CyberlawDrept civilDrept constituţionalUEBusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporate
ComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
MARES DANILESCU MARES
Print Friendly, PDF & Email

Convingere vs. îndoială rezonabilă

06.02.2015 | George-Dominic POP

Introducere

Prin Noul Cod de procedură penală legiuitorul a înțeles să reintroducă în normativul procesual penal un concept fidel tradiției continentale a dreptului nostru procesual, respectiv cel de “convingere” a instanței, etalon atât pentru exercitarea rolului activ subsidiar al acesteia (art. 100 alin. 2 teza finală C. proc. pen.), cât și pentru aprecierea probelor administrate (art. 103 alin. 2 teza a II-a C. proc. pen.).

În opinia noastră, având în vedere jurisprudența anterioară a Curții Constituționale, dar și tendințele procesual penale contemporane, instituirea acestui criteriu subiectiv și aproximativ contravine dreptului oricărei persoane la un proces echitabil și imparțial (art. 21 alin. 3 din Constituția României), înfăptuit de către un judecător independent și care se supune în mod exclusiv legii (art. 124 din Constituția României).

Scurt istoric

Amintim că anterior actualului Cod de procedură penală (Legea nr. 135/2010), Codul de procedură penală din 1968 conținea o enumerare limitativă a mijloacelor de probă în art. 64, însă în forma sa inițială dădea o valență similară libertății de apreciere a probelor, prevăzând în mod expres că: “Probele nu au o valoare dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală și de instanța de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate și conducându-se după conștiința lor” (art. 63 alin. 2).

Prin Decizia nr. 171/23.05.2001 a Curții Constituționale[1], instanța de control constituțional a constatat că sus-citata normă procesual penală contravine dispozițiilor art. 124 din Constituția României, potrivit cărora: “Justiția se înfăptuiește în numele legii. Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”.

Ca urmare a acestei decizii, prin Legea nr. 281/2003 a fost modificat conținutul art. 63 alin. 2 C. proc. pen., astfel încât: ”Aprecierea fiecărei probe se face de către organul de urmărire penală și de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului”.

În acest fel, legiuitorul s-a raliat tendinței contemporane, fidelă sistemului științific al probelor, în care este primordială aflarea adevărului judiciar[2], dezirabil a coincide cu adevărul obiectiv, bineînțeles cu un anumit grad de probabilitate, iar descoperirea acestuia prin intermediul mijloacelor oferite de știință reprezintă o caracteristică fundamentală a sistemului probatoriu.

Noua legislație procesual penală

Prin adoptarea Noului Cod de procedură penală, legiuitorul a optat conceptual pentru un sistem procesual mixt, în care se regăsesc elemente ale sistemului acuzatorial, inchizitorial sau adversarial, din păcate în multe cazuri fără armonizarea instituțiilor importate din alte sisteme de drept.

Constant tradiției sistemului procesual român, și în prezent prevalează principiul libertății de apreciere a probelor, dar și o viziune liberală asupra mijloacelor de probă.

Astfel, potrivit art. 97 alin. 2 C. proc. pen., proba se obține prin mijloacele enumerate în literele a-e, dar și prin orice alte mijloace care nu sunt oprite de lege (lit. f), iar în procesul de evaluare a probelor, acestea nu au valoare dinainte stabilită de lege, fiind supuse liberei aprecieri a organelor judiciare (art. 103 alin. 1 C. proc. pen.).

Curioasă apare, față de cele arătate, reiterarea conceptului de “convingere” a instanței că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială, condiție a pronunțării unei hotărâri de condamnare (art. 103 alin. 2 teza a II-a C. proc. pen.).

Amintim că instanța de control constituțional a statuat prin Decizia nr. 171/2001 că judecătorii se supun numai legii și nu intimei lor convingeri, dovadă a voinței legiuitorului constituant în acest sens fiind eliminarea de către Adunarea Constituantă din 1991 a propunerii de completare a art. 124 alin. 3 din Constituție cu sintagma “… și intimei lor convingeri”[3].

Or, revenirea la o trăsătura fundamentală a sistemului de probațiune sentimental, în condițiile în care tendința contemporană este de adoptare a sistemului științific, obiectiv al probelor, reprezintă un regres în reglementare.

Mult mai potrivită apare formularea art. 396 alin. 2 C. proc. pen., potrivit cu care: “Condamnarea se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de către inculpat.”

Incontestabil, o examinare obiectivă a probelor și în acord cu exigențele prezumției de nevinovăție reprezintă premisa unei concordanțe între adevărul judiciar și adevărul obiectiv și darea unei soluții fundamentate probatoriu, motiv pentru care, în respectarea prescripțiilor Legii fundamentale, se impune renunțarea la evaluarea probatoriului pe baza unei convingeri subiective, supuse erorii.

Convingere vs. îndoială rezonabilă

În această linie, dincolo de înțelesul și obiectul principiului libertății în aprecierea probelor, mai important apare standardul utilizat în aplicarea acestuia, sens în care s-au conturat în prezent două curente semnificative, apologetice fie noțiunii de “convingere a judecătorului”, fie cerinței dovedirii vinovăției “dincolo de orice dubiu rezonabil”.

Standardul de apreciere a probelor în funcție de convingerea magistratului este de largă răspândire în dreptul continental, fie că îmbracă forma “convingerii libere” (art. 261 C. proc. pen. german, art. 14 C. proc. pen. austriac), a “intimei convingeri” (art. 353 C. proc. pen. francez) sau pur și simplu a “convingerii” în evaluarea probelor administrate (art. 103 alin. 2 teza a II-a C. proc. pen.).

Prin conceptul de “convingere” a judecătorului, care se formează în urma analizei probatoriului, se înțelege puterea suverană a acestuia de a aprecia valoarea probelor penale[4] și de a le reflecta în raționamente cu privire la veridicitatea probelor, în urma cărora cel chemat să soluționeze acțiunea penală dobândește un sentiment de certitudine cu privire la existența infracțiunii și a vinovăției făptuitorului[5].

În justificarea instituirii acestui etalon în aprecierea probelor, s-a arătat ca libera evaluare a acestora nu poate fi delimitată de formarea unei convingeri personale cu privire la relevanța probelor, care la rândul lor nu au o valoare predeterminată[6], iar libertatea de convingere este reflexul libertății probelor în procesul penal[7].

În sistemul common law, standardul de apreciere a probelor este cel al aptitudinii acestora de a înlătura orice îndoială rezonabilă cu privire la temeinicia acuzației (proof beyond any reasonable doubt).

În această concepție, orice evaluare a probelor este subsumată prezumției de nevinovăție, care se constituie într-o regulă probatorie fundamentală ce stă la baza sistemului acuzatorial, mai ales în sistemul procesual american[8].

În acest sistem, suficiența sau insuficiența probelor joacă un rol fundamental, fiind posibilă achitarea inculpatului chiar la momentul la care acuzarea și-a prezentat probele și înainte de administrarea probelor în apărare, atunci când acestea apar drept nesatisfăcătoare pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție[9].

Ca atare, în dreptul esențialmente adversarial, orice proces de evaluare a probelor pornește de la premisa inocenței acuzatului, cheia de interpretare a probelor fiind capacitatea acestora de a înlătura pentru orice observator obiectiv aceasta prezumție relativă.

Existența unor probe dincolo de orice îndoială rezonabilă reprezintă în plus și o componentă esențială a unui proces echitabil (due process and fair treatment) și instituie obligația pentru acuzare de a proba toate elementele de vinovăție de o manieră aptă să înlăture dubiul[10].

Desuetudinea convingerii că standard de probațiune

În atare condiții, se impun o serie de considerente pentru care apreciem că menținerea criteriului convingerii magistratului în evaluarea probelor este perimat.

Astfel, Decizia nr. 171/2001 a Curții Constituționale prin care a fost constatată contrarietatea dintre norma procedurală potrivit căreia probele se apreciază potrivit convingerii organelor judiciare și prevederile art. 129 din Constituție care arată că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, a fost criticată în doctrina[11].

În opinia noastră, simpla utilizare a substantivului “convingere” este de natură să relativizeze răspunderea celui îndrituit să examineze și să interpreteze probele cauzei, părerea sau credința subiectivă a acestuia nefiind de natură a asigura în mod obiectiv aflarea adevărului.

Nu este de ignorat că instituirea fermă a umbrelei prezumției de nevinovăție, ca predicat al oricărei evaluări probatorii, și constrângerea magistratului să aprecieze orice probă pornind de la această ipoteză corespunde mai degrabă înfăptuirii dreptății, fiind preferabil “să scape 99 de vinovați, decât să fie condamnat pe nedrept un singur nevinovat” (James Joyce).

Este adevărat că s-a precizat în doctrină că “libertatea de convingere a judecătorului nu este echivalentă cu libertatea de a pedepsi”[12], iar convingerea judecătorului nu este arbitrară, orice element subiectiv fiind eliminat prin cerința evaluării probatoriului în scopul aflării adevărului[13].

Dar, judecata prin care este reprezentat ceva ca adevărat este nu numai logică ci și psihologică, așadar subiectivă, întrucât ea conține asentimentul, adică adeziunea sau acordul subiectului cunoscător în legătură cu obiectul cunoașterii.

Dacă adevărul poate sau nu poate exista în afara conștiinței celui chemat să îl găsească este o problemă filozofică, dar, în aplicarea dreptului, determinarea unei situații de fapt și stabilirea corespondentului în drept al acesteia poate izvorî exclusiv din examinarea și aprecierea nepărtinitoare și riguroasă a întregului material probatoriu al cauzei.

De altfel, tendința legislațiilor moderne este în sensul centrării procesului de evaluare a probelor pe aptitudinea acestora de a înlătura orice dubiu cu privire la învinuire (a se vedea art. 530 C. proc. pen. italian privitoare la necesitatea achitării inculpatului în caz de insuficiență de probe de vinovăție).

Incongruența legiuitorului

Inclusiv în Noul Cod de procedură penală constatăm o îmbinare a celor două metode prin dispozițiile art. 103 C. proc. pen.

Astfel, art. 103 alin. 1 C. proc. pen. cere evaluarea coroborată și integrală a probelor administrate în cauza penală, cerință respectată numai în ipoteza corelării tuturor probelor apreciate drept veridice și înlăturarea motivată a celor contrare, fără omisiunea vădită sau implicită a vreunei probe administrate.

De aici decurge și necesitatea abordării obiective a examenului probelor, numai cercetarea exhaustivă și acordarea valorii potrivite fiecărei probe administrate asigurând temeinicia hotărârii.

Garanția filtrării obiective a probatoriului se regăsește în art. 103 alin. 2 teza I C. proc. pen., care impune instanței să decidă asupra existenței infracțiunii și vinovăției inculpatului de o manieră motivată, cu trimitere la toate probele evaluate.

În urma acestei evaluări, trebuie să rezulte întotdeauna un raționament armonios, congruent cu probatoriul cauzei, orice discordanță între aprecierile instanței și tabloul integral probatoriu fiind semnul specific al unei hotărâri injuste.

Numai raționalizarea probelor în mod obiectiv, de natură a crea certitudinea obiectivă că faptele relevate de probele analizate corespund realității[14], aduce certitudinea aflării adevărului.

Consecutiv, apare drept inutilă referirea în teza a II-a a art. 103 alin. 2 C. proc. pen. la formarea convingerii că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, folosirea acestui criteriu aparent subiectiv[15] nefiind în concordanță cu criteriul dubiului care, prin trăsătura sa de rezonabilitate, implica per se o viziune rațională, obiectivă.

Prezumția de nevinovăție

În activitatea de apreciere (evaluare) a probelor, un real standard este instituit prin prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul, întrucât orice dubiu privind temeinicia acuzației îi profită integral acestuia, conform regulii in dubio pro reo, consacrată expres prin art. 4 alin. 2 C. proc. pen. și art. 103 alin. 2 teza a II-a C. proc. pen., astfel încât mai adecvată apare centrarea evaluării probelor identificării existenței acestei îndoieli rezonabile.

După cum am arătat și anterior, mai potrivită este formularea art. 396 alin. 2 C. proc. pen., fiind binevenită, pentru a respecta viziunea constituțională asupra înfăptuirii justiției (art. 124 din Constituția României) modificarea art. 103 alin. 2 teza a II-a C. proc. pen. în sensul înlăturării conceptului de “convingere” a instanței și limitarea posibilității pronunțării unei hotărâri de condamnare doar atunci când instanța constată că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, verb care prin înțelesul său[16] presupune o viziune realistă, independentă de conștiință.

Două modele procesuale antinomice

Evoluția interbelică și postbelică a sistemelor procesuale a dat naștere teoriei procesului penal conform (due process model), în antiteză cu procesul penal de control al criminalității (crime control model)[17].

În modelul procesului penal conform (due process), procedura de stabilire a faptelor pe bază de probe este caracterizată prin respectarea formalităților legale, diriguitoare fiind evitarea erorii judiciare, acceptată ca o posibilitate ce trebuie preîntâmpinată prin norme precise și clare.

În acest tipar, orice cauză trebuie judecată în public, de către un tribunal imparțial, care evaluează cauza doar după ce acuzatul a avut toate oportunitățile să conteste învinuirea adusă.

Modelul procesului penal conform, asemănat cu o cursă cu obstacole destinate a eficientiza prezumția de nevinovăție, implică egalitatea armelor între acuzare și apărare, dispozițiile procedurale discriminând în mod pozitiv persoana acuzată, iar fiabilitatea soluției este mai importantă decât eficiența și rapiditatea de instrumentare a cauzei penale[18].

Scopul procesului penal este deopotrivă protejarea celui inocent (factually innocent) și sancționarea celui vinovat (factuallly guilty), dar doar în urma unui proces echitabil și prin stabilirea vinovăției în mod legal (legal quilt), pe baza de probe fiabile și obținute cu respectarea legii procesuale (reliable and legal evidence).

Sistemul probatoriu aferent acestui mod este marcat de constrângeri ale organelor de anchetă prin norme procesuale care resping autoritarismul și libertatea deplină a autorităților statale în obținerea de probe prin orice mijloace, iar cercetarea viabilității probelor este un imperativ.

O soluție de condamnare poate fi pronunțată doar atunci când probele de vinovăție sunt apte să răstoarne prezumția legală de nevinovăție, indiferent de aparențele de prezumție faptică (factual quilt).

În antiteză, procesul penal destinat controlului criminalității (crime control) este subsumat eficienței și represiunii fără întârziere, cu proceduri informale și uniforme, capabile să soluționeze un număr cât mai mare de cauze penale într-un timp cât mai scurt.

Drepturile acuzatului de a contesta învinuirea sunt limitate, rolul organelor de anchetă este exacerbat, probatoriul fiind administrat în principal în fazele anterioare judecății, iar funcționarea acestor organe este în principal administrativă și tipizată, ele având deplină libertate în obținerea de probe, fără constrângeri procedurale.

Odată cu formularea acuzației și în special după arestarea acuzatului, intervine o veritabilă prezumție de vinovăție, în condițiile în care investigațiile procurorului sau ale poliției nu au identificat nevinovăția acuzatului, fiind rezonabil a se crede că acesta este vinovat, iar toate stadiile ulterioare ale procedurilor sunt circumscrise acestui status quo.

Cu alte cuvinte, în timp ce prezumția de nevinovăție determină conduită autorităților, indiferent de soluția preconizată, prezumția de vinovăție reprezintă deja conturarea soluției, care devine centrul de interes.

În consecință, judecata la rândul său este rapidă, premisa viabilității cercetarilor întreprinse de organele de anchetă este determinantă, motiv pentru care readministrarea nemijlocită a probelor în fața instanței apare redundantă, astfel încât singura apărare “pertinentă” a acuzatului este de recunoaștere a faptei, pentru a beneficia de o pedeapsă mai blândă.

Totodată, pentru a asigura eficiența tragerii la răspundere penală a infractorilor, sunt eliminate căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești sau limitate în mod excesiv posibilitățile de exercitare a acestora.

Caracteristicile sistemului procesual român

Raportându-ne la constatările anterioare, în concepția Noului Cod de procedură penală asupra sarcinii probațiunii, se observă renunțarea la principiul rolului activ al instanței (art. 4 C. proc. pen. 1969) și împrumutarea unor elemente din dreptul adversarial anglo-saxon, sarcina probei în acțiunea penală aparținând procurorului (art. 99 alin. 1 C. proc. pen.) și, în mod subsidiar, instanței de judecată (art. 100 alin. 2 C. proc. pen.).

Totodată, probele administrate de organele de urmărire penală pot fi readministrate nemijlocit de instanța de judecată doar în ipoteza contestării lor întemeiate de către părți sau persoana vătămată (art. 374 alin. 7 C. proc. pen.) sau în mod excepțional la inițiativa instanței (art. 374 alin. 8 C. proc. pen.).

Justificarea acestei opțiuni în Expunerea de motive a Noului Cod de procedură penală[19] se referă la regândirea rolului judecătorului, chemat doar să vegheze că procedurile desfășurate în fața sa păstrează un caracter echitabil, dovedirea acuzației fiind apanajul exclusiv al procurorului.

Reluarea obsedantă, în expunerea de motive a Noului Cod de procedură penală, ca de altfel și în Legea nr. 2/2013, a tezei degrevării instanțelor de judecată și în special a instanței supreme, prin reducerea semnificativă a competenței materiale și după calitatea persoanei a acesteia, revenirea la principiul dublei jurisdicții sau înlăturarea rolului activ al instanței de judecată, relevă îngrijorarea legiuitorului nu pentru calitatea actului de justiție, cât pentru caracterul expeditiv al acesteia.

Apare greu de crezut că în aceste condiții este asigurată calitatea actului de justiție, mai degrabă preocuparea fiind în sensul simplificării acestuia, rațiuni incompatibile cu noțiunea de proces just și echitabil, dar și cu realizarea rolului Înaltei Curți de Casație și Justiție de asigurare a unei practici naționale unitare.

Este lesne de sesizat, prin raportare la trăsăturile sistemului procesual de control al criminalității (crime control model) identificate de Herbert L. Packer, că multe dintre neajunsurile acestuia se regăsesc în actualul sistem probatoriu român.

Realitatea că procesul penal implică subiecți pasivi acuzați de conduite reprobabile poate genera un resentiment în rândul celor care realizează actul de justiție și tentația înfăptuirii unei justiții sumare în scopul pedepsirii persoanelor care au săvârșit infracțiuni[20].

Însă, astfel cum a arătat Curtea Supremă de Justiție a S.U.A., cei care suferă cel mai mult în urma unui proces secret și dictatorial sunt cei slabi, ignoranți, săraci și fără putere[21], fapt care poate genera nedreptate și abuz.

În condițiile schimbării conceptuale a sistemului probatoriu, ar fi fost de dorit, pentru asigurarea echilibrului în administrarea actului de justiție, întărirea rolului în procesul penal al acuzatului sau al părților ori subiecților procesuali principali, precum și al apărătorilor acestora, pentru a contrabalansa puterea semnificativă a organelor de urmărire penală, a căror cenzură nemijlocită de către instanța de judecată a fost limitată în contextul arătat.

Or, tocmai această limitare a rolului activ al instanței de judecată și dependența exercitării acestuia de necesitatea formării convingerii judecătorului (art. 100 alin. 2 teza finală C. proc. pen.) contravine dreptului la un proces echitabil (art. 21 alin. 3 teza I din Constituția României), fiind inadmisibilă instituirea unui criteriu vag și subiectiv în activitatea de probațiune a instanței de judecată, chemată să aplice legea conflictului de drept penal.

Concluzie

Actuala orientare a legiuitorului apare drept nefericită în contextul argumentelor prezentate, fiind necesară în mod primordial armonizarea normativului procesual cu Legea fundamentală, dar și ralierea la tendințele și viziunile moderne asupra probatoriului în procesul penal, care dirijează rolul principalului participant în procedurile judiciare (judecătorul) către abordarea obiectivă și predictibilă atât a activității de administrare de probe, cât și a activității finale de evaluare a acestora.


[1] Publicată în M. Of. nr. 387/16.07.2001.
[2] I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală, partea generală, Editura Hamangiu, București, 2014, p. 413.
[3] Comisie de redactare a Constituției, prin rapoartele nr. 35 și 36 din 13 și 14.11.1991, a respins următoarea formulare a art. 123 alin. 2 din Constituție: “Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii și intimei lor convingeri”.
[4] I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, vol. V, p. 71.
[5] I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 437.
[6] I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 438.
[7] V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, Ediția a II-a, Editura Academiei Române, București, 2003, vol. V, p. 183.
[8] S. Guinchard și colaboratorii, Droit processuel, Droits foundamentaux du proces, Editura Dalloz, Paris, 2013, p. 645.
[9] Regula 29 a Federal Rules of Criminal Procedure.
[10] Hotărârea Curții Supreme de Justiție a SUA din 31 martie 1970 din cauza In Re Winship.
[11] I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 438.
[12] I. Tanoviceanu, op. cit., p. 71.
[13] Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 301.
[14] Gr. Theodoru, op. cit., p. 301.
[15] V. Pușcașu, Prezumția de nevinovăție, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 409.
[16] a constata=a stabili un fapt, existența unui adevăr.
[17] Cele două modele ale procesului penal au fost dezvoltate prima dată de către Herbert L. Packer, profesor de drept al Universității Stanford, în lucrarea sa “The limits of Criminal Sanction”, editura Stanford University Press, 1968.
[18] V. Pușcașu, op. cit., p. 55.
[19] Disponibil pe www.just.ro.
[20] A. Ashworth, M. Redmayne, The Criminal Process, Third Edition, Oxford University Press, 2005, p. 59-60.
[21] Hotărârea din cauza Chambers v. Florida, 1940, publicată în John. R Vile, Essential Supreme Court Decisions, Editura Rowman&Littlefield Publishers Inc., 2010, p. 356.


Avocat drd. George-Dominic POP
Baroul București


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


 Abonare newsletter | Corporate | Membership

.