Revista Română de Drept European nr. 2/2014: Compatibilitatea cu drepturile fundamentale a sistemului UE de executare a dreptului concurenţei, în care CE acţionează atât ca anchetator, cât şi ca decident în primă instanţă | Wouter P. J. Wils
4 februarie 2015 | Alexandra-Adriana DOBRIȘAN
Consilierul-auditor Wouter P. J. Wils este autorul ințial al articolului intitulat „Compatibilitatea cu drepturile fundamentale a sistemului Uniunii Europene de executare a dreptului concurenţei, în care Comisia Europeană acţionează atât ca anchetator, cât şi ca decident în primă instanţă”, publicat, pentru prima dată, în „World competition” și tradus în limba română de către Mihai Banu, pentru Revista Română de Drept European nr. 2/2014.
Sistemele concurențiale ale diverselor state se află în strânsă legătură, afectarea unei piețe putând însemna chiar denaturarea concurenței, la nivel regional sau chiar internațional. În contextul pregătirii Uniunii Europene pentru aderarea la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), s-a pus problema armonizării dreptului Uniunii cu prevederile Convenției. În domeniul concurenței, această situație a generat, printre altele, necesitatea de a se stabili dacă atribuțiile Comisiei în materie de stabilire a încălcărilor art. 101 și 102 din TFUE, precum și de aplicare a sancțiunilor corespunzătoare, sunt conforme art. 6 alin. (1).
Astfel, autorul articolului prezintă o parte din jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, printre care și spețele Jussila și Menarini, cu scopul de a verifica dacă sistemul amintit este unul util și dacă ar putea să contravină art. 6 alin. (1) CEDO. Dispozițiile art. 6 alin. (1) reprezintă baza judecării oricărui proces, în orice domeniu, la orice nivel. Acesta stabilește faptul că doar o „instanță independentă și imparțială” poate judeca o cauză, în mod echitabil și rezonabil. Prin urmare, în domeniul dreptului concurențial, se poate naște un conflict între competența Comisiei ca anchetator, pe de o parte, și ca decident în primă instanță, pe de altă parte. Cu toate acestea, dreptul Uniunii prevede că hotărârile Comisiei Europene sunt supuse verificării unei organ judiciar, și anume Tribunalului.
Având în vedere că decizia Comisiei nu este unică, ci poate fi controlată, s-ar putea ajunge la concluzia că sistemul Uniunii în privința dreptului concurenței nu este incompatibil cu art. 6. Această afirmație ar fi complet adevărată, însă, dacă Tribunalul ar putea să se pronunțe efectiv și ar avea un rol decisiv. Tribunalul ar trebui, astfel, să aibă competența de a examina toate elementele de fapt și de drept, considerate relevante pentru litigiul respectiv. Conform art. 263 TFUE, Tribunalul are, drept competență de fond, exclusiv pe aceea de a exercita controlul de legalitate.
Unele opinii susțin că acest tip de control vizează doar verificarea respectării normelor de procedură și de motivare, a modului în care a fost prezentată situația de fapt sau dacă există sau nu abuzuri de putere sau erori vădite de apreciere. Totuși, există și reversul medaliei, în care organul judiciar, chiar dacă nu poate modifica decizia necorespunzătoare a Comisiei, o poate anula. Astfel, Comisia rămâne, în continuare, instituția care administrează probe pentru a demonstra existența unei practici neloiale, însă, Tribunalul garantează suplimentar pentru corectitudinea deciziei adoptate. Organul judiciar nu se poate limita la a se pronunța, în general, cu privire la întinderea propriilor competențe.
Autoritățile care au atribuții pentru aplicarea de sancțiuni în domeniul dreptului concurenței, Comisia Europeană, în cazul de față, pot opta între amenzi și permiterea întreprinderilor de a-și asuma unele angajamente de remediere a situației create. Aceste sancțiuni sunt corespunzătoare categoriei „acuzații în materie penală”, fără a intra, însă, în „nucleul dur de drept penal”. Această încadrare s-a traduce prin faptul că acestea pot fi impuse, în primă instanță, și de un organ administrativ și judiciar, care îmbină prerogative de anchetă și de decizie, cu condiția ca activitatea acestora să poată fi controlată de un organ judiciar, competent pe fond. Mai mult, nu înseamnă că amenzile aplicate nu pot atinge un cuantum considerabil, în funcție de circumstanțele fiecărei spețe în parte. Marja de apreciere administrativă a Comisiei este temperată de posibilitatea Tribunalului de a reforma fondul, atât în fapt, cât și în drept. În plus, chiar dacă executivul Uniunii pare a avea competențe tehnice și economice superioare celor ale Curții, totuși, acesteia din urmă nu îi este permis să rămână tributară deciziei adoptate de Comisie, doar pe baz cunoștințelor superioare ale acesteia. Dacă această prerogativă ar fi încurajată, s-ar putea ajunge la situația în care Tribunalul se poate asocia cu o procedură despre care nu se poate spune cu exactitate că este imparțială.
În concluzie, autorul este de părere că atât prevederile CEDO, cât, mai ales, cele ale Uniunii permit unei autorități administrative, precum Comisia Europeană, cumularea calităților de anchetator și decident în primă instanță. Tribunalul, care vine în completarea atribuțiilor pe fond ale Comisiei, trebuie să exercite în fapt competența pe fond și nu să emită declarații generale vis-a-vis de propriile puteri.
