu de anulat o astfel de căsătorie pentru cauze intervenite ulterior încheierii ei (de principiu, cauzele de nulitate absolută sau relativă se regăsesc la data încheierii căsătoriei, nu ulterior). Potrivit unor autori, o astfel de căsătorie ar trebui să înceteze, după schimbarea sexului unuia dintre parteneri, doar că nu există un astfel de temei legal în legislaţia de lege lata din România. S-a afirmat în literatură că persoana transsexuală care a suferit o operaţie de modificare de sex va fi în măsură să-şi exercite dreptul garantat de art. 12 din Convenţie fie de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care instanţele naţionale au autorizat o asemenea operaţie, fie de la data efectuării menţiunii privitoare la schimbarea de sex în registrul de stare civilă corespunzător, soluţie preferabilă[24]). În orice caz, începând de la această dată, eventuala căsătorie a persoanei în cauză, nedesfăcută încă, ar urma să înceteze, iar copii eventual născuţi vor purta statutul de copii din căsătorie. Chiar dacă noul cuplu nu poate din punct de vedere biologic să procreeze, se apreciază că nu există niciun obstacol juridic spre a li se recunoaşte posibilitatea exercitării celuilalt drept înscris în art. 12, anume dreptul de a întemeia o familie, ceea ce presupune, în fapt, recunoaşterea dreptului de a adopta. Eventualele complicaţii din punct de vedere juridic pot apărea în cazul în care persoana care recurge la o intervenţie medicală de schimbare a sexului este deja căsătorită. Doctrina[25] distinge între două ipoteze:
– dacă celălalt soţ nu a consimţit la o asemenea intervenţie medicală, atunci poate cere divorţul pentru imposibilitatea continuării căsătoriei, din culpa soţului care şi-a schimbat sexul;
– dacă, însă, celălalt soţ a consimţit, atunci el nu mai poate (sau nu doreşte) cere divorţul, neputându-se reţine culpa soţului transsexual. Pe de altă parte, nici nu mai poate continua căsătoria între persoane de acelaşi sex. Soluţia ar trebui să fie în acest caz caducitatea căsătoriei sau încetarea căsătoriei în data la care se face menţiune în registrul de stare civilă privind modificarea sexului.

În opinia noastră, practic, se poate imagina situaţia în care două persoane de sex diferit se căsătoresc, ulterior adoptă un copil, şi după trecerea mai multor ani una dintre ele îşi schimbă sexul, cu acordul celuilalt soţ. E greu de identificat temeiul anulării căsătoriei şi a adopţiei, deoarece anularea se pronunţă pentru apariţia unor cauze existente la momentul încheierii căsătoriei şi încuviinţării adopţiei. În condiţiile acordului dintre soţi, nici desfacerea căsătoriei nu se poate pronunţa, în lipsa iniţierii unei acţiuni de desfacere a căsătoriei din partea soţului care a consimţit la schimbarea sexului celuilalt soţ (principiul disponibilităţii specific procesului civil), astfel că ar putea fi eludate în România regulile imperative referitoare la interzicerea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex şi interzicerea adopţiilor de către persoane de acelaşi sex[26] (s.n.).

Referitor la situaţia schimbării numelui şi/sau a prenumelui în cazul reatribuirii de gen, situaţia este diferită în privinţa procedurilor necesare în statele membre. Astfel, în 8 dintre statele membre, schimbarea numelui se realizează uşor, fără evaluare medicală[27]. În 14 dintre statele membre[28], numele poate fi schimbat după evaluarea medicală şi/sau intervenţie chirurgicală şi/sau tratament hormonal. Potrivit studiului, în 4 dintre ţările U.E. nu există legislaţie în acest sens (studiul menţionează eronat[29] şi România)[30].

C. Jurisprudenţa CEDO în problema transsexualismului

1. În speţă, Christine Goodwin este o transsexuală operată, care a trecut de la sexul masculin la cel feminin. Înainte de a se supune unor tratamente hormonale şi chirurgicale, ea se căsătoreşte cu o femeie, împreună cu care are 4 copii. Ea divorţează ulterior. În petiţia sa din 15 iunie 1995, adresată Comisiei, se plânge de nerecunoaşterea juridică a noii sale identităţi sexuale, ca şi de statutul juridic al transsexualilor în Regatul Unit. Ea denunţă în mod special maniera în care este tratată în domeniul angajării, al securităţii sociale şi al pensiilor, precum şi imposibilitatea pentru ea de a se căsători. Ea a invocat art. 8, 12, 13 şi 14 ale Convenţiei. Curtea a reţinut că au fost încălcate art. 8 referitor la dreptul la viaţă privată şi art. 12 privind dreptul la căsătorie[31].Curtea arată că refuzul unui guvern de a modifica certificatele de naştere nu poate fi considerat ca fiind o interferenţă în viaţa privată şi că nu se poate impune nicio obligaţie pozitivă care să vizeze schimbarea procedurii sau adnotarea registrelor de stare civilă. Cu toate acestea, instanţa consideră transsexualismul o problemă importantă şi accentuează necesitatea interpretării dispoziţiilor Convenţiei în „lumina condiţiilor contemporane. Statele nu mai pot argumenta că însăşi recunoaşterea juridică deplină a efectelor transformărilor fizice ale persoanelor trans ar mai cădea în marja lor de apreciere, în sensul că statele nu mai pot alege să nu ofere această recunoaştere. În plus, statele sunt obligate să creeze un just echilibru între interesele individuale ale persoanelor trans şi interesele sociale. În realizarea acestui echilibru, Curtea nu mai recunoaşte existenţa unui interes social care ar putea avea greutate mai mare decât interesul individual al persoanelor trans de a le fi recunoscute pe plan juridic efectele operaţiilor de reatribuire de gen.”

2. În cazul Rees vs. Regatul Unit[32], în care se refuză cererea de recunoaştere juridică a noii identităţi sexuale a unui transsexual, petentul, înregistrat la naştere ca femeie, s-a comportat ca un bărbat toată viata şi, în final, a recurs la o intervenţie chirurgicală de schimbare a sexului, urmare a căreia solicită efectuarea modificărilor necesare în registrele de stare civilă. Cererea i-a fost refuzată de autorităţile naţionale pe motiv că nu se impun niciun fel de formalităţi juridice care să dovedească conversiunea sexuală, nici schimbarea numelui, prenumelui etc. şi că în registrele de stare civilă existente se pot insera doar date legate de naştere, căsătorie, deces şi adopţie. Petentul invocă dispoziţiile art. 2 (dreptul la viaţă), 8 (dreptul la viaţă privată) şi 12 (dreptul de a se căsători) din CEDO, reclamând un statut juridic corespunzător condiţiei sale reale. Curtea, în acest caz, s-a aflat în situaţia de a găsi un echilibru între interesele individuale şi cele ale societăţii, în condiţiile în care nu exista o unitate de vederi între statele membre la Convenţie. Ea a apreciat că guvernul pârât a încercat să răspundă cererii petentului în concordanţă cu prevederile sistemului său de la acea dată, dar nu a crezut că trebuie să încerce modificări, care să afecteze şi restul populaţiei prin seria de măsuri administrative suplimentare. Ca urmare, instanţa pune concluzia absenţei încălcării art. 8, lăsând la dispoziţia guvernului rezolvarea problemelor transsexualilor. Mai mult, decide Curtea, Convenţia trebuie interpretată ”în raport cu condiţile actuale şi necesitatea unor măsuri juridice potrivite care trebuie să ducă la o examinare permanentă, mai ales din perspectiva evoluţiei ştiinţei şi societăţii”. În legatură cu art. 12, a cărui încălcare o pretindea petentul, Curtea a apreciat că aceasta acoperă căsătoria tradiţională, între persoane de sex biologic diferit, astfel ca nu poate fi reţinută o piedică pusă de Regatul Unit prin cerinţele sale legale”.

3. În cazul B. vs. Franţa[33] (1992), cererea unei transsexuale (devenită femeie după operaţie) de modificare a actelor de stare civilă şi de recunoaştere a adevăratei identităţi sexuale este refuzată de autorităţile franceze, petenta reclamând atingerile aduse ei prin încălcarea articolelor 3, 8 și 12 din CEDO. Discuţia în fața Curţii s-a purtat însă numai din perspectiva atingerii dreptului la respect al vieţii private (art. 8). Instanţa are în vedere, de la început, noțiunea de „respect” care poate fi clarificată numai „ţinând cont de echilibrul just ce trebuie păstrat între interesul general şi interesul individului”. De asemenea, Curtea consideră că „incontestabil, în materie de transsexualitate, mentalităţile au evoluat, ştiinţa a progresat”, astfel că ajunge la concluzia că petenta este pusă zilnic într-o situaţie incompatibilă cu respectul datorat vieţii sale private.

4. În cazul X, Y, Z vs. Regatul Unit[34] (din 1997) este vorba despre refuzul înregistrării la starea civilă a unui transsexual operat, ca tată al unui copil căruia i-a dat naştere partenera sa în urma inseminării artificiale cu donator. X este un transsexual (născut femeie şi devenit bărbat) care trăia cu Y care, în 1992 îl naşte pe Z, după inseminare cu spermă de la un donator. La cererea lor de a fi înregistraţi ca părinţi, X este refuzat, dar copilul poate să-i poarte numele. Petenţii susţin violarea articolelor 8 (dreptul la viaţă privataă), 12 (dreptul de a se căsători), 13 (dreptul la un remediu efectiv) şi 14 (care interzice discriminarea). Curtea a reținut că “X și Y se comportă ca o familie în societate, chiar dacă nu sunt căsătoriți legal, iar de la naşterea lui Z, X şi-a asumat rolul de tată, astfel că art. 8 este aplicabil. Pe de alta parte însă, având în vedere coerenţa regulilor de drept existente şi (conform dreptului familiei) primatul interesului copilului, Curtea nu doreşte să creeze un precedent şi să încurajeze transsexualismul. Mai mult, instanţa consideră că art. 8 nu implică obligaţia pentru stat de a recunoaste ca tată al copilului o persoană care nu-i este tată biologic, astfel că nici nu reţine, în final, o violare a art. 8. Inconvenienţele refuzului ar putea fi depăşite, crede Curtea, prin redactarea unui testament de către X în favoarea copilului, prin solicitarea unei ordonanţe de luare în îngrijire comună a acestuia pentru a avea autoritate parentală conform dreptului englez şi prin comportarea în continuare ca o familie”.

În cauza Schlumpf c. Elveția[35], solicitantul, un transsexual bărbat-la-femeie care a suportat o tulburare de identitate de gen încă din copilărie, a decis să trăiască ca o femeie după moartea soției sale în 2002. În 2003, solicitantul a început tratamentul hormonal şi psihiatric și alte tratamente. I-a fost eliberat un certificat medical care să confirme diagnosticul de disforie de gen, care să ateste că sunt satisfăcute condițiile de schimbare chirurgicală de gen. Asigurătorul ei de sănătate a refuzat să ramburseze costul operațiunii ei. Reclamanta a decis să continue cu operația și a făcut apel la asigurător să revină asupra deciziei sale anterioare. Recursul a fost respins. Apoi, reclamantul a inițiat proceduri administrative împotriva asigurătorului, ea a pierdut în urma unei analize superficiale a cauzei de către instanța de judecată, inclusiv refuzul de a audia probele experţilor sau să soluționeze cauza în public. CEDO a constatat că prin decizia de a nu audia opiniile experților și de a nu permite audierea publică s-a încălcat articolul 6. CEDO a reamintit că Convenția garantează dreptul la auto-împlinire personală și a reiterat că noțiunea de „viață privată” ar putea include aspecte legate de identitatea de gen. A constatat că Statul a beneficiat de o marjă de apreciere îngustă, considerând că problemele implicate în cazul respectiv se referă la unul dintre aspectele cele mai intime ale vieții private a reclamantului. Prin urmare, a constatat o încălcare a articolului 8 din CEDO (dreptul la viaţă privată şi de familie n.n.).

5. În plus, în cazul P. V. vs. Spania[36], CEDO a stabilit pentru prima dată că identitatea de gen este un criteriu de sine stătător care, fără niciun dubiu, beneficiază de protecţia articolului 14. În speța spaniolă menționată, reclamanta a rgumentat că dreptul de a-și vizita copilul minor aflat în grija celuilalt părinte fusese restrâns pe motivul începerii de către reclamantă a tratamentului pentru reatribuirea de gen. În plus, reclamanta a susținut că decizia a fost luată de către instanțe pe baza unui raport psihologic emis de către un psiholog fără pregătire în psihiatrie și a fost influențată de stereotipuri legate de „transsexualitate”. CEDO a observat că schimbarea programului de vizite a avut loc odată cu debutul tratamentelor de reatribuire de gen, iar instanțele spaniole au făcut deseori referire la „transsexualitatea” reclamantei, deși au insistat că nu aceasta este cauza restrângerii dreptului de vizită, ci starea emoțională instabilă a reclamantei care ar fi putut afecta dezvoltarea minorului. În acest caz particular, CEDO a subliniat protecția de care beneficiază identitatea de gen, din perspectiva articolului 14, însă nu a identificat vreo discriminare.

D. Schimbarea sexului şi schimbarea prenumelui, potrivit legislaţiei din România

Potrivit prevederilor art. 43 din Legea nr. 119/1996 R2, „în actele de naştere şi, atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau de deces se înscriu menţiuni cu privire la modificările intervenite în starea civilă a persoanei, în următoarele cazuri:
a) stabilirea filiaţiei prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi încuviinţarea purtării numelui;
b) contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii;
c) căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea căsătoriei;
d) adopţie, desfacerea, încetarea sau anularea adopţiei;
e) pierderea sau dobândirea cetăţeniei române;
f) schimbarea numelui;
g) deces;
h) rectificare, completare sau anulare a actelor de stare civilă ori a menţiunilor înscrise pe ele;
i) schimbarea sexului, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti.”

De asemenea, potrivit prevederilor art. 4 alin. 2 lit. l din O.G. nr. 41/2003 cu privire la schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, se poate admite schimbarea prenumelui „când persoanei i s-a încuviinţat schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă şi solicită să poarte un prenume corespunzător (noului sex dobândit n.n.), prezentând un act medico-legal din care să rezulte sexul acesteia”.

Cu privire la constituţionalitatea prevederilor art. 43 lit. i din Legea nr. 119/1996 dar şi în referire la prevederile art. 4 alin. 2 lit. l din O.G. nr. 41/2003, Curtea Constituţională a României nu a constatat elemente de neconstituţionalitate ale acestora, prin raportare la încălcarea dreptului la viaţă intimă şi privată a persoanelor, statuând în anul 2008 faptul că aceste critici sunt neîntemeiate, „menţiunile ce se înscriu în actele de stare civilă în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ţin exclusiv de natura juridică a acestor acte, precum şi de statutul juridic al persoanei, având ca scop o corectă evidenţă a populaţiei. Având în vedere acest regim al actelor de stare civilă, Curtea reţine că încuviinţarea schimbării sexului prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă este necesară pentru înscrierea menţiunilor referitoare la modificarea intervenită în starea civilă a persoanei, astfel că nu poate fi vorba de intervenţia instanţelor judecătoreşti în viaţa intimă a unei persoane, aşa cum susţine autorul excepţiei, acesta rămânând să decidă asupra hotărârii luate”[37].

În opinia noastră, cadrul legal existent în România, deşi perfectibil, este suficient pentru a permite persoanelor transsexuale, în baza unui proces civil în care se încuviinţează schimbarea sexului şi a procedurii ulterioare, administrative, nu judecătoreşti, în care se admite schimbarea de prenume, să îşi rezolve problemele de ordin juridic referitoare la schimbările intervenite în starea civilă, schimbarea numelui pe cale administrativă şi atribuirea unui nou C.N.P., respectiv eliberarea de noi certificate de stare civilă şi acte de identitate persoanelor care suferă o operaţie de schimbare a sexului.

Potrivit art. 131 alin. 3 din H.G. nr. 64/2011, „C.N.P. atribuit unei persoane nu poate fi schimbat decât în cazurile în care se modifică, potrivit legii, datele despre sex şi data naşterii ori când a fost atribuit în mod eronat; la întocmirea unui nou act de naştere, ca urmare a adopţiei cu efecte depline, se preia C.N.P. atribuit anterior”. De asemenea, există temeiul legal al preschimbării actului de identitate, potrivit prevederilor art. 19 lit. i din O.U.G. nr. 97/2005 R[38], în cazul schimbării sexului.

Ca urmare a schimbării sexului, are loc aşadar o schimbare a prenumelui pe cale administrativă, nu o modificare a prenumelui pe cale judecătorească. Potrivit doctrinei, “modificarea numelui de familie (şi a prenumelui n.n.) trebuie net delimitată, deosebită[39] de schimbarea numelui de familie pe cale administrativă, care se datorează altor cauze şi este supusă altui regim juridic[40]. Schimbările de stare civilă care determină ori pot determina modificarea numelui de familie au fost grupate de doctrină astfel: schimbări intervenite în filiaţia persoanei fizice; schimbări generate de adopţie; schimbări determinate de instituţia căsătoriei”. Exempli gratia, prin căsătorie/divorţ are loc o modificare a numelui de familie, nu o schimbare a sa.

Potrivit doctrinei[41], „spre deosebire de numele de familie, care este supus modificării ca urmare a schimbărilor de stare civilă, prenumele nu este supus unor asemenea modificări”, putând fi supus schimbării exclusiv pe cale administrativă. Potrivit art. 4 din O.G. nr. 41/2003, cetăţenii români pot obţine, pentru motive temeinice, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie și a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea. Regimul juridic al schimbării pe cale administrativă a numelui de familie se aplică şi schimbării prenumelui.

Potrivit art. 2576 din N.C.C., „numele persoanei este cârmuit de legea sa naţională.
(2) Cu toate acestea, stabilirea numelui copilului la naştere este cârmuită, la alegere, fie de legea statului a cărui cetăţenie comună o au atât parinţii, cât şi copilul, fie de legea statului unde copilul s-a născut şi locuieşte de la naştere.
(3) Ocrotirea împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume, săvârșite în România, este asigurată potrivit legii române.”

Cu privire la raportul dintre prevederile legislaţiei din România şi cele ale art. 8 din CEDO, care protejează şi dreptul la nume, ne exprimăm opinia că nu se pune problema ca reglementarea din România, printr-o procedură administrativă, nu judiciară, a schimbării prenumelui în urma intervenţiei de schimbare a sexului, să aducă atingere prevederilor art. 8 din CEDO. O astfel de ingerinţă ar exista doar dacă legislaţia din România nu ar permite, prin nicio cale/procedură (administrativă sau judiciară) cetăţenilor care îşi schimbă sexul să poată să îşi modifice corespunzător actele de stare civilă, prenumele, C.N.P.-ul şi să obţină noi acte de identitate potrivit noii realităţi biologice referitoare la sexul acestora.

Graţie unei interpretări extensive a art. 8, judecătorii europeni protejează numele de familie, în cazul în care acesta nu face obiectul unor dispoziţii specifice. Potrivit judecătorilor europeni, deoarece este un mijloc de identificare personală dar şi de legătură de familie, numele priveşte atât viaţa privată, cât şi pe cea de familie; o reglementare naţională cu privire la schimbările de nume este întru totul licită, chiar dacă ea poate restrânge libertatea de alegere a indivizilor[42]. De asemenea, CEDO a mai decis că, deşi recunoaşte că pot exista motive reale care determină o persoană să dorească să îşi schimbe numele, admite că restricţiile legale privind o astfel de posibilitate pot fi justificate pentru a proteja drepturile altora[43], astfel încât refuzul autorităţilor de a permite schimbarea numelui de familie nu reprezintă, în mod necesar, o ingerinţă în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private, asa cum ar fi, de exemplu, obligarea persoanei de a-şi schimba numele de familie[44].

Într-o concluzie parţială, în opinia noastră (subiectivă), după admiterea acţiunii de modificare a actelor de stare civilă ca urmare a schimbării de sex, realizarea operaţiei, expertiza INML care să ateste noul sex, are loc, doar prin procedură administrativă, schimbarea prenumelui persoanei trans. Ulterior se atribuie un nou C.N.P., se înscriu menţiunile corespunzătoare pe marginea actelor de stare civilă şi se obţin noile acte de identitate.

E. Etape/paşi în obţinerea schimbării sexului în actele de stare civilă şi actele de identitate

Într-un studiu documentat al asociaţiei Accept, publicat online[45], se recomandă pentru persoanele transsexuale parcurgerea mai multor paşi (orientativi, nerezultând din lege) pentru soluţionarea problemei din perspectivă medicală şi juridică a schimbării de sex.

Pasul unu se referă la obţinerea unui diagnostic de “tulburare de identitate de gen” sau „disforie de gen” stabilit de medicul psihiatru. În procesul stabilirii unui diagnostic pentru persoanele trans, medicii psihiatri au la dispoziţie standarde de îngrijire[46], care oferă îndrumare clinică profesioniștilor din domeniul sănătății pentru asistarea persoanelor transsexuale, transgen și neconforme cu normele de gen, aceste standarde reprezentând un consens profesional în ceea ce priveşte managementul psihiatric, psihologic, medical şi chirurgical legat de disforia de gen.

Pasul doi indicat în studiul citat se referă la vizita la medicul endocrinolog şi începerea tratamentului hormonal.

Pasul trei vizează intervenţiile chirurgicale. Potrivit studiului, “persoanele trans au atitudini diferite faţă de intervenţiile chirurgicale prin care li se modifică aspectul corpului. În general, operaţiile parcurse de persoanele trans privesc extirpări şi reconstrucţii asupra sânilor şi a organelor genitale. De exemplu, în rândul cazurilor din arhiva Accept, persoanele care şi-au dorit acest lucru au recurs la mastectomie, mamoplastie, histerectomie”. Practica judiciară din România nu este uniformă/unitară, unele instanţe au considerat parcurgerea intervenţiilor chirurgicale asupra oganelor genitale ca fiind o precondiţie pentru modificarea actelor de stare civilă[47].

Pasul patru se referă la alegerea instanţei şi formularea cererii de modificare a actelor de stare civilă. Potrivit art. 57 alin. 2 din Legea nr. 119/1996 R2, „în cazul anulării, completării şi modificării actelor de stare civilă, sesizarea instanţei judecătoreşti se face de către persoana interesată, de structurile de stare civilă din cadrul serviciilor publice comunitare locale sau judeţene de evidenţă a persoanelor ori de către parchet. Cererea se soluţionează de judecătoria în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul acestora, pe baza verificărilor efectuate de serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor şi a concluziilor procurorului.
(3) Soluţionarea cererilor de anulare, completare şi modificare a actelor de stare civilă formulate de cetăţenii români cu domiciliul în străinătate şi de străini este de competenţa Judecătoriei Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti.
(4) Hotărârea judecătorească prevăzută la alin. (1), precum şi înregistrarea făcută în temeiul acesteia sunt opozabile oricărei alte persoane, atâta timp cât printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul.”

Cu privire la capetele de cerere, în afară de modificarea actelor de stare civilă, asociaţia Accept recomandă şi formularea altor două capete de cerere, modificarea C.N.P. şi a prenumelui, aceste recomandări sunt eronate/vădit ilegale, în opinia noastră, deoarece schimbarea prenumelui şi a C.N.P.-ului se vor realiza ulterior exclusiv prin procedură administrativă, nu judecătorească (potrivit O.G. nr. 41/2013, Legii nr. 119/1996 R2, H.G. nr. 64/2011 şi OUG nr. 97/2005 R). Dacă judecătorul are puterea supremă de a intra şi pe teritoriul administrativ, poate ar trebui să îl dotăm şi cu cameră foto de preluare imagini şi să emită direct, alături de hotărârea judecătorească, şi noul act de identitate, să nu se mai piardă timpul la serviciile de evidenţă a persoanelor şi starea civilă (sic!).

Printre probele prezentate în faţa instanţei se numără şi expertiza medico-legală psihiatrică realizată la I.N.M.L. ”Mina Minovici”. Ulterior pronunţării sentinţei şi efectuării operaţiei de schimbare a sexului, are loc o nouă expertiză prin care se stabileşte noul sex al persoanei trans, în baza acestei din urmă expertize (care constată noul sex post operaţie n.n.) putându-se admite, prin procedura administrativă prevăzută de O.G. nr. 41/2003, schimbarea prenumelui persoanei pe cale administrativă. Potrivit unei adrese de la I.N.M.L. “Mina Minovici[48]”, “ca princpiu, aceste expertize se solicită numai după efectuarea intervenţiei chirurgicale şi în lipsa expertizei care să o preceadă. Intervenţia chirurgicală este ireversibilă şi ca atare implică doar o formalitate a actului medico-legal, care are ca obiectiv doar să constate realitatea efectuării intervenţiei, care, în caz afirmativ, implică şi recomandarea schimbării sexului civil”.

Pasul cinci, după rămânerea definitivă a hotătârii judecătoreşti de modificare a actelor de stare civilă ca urmare a schimbării sexului, se înscriu menţiunile corespunzătoare pe marginea actelor de stare civilă, se atribuie un nou C.N.P. şi se eliberează noile acte de identitate persoanelor trans, potrivit noii realităţi biologice a sexului acestora.

II. Când judecătorul de la Tribunal ignoră legea şi dispune peste capul ei schimbarea prenumelui persoanei trans

În anul 2011, la o judecătorie de prin Ardeal, dintr-un oraş frumos, unde este şi o puternică şcoală de drept, s-a pus pe rol o acţiune având ca obiect “pronunţarea unei sentinţe prin care să se constate că reclamanta suferă de tulburare de identitate sexuală – transsexualism – şi să se încuviinţeze schimbarea sexului reclamantei din feminin în masculin, precum şi să se încuviinţeze schimbarea prenumelui reclamantei din M. în M. V., şi rectificarea actelor de stare civilă(!) prin eliberarea unora noi ce conţin noul nume”. Prin întâmpinarea formulată, Consiliul Local A. s-a declarat de acord cu admiterea în parte a cererii, iar Consiliul Judeţean A. a solicitat respingerea acesteia. În cauză, s-a efectuat o expertiză medico-legală din concluziile căreia reiese că reclamanta „prezintă diagnosticul de tulburare de identitate sexuală – transsexualism – şi are capacitatea psihică de a decide informat asupra exercitării drepturilor şi asumării obligaţiilor civile ce îi revin în raport cu schimbarea sexului.”

Judecătoria admite primul capăt de cerere, schimbarea sexului, în baza expertizei prezentate, dar respinge, întemeiat, schimbarea numelui şi rectificarea actelor de stare civilă, întemeindu-şi, corect, soluţia pe prevederile O.G. nr. 41/2003 şi ale Legii nr. 119/1996 (rectificarea actelor de stare civilă e o procedură administrativă şi nu are legătură cu cauza, iar schimbarea numelui se face prin procedură administrativă, nu judecătorească).

Împotriva soluţiei pronunţate de judecătorie, se face apel la Tribunal. La acel nivel, există, desigur, judecători cu mai multă experienţă care vor judeca mai mult şi, mai ales, mai bine speţa delicată dedusă judecăţii. Pe timpul derulării procesului din apel, reclamanta/apelanta a obţinut o schimbare a prenumelui pe cale administrativă în Marea Britanie, care, potrivit O.G. nr. 41/2003 şi a Legii nr. 119/1996 R, precum şi a normelor metodologice adoptate prin H.G. nr. 64/2011, se înscrie prin menţiune, printr-o procedură administrativă, pe marginea actelor de stare civilă ale reclamantei.

Motivele de apel s-au dezvoltat în jurul dreptului persoanei de a avea o singură identitate (în sensul alinierii identităţii/prenumelui schimbat pe cale administrativă în Anglia cu cel care rezulta din actele de stare civilă şi cele de identitate din România), a drepturilor fundamentale ale omului. Atât Consiliul Local cât şi Consiliul Judeţean se opun la admiterea apelului, indicând, firesc şi temeinic, calea legală de urmat, înscrierea menţiunii privind schimbarea prenumelui, potrivit procedurii administrative strict reglementate de art. 117 alin. 1-3 din H.G. nr. 64/2011.

Potrivit textelor de lege amintite, „schimbarea numelui și/sau a prenumelui intervenită în străinătate, privind persoanele ale căror acte de naştere şi de căsătorie sunt înregistrate în România, se înscrie prin menţiune pe marginea actelor de stare civilă, cu respectarea prevederilor art. 93.
(2) Documentele administrative sau judecătoreşti în baza cărora s-a dispus în străinătate schimbarea numelui de familie sau a prenumelui sunt supuse condiţiilor de legalizare/supralegalizare prevăzute la art. 72 alin. (6).
(3) Cererea de înscriere a menţiunii se depune la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria unităţii administrativ-teritoriale care are în păstrare actul pe marginea căruia urmează să se opereze menţiunea de schimbare a numelui şi/sau a prenumelui, în nume propriu, prin împuternicit cu procură specială, autentificată conform prevederilor art. 72 alin. (6) sau prin împuternicire avocaţială, şi este însoţită de următoarele documente:
a) documentul de schimbare a numelui şi/sau a prenumelui, emis de autorităţile străine, în original şi în fotocopie;
b) traducerea legalizată a documentului, în original şi în fotocopie;
c) fotocopia certificatului de naştere şi/sau de căsătorie al persoanei pentru care se solicită înscrierea menţiunii;
d) fotocopia paşaportului emis de autorităţile române sau, după caz, străine al persoanei reprezentate.”

În baza acestor documente şi a avizului DEPABD, se proceda, elegant, simplu şi fără alte procese la înscrierea menţiunilor privind schimbarea de prenume (în baza documentelor administrative din Marea Britanie) şi de sex (în baza primei sentinţe), se eliberau noi certificate de stare civilă, se atribuia un nou C.N.P. şi se obţinea în final un nou act de identitate.

Tribunalul nu ţine cont de litera legii, fiind independent (de drept, de proceduri expres stabilite, de competenţe altor instituţii publice atribuite şi de lege) şi apreciind că este fondat motivul de apel referitor la schimbarea prenumelui reclamantei din M. în M. V., potrivit art. 8 din CEDO, deoarece „odată încuviinţată schimbarea sexului din feminin în masculin, trebuie să existe o corespondenţă firească şi în ceea ce priveşte prenumele persoanei cu privire la care s-a statuat asupra identităţii de gen”. Din aceste considerente, instanţa, plină de ştiinţă, dispune admiterea, în parte, a apelului declarat şi dispune schimbarea prenumelui reclamantei din M. în M. V. Definitivă, executorie, dar… puţin ilegală.

În opinia noastră, instanţa (tribunalul) este într-o eroare evidentă, pentru că nu ia în considerare temeiul legal în baza căruia apelanta avea tot dreptul din lume, recunoscut de legislaţia românească, de a i se înscrie prin procedură administrativă schimbarea de nume admisă tot pe cale administrativă în Marea Britanie. Una e să nu existe texte de lege care să reglementeze acest aspect, alta e ca ele, deşi invocate în întâmpinare, să fie ignorate deplin de instanţă şi să se decidă, peste capul legii, încălcându-se competenţa de atribuţiune, generală, a oricărei instanţe judecătoreşti, că pe cale judecătorească se dispune schimbarea numelui (şi a numelor persoanelor fizice), nu prin procedura administrativă prevăzută de lege.

Nu e prea bine, domnu magistrat de la tribunal… nu le ştie nimeni pe toate şi acesta este motivul pentru care în anumite speţe de stare civilă legea specială prevede să ne mai solicitaţi unele puncte de vedere (la înregistrarea tardivă a naşterii, declararea morţii unei persoane şi altele) să vă mai luminăm un pic, pentru că mulţi dintre dvs., în materie de stare civilă, cu tot respectul, nu faceţi diferenţa dintre acte şi certificate de stare civilă ori dintre modificarea şi schimbarea numelui pe cale administrativă ori dintre domiciliu şi reşedinţă, solicitând mereu, cu ajutorul grefierului copy paste, adresa de domiciliu stabil (exprimare pleonastică) a unor părţi. Ce ne facem însă atunci când avem legi şi nu vreţi să le aplicaţi şi să indicaţi petentei calea administrativă de urmat, atunci când o astfel de procedură e cea trasată de legiuitor? Într-o zi mă aştept să dispuneţi şi în materii care nu au niciun fel de legătură cu dreptul, crezând că statutul de magistrat vă permite acest tip de abordare, în interesul superior al justiţiei sau bazându-vă, ca să parafrazez pe preşedintele actual al CCR, pe “măreţia dreptului”.

Nu am înţeles de ce nu s-a încercat de către magistratul de la tribunal, eventual pe filiera art. 20 alin. 2 din Constituţie[49], să se dea o astfel de soluţie aparent întemeiată pe drepturile fundamentale ale omului. Deşi România le încalcă inadmisibil de des, de data asta avem legislaţie care permite respectarea dreptului la nume, ca atribut de identificare al persoanelor fizice, legiuitorul gândind că e mai facilă procedura administrativă, necontencioasă, decât cea a unei acţiuni judecătoreşti care presupune costuri şi timp pierdut aşteptând cu anii regularizarea dosarelor şi împlinirea termenelor care numai optime şi prebizibile, conform legii, nu mai sunt…

În stilul asta, iura nu prea novit curia şi mai pune în dificultate şi colegii de la serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor care aruncă la gunoi legislaţia specifică, deoarece a venit cetăţeanul nostru cu sentinţa-n băţ şi volens-nolens trebuie operată, dom’le, că altfel e jale!

Mai slab de înger, colegul de la respectivul serviciu a făcut eroarea de a opera această sentinţă a tribunalului vădit ilegală. În locul lui, aplicam prevederile legii speciale şi îi indicam cetăţeanului procedura administrativă, rezolvându-i cu celeritate problema, dar prin căile prevăzute de lege. Desigur, riscam să fiu reclamat, dar mă bazam pe buna credinţă a procurorului care m-ar fi cercetat, atunci când lectura prevederile legale şi vedea că e o altă procedură de urmat în acest caz, nu cea judecătorească…

Îmi asum acum riscul să fiu urgent taxat ca instigând la nesupunere faţă de caracterul executoriu al hotărârilor judecătoreşti pronunţate de magistraţi, care magistraţi sunt o putere în stat, poate cea mai mare urmărind ştirile în regim de breaking news care se difuzează de pe treptele DNA-ului…

Totuşi, puterea magistratului în România e una discreţionară, nelimitată, sau una limitată de principiile legalităţii şi ale separaţiei şi echilibrului puternilor în stat? Atunci când soluţiile sale se fondează pe nimic şi sunt contrare legii, Inspecţia Judiciară a CSM nu veghează deloc la maniera în care unii magistraţi împart dreptatea? Orice soluţie dată contra legem e numai bună de luat în seamă de instituţiile publice ale statului, fără nici cel mai mic comentariu sau împotrivire? Mai nou, principiul nimeni nu e mai presus de lege, din Constituţie, s-a completat cumva cu sintagma cu excepţia UNOR magistraţi?

Serialul nostru bazat pe fapte şi hotărâri judecătoreşti reale continuă…


[1] Dicționar medical: Transsexualism.
[2] Idem.
[3] Transgender România.
[4] Idem.
[5] Idem.
[6] Interviu publicat în Adevărul în 18 ianuarie 2014.
[7] Recunoaștere juridică a identității de gen a persoanelor trans în România.
[8] Cristina Castagnoli, Drepturile persoanelor transgender în UE.
[9] Sex, diferenţa biologică dintre femei sşi bărbaţi.
[10] Include, de asemenea, şi aspectul social al diferenţei între sexe, alături de elementul biologic.
[11] Acest termen se referă la capacitatea fiecărei persoane de a trăi o puternică atracţie emoţională, afectivă şi sexuală şi de a întreţine relaţii intime şi sexuale cu persoane de gen opus, de acelaşi gen sau cu persoane de mai mult de un gen.
[12] Principiile de la Yogyakarta referitoare la aplicarea legislaţiei internaţionale cu privire la drepturile omului, în legătură cu orientarea sexuală şi identitatea de gen.
[13] Curtea Europeana de Justitie, Cazul C-423/04, soluție pronunţată la 27 aprilie 2006.
[14] Directiva 2006/54/EC a Parlamentului European şi a Consiliului, din 5 iulie 2006, asupra implementării principiului şanselor egale şi a tratamentului egal pentru bărbaţi şi femei, în ceea ce privește angajarea şi ocupaţia profesională, OJEU L204, 26 iulie 2006, pp. 23-26.
[15] Cazul P. v. S. și Cornwall County Council, Cazul C-13/94 (1994); Cazul K. B. v. Agenția Națională pentru Servicii de Sănătate și Pensii, Cazul C-117/01 (2004); Cazul Sarah Margaret Richards v. Secretarul de Stat pentru Muncă și Pensii, Cazul C-423/04 (2006).
[16] Discriminarea de gen se referă strict la persoane care intenţionează să efectueze, au efectuat sau sunt în procesul de a efectua reatribuirea de gen.
[17] Cristina Castagnoli, Drepturile persoanelor transgender în UE, p. 5.
[18] După decizia Curţii Constituţionale (VfGH 29.09.2008, B 411/08, B 412/08), Înalta Curte Administrativă a făcut posibilă modificarea legislativă în 2009 (VwGH 27.2. 2009), BVerfG, 1 BvL 3/03 (6 decembrie2005).
[19] Christine Goodwin v. Marea Britanie, aplicaţia nr. 2897/95, judecată din 11 iulie 2002.
[20] Schalk și Kopf v. Austria, aplicația nr. 30141/04.
[21] Belgia, Danemarca, Germania, Estonia, Grecia, Spania, Franţa, Italia, Letonia, Luxemburg, Olanda, Austria, Slovacia, Finlanda, Slovenia, Marea Britanie.
[22] Portugalia, Irlanda.
[23] Bulgaria, Cehia, Cipru, Ungaria, Lituania, Malta, Polonia, România, Suedia.
[24] Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, comentariu pe articole, Ediția a doua, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 910.
[25] M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 12.
[26] A. R. Tănase, Noul Cod civil. Persoana fizică. Despre familie. Comentarii şi explicaţii. Editura C.H. Beck, București, 2012, p. 243.
[27] Belgia, Estonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia, Regatul Unit.
[28] Cehia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franţa, Italia, Letonia, Ungaria, Olanda, Austria, Portugalia, Finlanda, Suedia.
[29] Aşa cum vom arăta pe parcurs, în România există referiri în Legea nr. 119/1996 R privind actele de stare civilă şi O.G. nr. 41/2003 privind schimbarea numelui pe cale administrativă.
[30] Bulgaria, Cipru, Polonia, România.
[31] CEDO, Christine Goodwin c. Regatul Unit (11 iulie 2002).
[32] CEDO, Rees c. Regatul Unit (17 octombrie 1986), cererea nr. 9532/810.
[33] CEDO, 25 martie 1992, cererea nr. 13343/87.
[34] CEDO, 22 aprilie 1997, cererea nr. 21830/93.
[35] Decizia CEDO nr. 29002/06, 8 ianuarie 2009.
[36] Decizia CEDO în cauza P. V. contra Spaniei, din 30 octombrie 2010, cererea nr. 35159/09.
[37] Decizia CCR nr. 530 din 13 mai 2008.
[38] Republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 719 din 12 octombrie 2011.
[39] Gabriel Boroi, Drept civil, Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 361.
[40] Gheorghe Beleiu, Drept civil român, ediţia a XI-a, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 395.
[41] Gheorghe Beleiu, Drept civil român, ediţia a XI-a, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 403, 404.
[42] Juriprudenţa CEDO în Jean-Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 243, 244.
[43] CEDO, Taleb și Halimi c. Franței, 20 martie 2001.
[44] CEDO, Stjerna c. Finlandei, 25 noiembrie 1994.
[45] Recunoaștere juridică a identității de gen a persoanelor trans în România.
[46] Standarde de îngrijire pentru sănătatea persoanelor transsexuale, transgen şi neconforme cu normele de gen tradiționale.
[47] Recunoaștere juridică a identității de gen a persoanelor trans în România.
[48] Răspuns INML nr. A8/4584/11.2014/05/02/2014.
[49] Potrivit art. 20 din Constituţie, „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”


Adrian-Relu TĂNASE
Director executiv-adjunct, Direcţia de Evidenţă a Persoanelor Buzău

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate