Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC




36 comentarii

Despre corecta interpretare a art. 1579 alin. 3 din Codul civil de la 1864
10.02.2015 | Alexandru PERJU

JURIDICE - In Law We Trust

1. Preliminarii

Într-un articol recent postat pe JURIDICE.ro (Gheorghe Piperea, Nominalismul monetar, o tradiție juridică deturnată de la înțelesul său originar) se susține că alineatul 3 al art. 1579 din vechiul Cod civil poate fi aplicat împrumutului în bani din prezent, împrumutul în monede de aur sau argint putând fi asimilat cu împrumutul în valută, astfel încât este admisibil ca regula restituirii echivalentului prețului intrinsec al monedelor de aur sau argint la momentul la care acestea au fost împrumutate să se aplice și împrumutului în valută.

În acest fel, susține autorul articolului, în cazul creditelor în valută, dacă există o fluctuație a cursului, se va putea efectua plata în lei la un curs înghețat la nivelul celui din data acordării creditului. Acest curs înghețat ar fi „prețul intrinsec” al monedei în timpul în care a fost împrumutată. În caz de refuz al creditorului de a primi o astfel de plată, instanța va putea să-l oblige să accepte o astfel de plată la un curs înghețat în timp la momentul acordării creditului.

2. Interpretarea articolelor 1578 și 1579 din vechiul Cod civil.

Ipoteza împrumutului unei sume de bani implică o rezolvare diferită de cea în care se împrumută alte bunuri fungibile, inclusiv monedele de aur ori argint.
Art. 1578 Cod civil de la 1864: (1) ”Obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.
(2) Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.”
Art. 1579: (1) „Regula cuprinsă în articolul precedent nu se va aplica la împrumuturi de vergi metalice sau producte.
(2) În acest caz, debitorul nu trebuie să restituie decât aceeași calitate și cantitate, oricare ar fi suirea sau scăderea prețului lor.
(3) Asemenea când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint și s-a stipulat o restituțiune în aceeași specie și calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui “echivalentul” prețului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate.”

Din compararea articolelor de mai sus se observă următoarele:
– regula de la art. 1578 Cod civil, care privește împrumutul în bani și restituirea aceleași sume (număr) de bani, indiferent de puterea diferită de cumpărare a banilor de la data împrumutului față de data scadenței (trebuie restituită la scadență suma numerică împrumutată, adică aceeași putere de cumpărare ca cea de la data împrumutului), nu se aplică în cazul împrumutului altor bunuri fungibile decât banii, deci nici împrumutului în monede de aur ori argint;
– pentru celelalte bunuri fungibile, altele decât sumele de bani, regula este prevăzută de art. 1579 Cod civil;
– astfel de bunuri fungibile, altele decât banii, sunt și monedele de aur sau argint, care au o valoare intrinsecă prin metalul conținut în ele, fiind diferite de banii lichizi, respectiv de banii care nu au valoare metalică;
– regula în privința tuturor bunurilor fungibile, altele decât banii, este că se restituie aceeași calitate și cantitate de bunuri fungibile cu cea împrumutată, adică aceeași valoare, indiferent de scăderea ori sporirea prețului de cumpărare a bunurilor sau a puterii de cumpărare a banilor cu care se achiziționează, în vederea restituirii împrumutului, respectivele bunuri;
– din faptul că alin. 3 al art. 1579 Cod civil folosește, cu trimitere la alin. 1 și 2, termenul “asemenea” rezultă că și în cazul bunurilor fungibile împrumutate, constând în monede de aur ori argint, se aplică prin asemănare regulile de la alin. 1 și 2 ale art. 1579, în sensul că art. 1578 nu are aplicabilitate și că trebuie restituită aceeași valoare a bunurilor fungibile împrumutate;
– diferența dintre alin. 2 și alin. 3 ale art. 1579 Cod civil este aceea că alin. 2 nu permite conversia bunurilor fungibile de restituit într-o altă specie de bunuri fungibile, trebuind a fi restituită aceeași cantitate și calitate de bunuri cu cea împrumutată (aceeași valoare cuprinsă în aceleași bunuri), pe când alin. 3 permite, în ipoteza împrumutului de monede de aur ori argint, atunci când, până la scadență, se va altera valoarea lor intrinsecă, sau nu se vor mai găsi ori vor fi scoase din uz, să se restituie echivalentul prețului intrinsec al acestora (adică tot aceeași valoare a metalului ca cea împrumutată, dar convertită în alte bunuri fungibile, respectiv în bani);
– deci, inclusiv în cazul împrumutului de monede în aur ori argint, trebuie restituită valoarea metalică (a aurului ori argintului) împrumutată, indiferent de puterea de cumpărare a banilor cu care s-ar achiziționa, la momentul restituirii împrumutului, această valoare metalică de restituit și indiferent de faptul că monedele nu se mai găsesc ori sunt scoase din uz;
– această raportare la restituirea valorii împrumutate se face tocmai datorită valorii intrinseci a metalului (aur ori argint) conținut de monezile împrumutate;
– este motivul pentru care alin. 3 al art. 1579 Cod civil vorbește de restituirea “echivalentului” prețului intrinsec a monedelor de aur ori argint avut de acestea la data împrumutului (se are în vedere deci același echivalent valoric ca cel din ipoteza în care monedele de aur ori argint împrumutate s-ar restitui în natură, adică valorea metalică împrumutată) și nu de restituirea prețului intrinsec a acelor monede de aur ori argint avut la data împrumutului;
– acest echivalent al prețului intrinsec al monedelor de aur ori argint este, conform regulii de la alin. 2, la care alin. 3 face trimitere, cel de la data restituirii împrumutului (a scadenței) și nu cel de la data acordării împrumutului, din moment ce regula de la alin. 2 este că trebuie să fie restituită aceeași valoare cu cea împrumutată, indiferent de sporirea ori scăderea puterii de cumpărare;
– prin folosirea, la alin. 3, a sintagmei “se va restitui echivalentul prețului intrinsec” și nu a sintagmei “se va restitui prețul intrinsec” se subliniază faptul că se are în vedere regula de la alin. 2, respectiv că este vizată restituirea valorii metalice împrumutate, respectiv a echivalentului cu care aceasta se poate procura la data restituirii împrumutului.
Următorul exemplu este edificator:
Dacă se împrumută monede de aur, iar la scadență ar fi posibil să se restituie tot monede de aur de aceeași calitate și cantitate, pentru achiziționarea respectivelor monede de aur în vederea restituirii către împrumutător este indiferent că împrumutatul cheltuie, la data scadenței, o sumă mai mare sau mai mică de bani decât suma de bani cu care se puteau achiziționa monedele de aur la data acordării împrumutului. S-au împrumutat trei monede de aur, trebuie restituite la scadență aceeași valoare împrumutată, calitativ și cantitativ, adică trei monede de aur de același fel cu cele împrumutate.
Dacă restituirea monedelor de aur împrumutate nu mai este posibil a se realiza în natură, atunci trebuie restituită aceași valoare (sumă de bani) pe care împrumutatul ar fi plătit-o la scadență pentru a achiziționa monede de aur de același fel cu cele împrumutate, în vederea restituirii către împrumutător, în situația în care respectivele monede ar mai fi existat pe piață și ar mai fi putut fi achiziționate, art. 1578 Cod civil nefiind aplicabil, ipoteza de la art. 1579 alin. 3 fiind diferită de cea de la articolul precedent, presupunând o soluționare în acord (“asemenea”) cu cea de la alin. 2 al art. 1579 Cod civil.

3. Prin urmare, trebuie reținut că:

În cazul art. 1578 Cod civil 1864, în situația împrumutului în bani, trebuie totdeauna restituită la scadență aceeași sumă numerică aratată în contract, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutați.
Art. 1579 alin. 1, 2 și 3 prevede că această regulă nu se aplică la împrumutul de aur ori argint.

Regula de la art. 1579 Cod civil este că se restituie aceeași calitate și cantitate de bunuri fungibile împrumutate, indiferent de suirea sau scăderea prețului lor, după cum prevede alin. 2. Se împrumută o anumită valoare, anumite bunuri fungibile, altele decât o sumă de bani, trebuie restituită exact acea valoarea, adică bunuri de aceeași cantitate și aceeași calitate, indiferent că a scăzut sau crescut puterea de cumpărare a banilor cu care se achiziționează aceste bunuri ori prețul bunurilor (respectiva valoare împrumutată) pentru a fi restituite.

Este fără importanță că împrumutatul plătește, imediat anterior scadenței, pentru achiziționarea aceleași cantități și calități de bunuri fungibile ca cea împrumutată, în vederea executării obligației sale de restituire a acestor bunuri către împrumutat, o sumă de bani mai mare ori mai mică decât prețul bunurilor împrumutate, existent la momentul împrumutului.

Obligația împrumutatului este de a procura împrumutatului aceeași valoare cantitativă și calitativă cu cea împrumutată. Alin. 3 al art. 1579 Cod civil folosește (pentru împrumutul de monede de aur ori argint) termenul “asemenea”, făcând apropiere cu regula de la alin. 2. La art. 1579 alin. 3 din Cod civil, obiectul împrumutului este o valoare (monede de aur ori argint) și nu o sumă de bani, împrumutatul trebuind a restitui aceeași valoare (aceeași calitate și cantitate, oricare ar fi suirea sau scăderea prețului lor). Dacă s-a împrumutat o valoare (monedă în aur ori argint) și nu o sumă de bani, trebuie restituită aceeași valoare, adică exact ceea ce s-a împrumutat, fiind indiferentă fluctuația comensurării în lei a acestei valori.

Deci, obiectul împrumutului nu este o sumă de bani (lei), ci un bun fungibil, o valoare (monede de aur ori argint), motiv pentru care textul vorbește, în ipoteza alterării valorii acestora, de restituirea “echivalentului” prețului intrinsec al acestei valori avut la momentul facerii împrumutului, adică tocmai de restituirea valorii metalice împrumutate, indiferent de fluctuația cuantumului sumelor de bani care ar fi fost la scadență necesare achiziționării acesteia. Textul nu vorbește de restituirea prețului intrinsec al valorii (monede în aur ori argint), ci de restituirea echivalentului acestuia.

Art. 1579 alin. 3 din Cod civil de la 1864 vorbește de “echivalentul prețului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate”. În doctrină s-a explicat că, prin obligația de a se restitui echivalentul prețului intrinsec, se are în vedere valoarea metalică (cantitatea și calitatea aurului sau argintului cuprins în monedă, s.n.), iar nu valoarea cursului comercial pe care monedele împrumutate o aveau în momentul facerii împrumutului în monede de aur ori argint (C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. IX, Ed. Librăriei “Universala” Alcalay&Co., București, 1934, p. 232).

Valoarea cursului comercial (valoarea nominală în bani inscripționată pe monedele de aur ori argint) nu dă întinderea obligației de restituire, aceasta fiind dată de valoarea metalică (cantitatea și calitatea aurului sau argintului cuprins în monedă), care este valoarea împrumutată.

Este ca și cum se împrumută o cantitate de aur ori argint, care apoi trebuie restituită conform regulii de la art. 1579 alin. 2 și 3 Cod civil, chiar și atunci când restituirea nu se mai poate face în natură, ci prin echivalent, trebuind a fi restituită la scadență valoarea cu care, la această dată, s-ar putea achiziționa respectiva cantitate de aur ori argint dacă ar mai exista pe piață.

Art. 1579 se referă la contractele de împrumut și reglementează restituirea lui în aceeași natură, cum este de exemplu un împrumut făcut în monedă de aur (Trib. Ilfov, S. III, c. c., 1088 din 10 iulie 1925, Curierul Judiciar nr. 1/926, citată în C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. VII, Ed. Librăriei “Universala” Alcalay&Co., București, 1931, p. 492).

Banii (leii) nu au rolul de a estima întinderea obligației, ci doar de a o plăti, respectiv de a o actualiza, în sensul achiziționării aceleași valori ca cea împrumutată. Deci, trebuie restituită valoarea împrumutată (valoarea metalică a monedei, respectiv cantitatea și calitatea de aur ori argint conținută în monedă), indiferent de fluctuația (sporirea sau scăderea) banilor, care au exclusiv doar rolul de a plăti și actualiza obligația. Noțiunile de “asemenea”, de “alterare” (schimbare) a valorii intrinseci a monedelor de aur ori argint și de “echivalent” al prețului intrinsec cuprinse la alin. 3 din art. 1579 Cod civil sunt esențiale în explicația modului în care se face restituirea cantitativă și calitativă a monedelor (cantității) de aur ori argint.

Este neimportant că, la data împrumutului, obiectul împrumutat (moneda de aur ori argint) făcea 10 lei, iar la scadență, face 5 sau 15 lei, întrucât la scadență trebuie restituit obiectul împrumutat (sau, în lipsă, echivalentul valoric al acestuia din acest ultim moment). Nu se poate invoca în favoarea debitorului că, în acest din urmă moment al scadenței, valoarea în bani a obiectului împrumutat ce trebuia restituit este mai mare și că ar trebui avută în vedere valoarea în bani mai mică de la momentul acordării împrumutului, căci în acest fel s-ar ajunge să nu se mai restituie bunuri de aceeași cantitate și calitate, ori echivalentul exact al acestora. De aceea art. 1579 prevede că nu se aplică regula de la art. 1578 Cod civil.

S-a arătat în doctrină că regula de la art. 1578, care permite împrumutatului ce a primit bani buni să restituie bani de o specie și calitate mai rea, nu se aplică împrumutului în monede de aur ori argint, când s-a stipulat ca restituirea să se facă în aceste monede. Dacă se va altera valoarea lor intrinsecă, dacă nu se vor mai găsi ori dacă vor fi scoase din uz, se va restitui echivalentul prețului intrinsec, adică valoarea metalică, iar nu valoarea cursului comercial pe care monedele în aur ori argint o aveau în momentul facerii împrumutului (D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. IV, Tipografia Curții Regale, București, 1926, p. 456).

Dacă s-ar aplica regula de la art. 1578 și în situația de la art. 1579 alin. 3, ar trebui să se restituie la scadență prețul bunului împrumutat (monedelor în aur ori argint) de la momentul împrumutului și nu “echivalentul” acestui preț, adică al valorii împrumutate. Or, a interpreta art. 1579 alin. 3 Cod civil în sensul că, dacă s-a stabilit în contract obligația restituirii bunului împrumutat (monede în aur ori argint) în aceeași specie și calitate, în caz de fluctuație a valorii banilor, se va putea efectua, cu efect liberatoriu, o plată a echivalentului prețului intrinsec în bani al acestei valori, preț stabilit la momentul la care valoarea a fost împrumutată (adică o plată a unei sume de bani ce coincide cu valoarea bunului împrumutat de la momentul împrumutului și nu de la momentul scadenței), nu înseamnă altceva decât a aplica și extinde, în ipoteza de la alin. 3, prevederile art. 1578 Cod civil și a nega regula de la art. 1579 alin. 1 și 2, precum și termenul “asemenea” menționat de alin. 3, cu trimitere la alin. 1 și 2.

Într-adevăr, conversia este posibilă în ipoteza art. 1579 alin. 3 Cod civil, adică se poate restitui și un echivalent al monedelor în aur ori argint, însă valoarea de restituit nu este prețul intrinsec al monedelor metalice existent la data împrumutului, ci echivalentul acestui preț intrinsec, echivalent care trebuie raportat la valoarea monedelor metalice (a aurului ori argintului) de la data restituirii.

Doar în acest fel poate fi respectată regula de la art. 1579 alin. 2 Cod civil, care obligă la restituirea aceleași calități și cantități de bunuri, oricare ar fi suirea sau scăderea prețului lor, precum și prevederea de la alin. 3 a aceluiași articol, care aplică o regulă asemănătoare pentru ipoteza împrumutului de monede de aur și argint.
Diferența dintre alin. 2 și art. 3 a art. 1579 Cod civil este doar aceea că alin. 2 nu permite conversia bunurilor de restituit cu altă specie de bunuri de restituit (chiar dacă valoarea restituită ar fi aceeași), pe când alin. 3 permite o asemenea conversie (valoarea monedelor de aur ori argint de la data împrumutului este înlocuită cu o echivalentul acesteia existentă la data restituirii împrumutului, în acest fel asigurându-se restituirea aceleași calități și cantități, adică a aceleași valori, chiar dacă în bunuri fungibile diferite de monedele de aur ori argint împrumutate, respectiv într-o sumă de bani).

4. Jurisprudența veche din țara noastră a statuat următoarele:
“Conform dispozițiunei art. 8 din Legea din 21 decembrie 1916, debitorii, pentru datoriile stipulate în aur, se pot libera valabil plătind suma corespunzătoare în lei, hârtie, monedă sau în orice altă monedă românească pe cursul legal.
Această lege, însă, a fost edictată în scopul de a proteja moneda românească și deci stocul metalic al Băncii Naționale, deoarece dacă s-ar fi permis a se face plata în aur, s-ar fi cerut Băncii Naționale rambursarea aurului contra hârtie și rezerva metalică a Băncii ar fi periclitată, de unde rezultă că s-a creat un curs forțat pentru leul monedă, astfel că dispozițiunile acestei legi sunt aplicabile numai la plata în monedă română aur, pentru că numai în acest caz executarea contractului în privința plății ar pune în pericol rezerva metalică a Băncii Naționale, iar nu și în cazul când e vorba de o plată în monedă străină, cum este, în speță, în franci francezi aur, fiindcă, în acest caz, debitorul, ca să facă plata, nu poate să ceară Băncii Naționale rambursarea în aur, ci el se va conforma convențiunei părților, adică va face plata în franci francezi valoarea aur” (C. Apel București, S. II, decizia. Com. nr. 28 din 11 Februarie 1925, Jur. Gen. 1926, No. 699, citată în C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. VII, Ed. Librăriei “Universala” Alcalay&Co., București, 1931, p. 491).

Rezultă încă o dată regula restituirii la scadență a aceleași cantități și calități de bunuri fungibile ca cea împrumutată, precum și cea a restituirii, în cazul monedelor în aur și argint tezaurizate de Banca Națională a României, a prețului intrinsec al acestora la cursul legal de la data restituirii.

5. Concluzii

Asimilarea, în cazul unui împrumut de consumație, a monedelor de aur ori argint cu banii care nu au putere circulatorie pe teritoriul României, mai precis cu o valută, chiar dacă rezolvă problema conversiei creditului din valută în lei, nu rezolvă problema dorită de autorul articolului, de efectuare a plății ratelor în lei la un curs înghețat la nivelul celui din data acordării creditului, căci, potrivit art. 1579 alin. 2 și 3, trebuie avută în vedere restituirea aceleași valori cu cea împrumutată ori a echivalentului acesteia de la data scadenței și nu de la data împrumutului.

Faptul că valuta împrumutată nu a fost deținută de bănci la momentul creditării, nefiind nici remisă fizic sau prin virament bancar debitorului, atunci când s-a cumpărat casa pe credit, ori când s-au achiziționat pe credit celelalte bunuri, ci s-au primit de către împrumutați lei, raportarea în contractul de credit la valută fiind făcută doar pentru că aceasta a fost prezentată ca cea mai stabilă monedă din lume, poate conduce la ideea că, pentru a se evita fluctuația leului, părțile s-au raportat în contractul de împrumut la restituirea unei anumite valori care trebuie a fi restituită, comensurată după respectiva valută, leul jucând doar rolul de instrument de plată. Or, această operațiune nu are legătură cu ilicita cămătărie.

Însă, într-adevăr, este corectă aserțiunea în sensul că nu se poate accepta ca întregul risc al ultravalorizarii valorii contractului (a valutei) sa cadă în sarcina consumatorului, cu atât mai mult cu cât este vorba despre un contract de adeziune în care libertatea de a contracta a consumatorului este mult atenuată, iar la momentul și în circumstanțele (factori sociali, politici, economici, flux informațional) contractării creditului ce a fost raportat la valoarea valutei, schimbarea bruscă a cursului respectivei valute, adică ultravalorizarea viitoară a acesteia nu putea fi prevăzută de consumator în mod rezonabil (pentru literatura juridică românească interbelică referitoare al impreviziune, a se vedea: S. Șerbescu, Efectele războiului asupra executării contractelor, Dreptul – 1916; Al. Costin, Notă la decizia Curții de Casație germană din 21 septembrie 1920, Pandectele Române – 1922; D. Alexandresco, Notă la decizia Curții de apel din Iena din 20 octombrie 1920, Pandectele Române – 1922; C. C. Arion, Notă la decizia Curții de Casație din 29 decembrie 1920, Pandectele Române – 1922, partea I; I. Mateiescu, Notă la sentința Trib. Ilfov, S. II Com. din 22 noiembrie 1921, Pandectele Române – 1922, partea a II-a; H. Aznavorian, Notă, Pandectele Române – 1922, partea a II-a; I. Fințescu, Notă la Cas. Torino, 8 aprilie 1921, Pandectele Române – 1922, partea a III-a; I. A. Stroe, Teoria impreviziunei, Ed. Ranuri, Craiova, 1924; S. Rosenthal, Notă, Pandectele Române – 1926; Al. Otetelisanu, Studiu asupra cazului fortuit sau a forței majore și teoria impreviziunii, București, Institutul de Arte Grafice „Îndreptarea”, 1929; P. Voiculeț, Teoria impreviziunii, teză de doctorat, București, 1934; C. M. Popescu, Essai sur la théorie d’imprévision, thèse, Paris, 1937; A se vedea și C. E. Zamșa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2006).

Consilier juridic Alexandru PERJU

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Au fost scrise până acum 36 de comentarii cu privire la articolul “Despre corecta interpretare a art. 1579 alin. 3 din Codul civil de la 1864”

  1. Alexandru PERJU spune:

    Puterea liberatorie a rublelor Romanov și Lvov a expirat în Basarabia, penru locuitorii săteni, la sfârșitul lunii Decembrie 1920. Orice obligații contractate în ruble, înainte de această dată, sunt valabile și deținătorul rublelor, fie cu titlu de împrumut, fie cu titlu de depozit, era obligat să le preschimbe și să restituie valoarea lor în lei (Cas. I. 606 din 26 Ianuarie 1926, în Pandectele Săptămânale 29 din 1926, în C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. IX, Ed. Librăriei “Universala” Alcalay&Co., București, 1934, p. 236)

  2. Alexandru PERJU spune:

    S-a arătat în doctrină și că art. 1579 alin. 3 din Codul civil de la 1864 a fost împrumutat de la art. 1882 alin. ultim din Codul italian, în articolele 1896 și 1897 din Codul civil francez neexistând o astfel de reglementare(D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. IV, Tipografia Curții Regale, București, 1926, p. 456; C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. IX, Ed. Librăriei “Universala” Alcalay&Co., București, 1934, p. 232).
    Codul civil italian din 1865 (numit și Codul Pisanelli, după ministrul justiției al timpului), a intrat în vigoare la 2 aprilie 1865, fiind primul Cod civil al Regatului Italiei, înlocuind legile și codurile civile care au existat anterior unificării în mod independent și separat în statele pre-unificare. Codul civil român din 1964 (Codul Cuza) a fost promulgat în anul 1864 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, la elaborarea sa avându-se în vedere și proiectul de Cod Civil italian.
    „Autoritatea judecătorească poate condamna la restituirea în monedă de hârtie a unei sume de bani împrumutați în aur și pretinsă apoi în aur, când legea nu permite plăți în aur, sau debitorul nu este obligat la acest lucru. În asemenea caz, fiind vorba de monedă de hârtie austriacă (coroane), echivalarea – aur trebuie să se facă potrivit art. 336 Cod comercial austriac, după valoarea din ziua scadenței, conform cursului de bursă oficial, sau dacă aceasta este închisă de mai multă vreme și pe timp nedeterminat, cursul se va putea stabili și altfel, între altele, prin informațiuni de la centrala de devize din Viena” (Curtea de Casație din Italia, decizie din 29 martie 1924, în Pandectele Române 1924, partea a II-a, p. 153, citată în F. Ciutacu, Drept comercial. Culegere de spețe. Legislație comercială. Modele de contracte. Modele de acțiuni, Editura Themis Cart, București, 2003, p. 394).

  3. Alexandru PERJU spune:

    În dezbaterea “Clauze abuzive, franci elvețieni și altele asemenea” din data de 16.02.2015 [https://dezbateri.juridice.ro/3647/clauze-abuzive-franci-elvetieni-si-altele-asemenea] d-nul avocat Cornel Popa a susținut (aproximativ la momentul 1:38:10) că, pentru a fi aplicabilă impreviziunea, ar fi necesar ca împrumutații să fie în imposibilitate reală de a-și executa obligația de restituire a creditului, apreciind însă că sunt foarte mulți clienți a căror situație materială le permite să restituie creditul în CHF, chiar dacă mai greu.
    Altfel spus, (deși anterior făcuse în mod corect vorbire despre onerozitate excesivă) a susținut că, pentru a fi aplicabilă impreviziunea, obligația debitorului de restituire trebuie să fie în mod real imposibil de executat de către împrumutat.
    Mai întâi trebuie remarcat că teoria impreviziunii (inclusiv cea reglementată de NCC) nu impune cerința unei imposibilități reale de executare din partea debitorului, ci pe cea a unei executări a contractului de către debitor devenită excesiv de oneroasă, adică extrem de greu dar nu imposibil de executat, ceea ce este cu totul altceva.
    Această chestiune e limpede stabilită în doctrină și jurisprudență și nu merită dezbătută, pentru că este vorba probabil despre o exprimare neinspirat folosită.
    Însă înțeleg că ideea ce s-a dorit a se exprima de d-nul avocat ar fi următoarea: această extremă dificultate de executare (“imposibilitate reală de executare”) pentru debitor este necesar a fi apreciată în funcție nu doar de raportul de dezechilibru extrem dintre prestațiile creditorului și debitorului din contractul de credit, ci și în funcție de situația materială generală a debitorului nelegată de contractul de credit, în sensul că, dacă situația materială generală a debitorului este bună, impreviziunea nu este aplicabilă, deoarece debitorul poate să restituie împrumutul, chiar dacă obligația proprie din contractul de credit a devenit pentru el extrem de oneroasă
    Total fals!
    După cu se vede și din conținutul art. 1271 NCC (care a preluat din trecut condițiile de existentă a impreviziunii), pentru a fi aplicabilă teoria impreviziunii este necesar ca onerozitatea excesivă să privească doar propria obligație de executare a debitorului care izvorăște din contractul în discuție, excesivitate care se apreciază în raport cu contraprestația corelativă a creditorului și nu de situația materială generală a debitorului.
    Deci raportarea, în aprecierea incidenței impreviziunii, se face doar la contractul în cauză, respectiv la proporția dintre prestațiile fiecăreia dintre părți.
    Situația materială personală a fiecărui debitor nu are nicio importanță, căci teoria impreviziunii nu urmărește să aducă pe același plan al situației materiale (al averii fiecăruia) debitorii (persoanele) nefiind aplicabilă în funcție de situația materială particulară a fiecărui debitor.
    Nu este o teorie a egalitarismului ori egalizării averii debitorului cu cea a altor debitori, ci privește un raport contractual concret dintre un anumit debitor și un anumit creditor.
    Așa că nu este nevoie și de invocarea clauzelor abuzive, fiind suficientă impreviziunea, deși este posibil să existe și clauze abuzive care să poată fi puse în discuție.
    Însă d-nul Piperea marșează pe clauze abuzive (care implică ideea de culpă a băncii) și nu pe impreviziune (care exclude ideea de culpă a băncii) deoarece acceptarea ideii de clauze abuzive sub aspectul ultravalorizării CHF-ului presupune o soluție mai favorabilă împrumutaților, respectiv înghețarea cursului CHF-leu la valoarea de la data acordării creditului, pe când impreviziunea nu presupune o astfel de soluție, ci una care acceptă un curs CHF-leu mai ridicat, chiar dacă mult sub nivelul la care a urcat CHF-ul.
    Prin marșarea pe ideea clauzelor abuzive se dorește ca întregul risc al ultravalorizarii valorii contractului (a valutei) sa cadă în sarcina băncii și nu să fie repartizat între bancă și consumator.
    D-nul Dumitrache a sesizat extrem de corect.
    Problema d-nului Piperea referitoare la probațiunea mai facilă, bazată pe prezumții, în situația invocării clauzelor abuzive, față de situația impreviziuni este una mai mult teoretică câtă vreme este limpede că ultravalorizarea CHF-ului a fost o chestiune ce intră în domeniul impreviziunii și inclusiv băncile acceptă o atare calificare în sensul că nu putea fi prevăzută fluctuația valorică a acestei monede considerată la acea vreme ca extrem de stabilă (CHF-ul), iar onerozitatea excesivă pe care a generat-o în raport de obligația debitorului este evidentă și ușor de probat.

    • Alexandru PERJU spune:

      Vă explic cu plăcere. Ba chiar deloc nu-mi aparține termenul!
      Îi aparține lui Ghe. Piperea, care vorbește de „riscul ultravalorizării monedei contractului care este pus pe capul consumatorului” (un click pe articolul „Nominalismul monetar, o tradiție juridică deturnată de la înțelesul său originar” v-ar elucida).
      Comentând anumite chestiuni puse în discuție în acel articol, eu doar l-am preluat. Dacă nu vă satisface termenul, sfădiți-vă cu autorul său originar.
      Văzând întrebarea adresată mie legată de evoluția valutelor în perioada 2005-2015, observ că ați înțeles totuși ce a dorit d-nul Piperea să exprime folosind acest termen.
      Cât despre evoluția valutelor în perioada 2005-2015, nu face obiectul studiului meu, după cum ați putut citi.
      Eu am vorbit de o problemă de principiu și relevanța unor texte de lege ori a unor teorii juridice în rezolvarea acesteia și nu doar de CHF.
      Dvs. puteți fi sau nu de acord. Ba chiar vă puteți exprima părerea. Care înțeleg că este în sensul că nu ar trebui să se intervină în aceste contracte de credit în CHF pentru că din ianuarie 2005 până în februarie 2015 devalorizarea leului față de CHF, euro și dolar este aproximativ aceeași?!

      • Alexandru PERJU spune:

        Ba nu am înțeles defel părerea dumneavoastră (deși este adevărat că nici nu mă preocupă), căci pe mine mă interesa în articol mult mai mult interpretarea textelor din vechiul Cod civil față de povestea CHF-ului ori a celorlalte valute. De aia am și întrebat care vă este părerea, punând și semnul întrebării la final. Însă, așa este, dvs. nu vă exprimați vreo părere, căci, după cum bine spuneți, dvs. nu afirmați nimic. Dar dacă nu doriți să afirmați nimic în legătură cu vreo chestiune juridică, de ce ați intervenit!? Pentru a discuta aspecte legate de vocabulaire probabil (despre prefixele neologice cu sens de superlativ).
        „Prețiozitățile” la care faceți apel în exprimarea dvs. ar fi mai util să se reflecte și în dezbaterea chestiunii juridice. Asta dacă v-o doriți.
        Nu văd cum ați înțeles că aș fi făcut în vreun fel apel la „autoritatea” în materie a vreunui autor, când situația nu era deloc așa (ba chiar dimpotrivă aș zice citind articolul meu), ci v-am indicat doar sursa (nu mă interesează vreo „autoritate” și repet, sfada legată de „autoritarismul” articolului la care eu am făcut trimitere pentru a vă arăta că nu sunt inventatorul „ultravalorizării” purtați-o cu autorul, notoriu sau nu).
        Oricum, mă bazez pe faptul că dvs. înțelegeți ce spun, iar eu nu reușesc să vă înțeleg oricâte eforturi aș depune.

    • Cornel C. POPA spune:

      Bună ziua dle Perju,

      Vă mulțumesc pentru atenția cu care ați urmărit dezbaterea la care faceți referire și pentru comentariul dvs. legat de unele afirmații ale mele din acel cadru. Aveți dreptate, ideea pe care am propus-o cu privire la interpretarea textelor Codului cu privire la impreviziune este că trebuie avută în vedere și situația materială globală a debitorului atunci când se dorește adaptarea sau încetarea contractului și că nu este suficient să ne limităm doar la analiza contractului în cauză (în mod evident, nu se pune problema să fie vorba despre o „imposibilitate” de executare, după cum bine ați observat; exprimarea respectivă este neinspirată, fiind cauzată de dogoarea din atmosfera dezbaterii cu pricina).
      Există mai multe motive pentru care am avansat ideea pe care o criticați, dintre care voi prezenta mai jos pe scurt câteva:

      (i) Art. 1271 alin. (2) vorbește de o executare „excesiv de oneroasă”, despre schimbare „excepțională” a împrejurărilor, care ar face „vădit” injustă obligarea debitorului la executarea obligației. Rareori se pot întâlni atât de multe adjective într-un text legal … Ceea ce a dorit să legiuitorul să sublinieze prin aceste exprimări este caracterul de excepție al aplicării impreviziunii, care își găsește rostul numai dacă aplicarea strictă a contractului ar produce derapaje masive împotriva debitorului. Ca atare, principiul rămâne cel al forței obligatorii a contractului, iar impreviziunea este o situație de excepție. Cu consecința firească și cunoscută în domeniul interpretării textelor legale incidente.

      (ii) Condiția esențială pentru aplicarea impreviziunii este să fie vădit injustă „obligarea debitorului la executarea obligației”. Vă rog să remarcați diferența de viziune a legii față de materia leziunii, unde se vorbește în mod clar despre o disproporție între prestații, iar la art. 1221 alin. (2) se dispune că existența leziunii se apreciază în funcție de „natura și scopul contractului”.

      (iii) Impreviziunea este un mijloc de protecție a debitorului pe care executarea contractului l-ar constrânge la eforturi financiare excepționale. Dacă impreviziunea s-ar aprecia numai din perspectiva echivalenței prestațiilor părților (condiție care nu se regăsește nicăieri în art.1271) s-ar ajunge la situații extrem de inechitabile pentru debitor, fără posibilitatea de a le remedia juridic. De exemplu, să luăm un debitor care are de restituit un împrumut (pentru comoditate, în RON!), dar își pierde locul de muncă, din motive excepționale și pe care nu le putea prevedea. După eforturi, își găsește un loc de muncă, dar cu un salariu de 50% din cel inițial. Cu prestațiile contractuale nu s-a întâmplat nimic, echivalența economică a acestora este aceeași. Singurul element modificat este situația materială a debitorului. Poate el invoca impreviziunea? În contextul ideii pe care am propus-o, răspunsul este de principiu pozitiv, în timp ce în viziunea dvs. răspunsul pare mai degrabă negativ.

      (iv) În fine, după cum bine se remarcă în alte contexte, aplicarea corectă a principiului egalității în fața legii se face numai prin raportare la diferențele existente între diferitele categorii de persoane. Este profund inechitabil ca debitorii să fie tratați de-a valma, cu ignorarea situație materiale specifice. De altfel, chiar art. 1271 alin. (2) cere ca analiza să se facă în funcție de fiecare debitor în parte. Nu degeaba se vorbește despre caracterul vădit injust al obligării DEBITORULUI la executarea obligației.

  4. Alexandru PERJU spune:

    În orice caz, consider că invocarea în aceeași acțiune și constatarea de către instanță atât a impreviziunii, cât și a existenței clauzei abuzive (constând în clauza de risc valutar inserată în contractul de credit în beneficiul băncii și în defavoarea împrumutatului), indicată la sfârșitul dezbaterii de pe juridice.ro și de d-nul Bercea, nu conduce în mod automat la stabilirea cursului CHF/leu la cursul existent la data încheierii contractului de credit, ci instanța, constatând că respectiva clauză este abuzivă doar în sensul că, în cazul concret de impreviziune, a condus la o executare excesiv de oneroasă a prestației debitorului, va dispune obligarea băncii să modice respectiva clauză astfel încât riscul ultravalorizării CHF-ului să fie suportat de debitor doar până la un anumit prag (adică luându-se în considerare o valoare a CHF-ului mai ridicată decât cea de la data încheierii contractului de credit, dar mai mică decât cea de la data ultravalorizării, care nu are drept consecință o executare pentru debitor de o onerozitate excesivă).
    Altfel spus, instanța constată că respectiva clauză este abuzivă doar în măsura în care se aplică într-o situație de impreviziune constând într-o ultravalorizare bruscă și peste un anumit prag excesiv al CHF-ului.

    • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

      Eu consider așa:

      că trebuie mai întâi să aflăm dacă acea clauză de risc valutar face parte din obiectul principal /prețul contractului de credit:

      1. dacă da, atunci automat constatarea nulității acelei clauze ar necesita constatarea nulității contractului, lucru care ar determina repunerea părților în situația anterioară – repunere care poate duce la constatarea că un astfel de efect ar fi de fapt o sancțiune tot pentru consumator, și urmând firul Kasler, instanța va considera că va putea înlocui acea clauză:
      i. ori cu articolele referitoare la impreviziune,
      ii. ori cu alte articole din Codul civil supletive (aici eu nu sunt convinsă că le putem în mod corect identifica și aș sugera să se ceară ajutorul Curții de Justiție)

      2. dacă nu fapt parte din prețul contractului, adică dacă putem cumva face un mutatis mutandis și considera o astfel de clauză referitoare la faptul că un consumator suportă ORICE risc valutar, ca fiind o clauză abuzivă în sensul clauzelor ce stabilesc penalitățile în caz de întârziere… atunci, conform jurisprudenței din materie, instanța are obligația să înlăture clauza și să ordone continuarea contractului, fără acea clauză – dar acum eu nu știu cum poate in concreto funcționa un contract fără o clauză cu privire la riscul valutar și cât ar ajuta pe consumator nulitatea doar acelei clauze

      Impreviziunea, după cum puteți observa, intervine, din punctul meu de vedere, doar dacă:
      1. știm cu siguranță și judecătorul a motivat corespunzător cu privire la faptul că acea clauză referitoare la riscul valutar face parte din obiectul principal/prețul contractului de credit dar și că
      2. normele de la impreviziune s-ar încadra în cele supletive asemănătoare cu cele incidente în Kasler. Redau în acest sens două paragrafe dintr-o hotărâre foarte recentă (Unicaja Banco, hotărâre CJUE din 21 ianuarie 2015):

      32. Având în vedere considerațiile care precedă, Curtea a decis că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive a unui contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze contractul modificând conținutul acestei clauze (Hotărârea Banco Español de Crédito, EU:C:2012:349, punctul 73, precum și Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 77).

      33. Desigur, Curtea a recunoscut de asemenea posibilitatea instanței naționale de a înlocui o clauză abuzivă cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, cu condiția ca această înlocuire să fie conformă cu obiectivul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 și să permită restabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților. Cu toate acestea, posibilitatea menționată este limitată la ipotezele în care invalidarea clauzei abuzive ar obliga instanța să anuleze contractul în ansamblul său și să expună astfel consumatorul unor consecințe care l‑ar prejudicia (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 82-84)

      și în al treilea rând, doar dacă
      3. stabilim cu siguranță faptul că una dintre părți nu ar putea invoca vreun principiu de drept care s-ar opune, precum principiul securității juridice (având în vedere că avem articolul 107 din Legea de punere în aplicare a Codului civil care ar interzice, indirect, aplicarea impreviziunii la contractele de credit în derulare – deși, în această situație, nu interzice direct – adică nu spune așa: în cazul în care instanțele ar fi obligate conform jurisprudenței CJUE să aplice normele de la impreviziune, aceasta nu are voie; iar cealaltă parte nu ar putea opune cu succes faptul că dreptul UE și jurisprudența aferentă se aplică cu prioritate, și invocând jurisprudența von Colson, să ceară instanței să închidă ochii în fața articolului 107 din Legea de punere în aplicare (adică doar să dea la o parte acel articol, în sensul că acesta devine inexistent în sistemul de norme juridice naționale ce urmează să se aplice pentru a rezolva speța)

      Cam așa cred eu că s-ar putea îmbina cele două și doar în condițiile de mai sus. Cine va stabili dacă avem sau nu respectivele condiții îndeplinite? Judecătorul. Adică doar după ce acesta va motiva corespunzător, va dobândi, ulterior, autoritatea, să aplice impreviziunea. Altfel, se va putea foarte ușor ataca o hotărâre care nu arată că sunt îndeplinite condițiile de mai sus (consider eu) iar hotărârea va putea duce la contestări chiar pe plan extern.

      Eu aș prefera să se întrebe corespunzător și Curtea de Justiție. Dacă situația ar fi clară, Curtea s-ar pronunța în maxim 6 luni.

      • Alexandru PERJU spune:

        În mod cert, o astfel de abordare a chestiunii și apelarea la lămuririle CJUE ar fi utilă și ar schița care soluție ar fi indicat să o aplice instanța.
        Apelarea la teoria impreviziunii, fără invocarea și a caracterului abuziv al clauzei de risc, ar fi însă o soluție mai avantajoasă, mai directă, cel puțin din perspectiva timpului în care se poate obține o soluție favorabilă împrumutatului și conduce, în mare, la aceleași rezultate. Soluția readaptării contractului în sensul unei distribuiri juste a riscului între bancă și împrumutat pare, la o primă vedere și cea mai ușor de acceptat de către ambele părți (cumva cea mai echitabilă).
        Mă întreb pentru ce motiv ar putea fi considerată o clauză de risc valutar ca fiind abuzivă? Pentru faptul că nu a impus un anumit prag maximal până la care riscul modificării cursului CHF-ului să fie suportat de debitor? În dezbaterea “Clauze abuzive, franci elvețieni și altele asemenea” cineva din sală a și întrebat, de altfel, care a fost modalitatea (măsurile) în care banca (ce a știut să-și conserve valoarea economică a creditelor acordate), a asigurat și protecția drepturilor consumatorului-debitor încasator de venituri în lei față de o fluctuație mare a valutei la care s-a raportat valoarea creditului. O astfel de măsură putea fi prevederea, în clauza de risc, a unui prag maximal rezonabil până la care riscul să fie suportat de consumatorul-debitor. Dacă el nu există, este corect să fie înlăturată pur și simplu ca abuzivă întreaga clauză?
        Vom vedea ce va decide și jurisprudența, respectiv dacă va fi așa de tranșantă.

        • Alexandru PERJU spune:

          Aplicarea teoriei impreviziunii are ca premisă, printre altele și absența unei clauze de adaptare a contractului, a unei clauze de impreviziune, care este un rezultat al libertății de a contracta a părților. Niciun text din vechiul Cod civil nu interzicea păților să insereze o astfel de clauză prin care să se pună la adăpost de eventualele schimbări majore de circustanțe. Impreviziunea, care presupune adaptarea contractului în funcție de/și de elemente străine contractului, este exclusă, de principiu, în cazul incidenței unei clauze de impreviziune, care ar fi, pentru părți, singura cale de urmat și doar în lipsă s-ar putea recurge la teoria impreviziunii. Este însă adevărat că scopul este comun în ambele situații, modul de rezolvare fiind diferit.
          Noul Cod civil preia această idee în art. 1271 alin. 3 lit. c), spunând că adaptarea/încetarea contractului (adică impreviziunea) se aplică numai dacă debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că și-a asumat acel risc.
          S-a arătat că previziunea rezonabilă se va concepe în mod abstract și nu raportat la particularitățile psihice, intelectuale, profesionale cu care era înzestrat partenerul contractual, netrebuind a fi confundată cu caracterul rezonabil al clauzei, aceasta din urmă putând fi remediată cu ajutorul criteriului intenției comune a părților, al utilității clauzei și a eficienței operațiunii contractuale în ansamblu (I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009, Cartea V. Despre obligații. Art. 1164-1169. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 338).
          Astfel, aparent, clauza de risc valutar inserată în favoarea băncii ar avea drept efect, imposibilitatea aplicării teoriei imprevizunii și a readaptării contractului prin distribuirea echitabilă a riscului fluctuației valutei, defavorabilă în mod excesiv debitorului. Aparent, aplicarea impreviziunii ar trebui să fie alăturată chestiunii clauzei abuzive, ori ar trebui invocată și aplicată doar aceasta din urmă.
          Însă, fără necesitatea de a se recurge la caracterul abuziv al clauzei, în doctrină însă s-a arătat că inaplicabilitatea unei astfel de clauze de adaptare a contractului (de impreviziune) poate avea drept cauză tocmai efectul disproporționat al riscului survenit, în sensul amplorii sale neprevăzute de părți, chiar dacă riscul în sine era menționat inițial în clauza respectivă. Ineficacitatea (inaplicabilitatea) clauzei ar fi numai parțială și de factură cantitativă (C. E. Zamșa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2006, p. 78).
          Așadar, clauza de adaptare devine, sub aspect cantitativ, inaplicabilă în totalul său, fiind necesar, tocmai ca efect al impreviziunii și ca urmare a aplicării acesteia, a se ajusta măsura în care se aplică clauza, ceea ce nu înseamnă altceva decât tot o readaptare a contractului realizată atât prin utilizarea parțială a clauzei de adaptare, cât și a impreviziunii.

        • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

          O clauză de risc valutar poate fi considerată abuzivă pentru aceleași motive pentru care orice clauză dintr-un contract nenegociat poate fi considerată abuzivă:

          Art. 4.

          (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

          (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici
          cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

          Cât despre restul întrebărilor, nu trebuie să ne întrebăm dacă e corect sau nu (corectitudinea nu e un criteriu juridic), ci ce ne cere dreptul UE să facem. Iar jurisprudența CJUE e clară sub acest aspect al obligațiilor impuse instanței. Ele sunt impuse deoarece nu e vorba numai de restabilirea unui echilibru ci și de sancționarea instituției de credit pentru faptul că a impus astfel de clauze. (sancționarea presupune lipsa bunei-credințe iar o clauză poate fi considerată abuzivă doar dacă instanța constată că buna-credință a băncii nu a existat – a se vedea art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000)

          În cazul clauzei de risc valutar, simpla existență a faptului că banca a introdus sintagma de „orice risc valutar” punând astfel în sarcina consumatorului întreg riscul valutar, poate arăta lipsa de bună-credință, dacă judecătorul vede că banca nu a informat corespunzător cu privire la ce înseamnă acea sintagmă de „orice risc valutar” și mai ales dacă judecătorul citește niște pliante apărute la acea dată în care banca spunea că moneda respectivă e cea mai stabilă. Pentru că este o contradicție între a face publicitate arătând că francul e cea mai stabilă monedă și a introduce, totuși, în contract, faptul că debitorul își asumă ORICE risc valutar.

          Cu stimă,

          • Alexandru PERJU spune:

            În concret, nu s-ar fi pus problema că respectiva clauză de risc este abuzivă dacă nu s-ar fi întâmplat o fluctuație neobișnuită a cursului valutei în defavoarea împrumutatului. Este o contradicție între a face publicitate, arătând că francul e cea mai stabilă monedă și a introduce în contract faptul că debitorul își asumă price risc valutar, doar în măsura în care, la data contractării, banca considera și realiza că valuta respectivă ar putea fluctua în asemenea măsură cum s-a întâmplat. Or, la data contractării, nu știu dacă această chestiune a fost anticipată de bănci, pentru a se putea reține inexistența bunei-credințe a acestora.
            Dar, desigur, abia aștept să văd cum va interpreta CJUE în legătură cu această chestiune (adică, până la urmă, cum consideră CJUE că e corect și în legătură cu restabilirea unui echilibru, și în legătură cu sancționarea instituției de credit).
            Deși, de obicei, prefer soluțiile mai rapide (aceasta nu înseamnă ignorarea dreptului UE, respectiv a celor statuate de CJUE, ci dimpotrivă), sunt total de acord cu dumneavoastră că ar fi bine să avem cât mai curând o astfel de părere a Curții.
            În mod cert, precizările dumneavoastră îi vor ajuta pe cei ce doresc să inițieze o astfel de procedură și vă mulțumesc pentru intervenție.

          • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

            Domnule Perju,

            Unele clauze dintr-un contract rămân literă moartă pentru că nu apare situația de fapt care să le declanșeze in concreto aplicarea.

            Dar asta nu înseamnă că atunci când apare situația de fapt care să activeze aplicarea acelei clauze și invocarea ei (în acest caz, de către instituția de credit), nu mai avem dreptul să analizăm acea clauză pentru că nu am analizat-o până atunci. Nu aveam de ce să o analizăm, având în vedere că acel contract se derula fără activarea clauzei ce spunea că un consumator suportă ORICE risc (valutar) și nu doar un anume risc valutar.

            Cu stimă (mai ales pentru deschiderea de a discuta în termeni obiectivi pe marginea acestui subiect extrem de interesant),

            Mihaela Mazilu-Babel

          • Loredana AL GHAZI spune:

            Mihaela,
            Bancile sustin ca nu puteau sa prevada evolutia chf. Ciudat, pentru ca in documentele interne apar predicitii/prognoze ale evolutiei Libor pana in 2015, 2017 (pana la expirarea liniilor de credit). Banca este un profesionist, in toate sensurile cuvantului, si daca banca nu putea sa prevada, cu atat mai putin putea consumatorul. Dar nu se pune aici problema de a prevedea, pe cat se pune problema ca nici o banca nu si-a informat clientii tocmai cu privire la acest aspect- de a nu putea prevedea. „Si cat poate sa creasca francul asta?”- „Nu stim! Pana la cer. Si noi nu putem face nimic, la fel cum nici BNR nu poate influenta cursul acestei monede.”, cred ca era un raspuns onest care ar fi influentat decizia de a tranzactiona. Probabil ca bancherii au fost foarte optimisti- sa nu zic altfel- si au sperat ca in 25-30-35 ani nimic rau nu se poate intampla (canoanele ciclicitatii). Si nici despre criza subprime (2007) nu stia nimeni in Romania. Nu ma mira, pentru ca nici BNR, nici presedintele nu stiau ani mai tarziu ca suntem in criza sau ne vedeau scosi din criza, chiar atunci cand noi chiar eram. Ceea ce vreau sa arat este ca niste raspunsuri trebuie sa vina si din zona analistilor/profesorilor universitari ec. Nu ma indoiesc ca sunt juristi care stiu cum e cu swap-urile, cu hedging-ul… dar cred ca o opinie avizata (si independenta!) ar fi binevenita. Toate crizele, razboaiele… au determinat in istoria de 160 ani a francului, de fiecare data, o apreciere a acestuia si i-au conferit statutul de moneda de refugiu. Nu se cunostea acest aspect in banci? Guvernatorul o stia foarte bine!

          • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

            Draga mea Loredana, 🙂

            Frumusețea materiei protecției consumatorului, după cum știu că știi, constă în faptul că (i)sarcina probei se inversează + (ii) faptul că avem principiul structural numit in dubio pro consumatore.

            Astfel, banca trebuie să dovedească faptul că (și să propună expertize sau să ceară păreri ale profesorilor etc. etc. – oricum, astfel de păreri nu au o forță probantă diferită de un fluturaș prin care banca spunea că francul elvețian este cea mai bună idee pentru consumatorul de credite), deși a inserat într-un contract o clauză prin care punea în cârca unui consumator mediu întreg riscul valutar, aceasta totuși nu și-a imaginat vreodată că francul ar putea să se ultravalorizeze și nici că o astfel de clauză ar fi contrară teoriei echitabile a impreviziunii. Adică să dovedească vânzătorul de credite în franci faptul că ai lui juriști nu știau că o astfel de clauză este chiar contrară teoriei de ordine publică a impreviziunii (cum era aplicată pe vechiul cod).

            Dacă judecătorul are dubii cu privire la dovedirea acestor aspecte, principiul in dubio pro consumatore rezolvă treaba. Nu știu ce știa guvernatorul și cât timp încercăm să rezolvăm problema apelând la soluții juridice și nu psihologice, cred că este inutil să ne întrebăm. 🙂

  5. Angela PETRESCU spune:

    Am urmărit dezbaterea Clauze abuzive, franci elvețieni și altele asemenea din data de 16.02.2015 [https://dezbateri.juridice.ro/3647/clauze-abuzive-franci-elvetieni-si-altele-asemenea].
    Ați identificat în articolul pe care l-ați scris în data de 10.02.2015 soluțiile corecte care se aplică situațiilor din prezent legate de creditele în CHF, soluții prezentate ulterior și în concluziile din dezbaterea de mai sus, adică:
    – inaplicablitatea art. 1578 alin. 3 Cod civil pentru înghețarea cursului în lei aplicabil la data contractării creditului;
    – faptul că un credit acordat în valută reprezintă, în situația discutată, o modalitate prin care banca a intenționat să își conserve valoarea împrumutată (adică este vorba despre așa-numita “datorie de valoare”);
    – ultravalorizarea bruscă a CHF-ului reprezintă un caz clar de impreviziune;
    – soluția care se impune este aplicarea teoriei impreviziunii, cu readaptarea contractului de credit în sensul repartizării riscului ultravalorizării valutei, pentru ca acesta să nu cadă în sarcina consumatorului;
    – este indiferent faptul că art. 1271 NCC nu se aplică contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a NCC, cât timp această teorie a impreviziunii a fost recunoscută și aplicată și anterior în doctrină și jurisprudență, chiar dacă în urma interpretării anumitor articole din vechiul Cod civil;
    – doctrina interbelică indicată în articol este relevantă în acest sens.

    • Angela PETRESCU spune:

      Nu e rău să ai umor și vă urez să îl folosiți cu orice prilej. Din fericire nu am calitatea de consumator de credite (valută/lei), nu sunt avocat/angajat al vreunei bănci și nici nu am vreun interes personal, oricât de evident vi se pare dumneavoastră contrariul (urmând ideea dumneavoastră care vi se pare evidentă, la fel de bine aș putea să susțin și eu, cu aceeași măsură a evidenței, că dumneavoastră sunteți cel părtinitor pentru că, dacă nu împărtășiți această opinie și dați asta de înțeles manifestându-vă aici, sunteți contra consumatorilor de credite în CHF; ba m-aș putea gândi că aveți și credit în euro, ori poate în lei și că nu vi se pare normal să beneficieze de efectele aplicării teoriei impreviziunii sau a clauzelor abuzive doar consumatorii de credite în CHF; or, nici una nici alte dintre „evidențele” mele sau ale dumneavoastră nu constituie decât o deviere de la subiectul dezbătut).
      Eu am spus că, în esență, concluziile dezbaterii Clauze abuzive, franci elvețieni și altele asemenea din data de 16.02.2015 au fost aceleași cu ale articolului de aici. Dacă nu sunteți de acord cu opiniile juridice exprimate, nimeni nu vă poate răpi libertatea de a scrie juridic pe această temă.

      • Angela PETRESCU spune:

        Sunt ele bune amandoua, dar mai e si o cerinta esentiala: sa le ai. Initierea „acceptiunilor proprii” in discutia de fata (discutie, ca altminteri nu o pot numi) va apartine. Va recunosc meritul, asa ca sa nu ma acuzati de vreo cine stie ce „erezie” (desigur, dvs. sunteti el care consacra propriile dogme pentru ceilalti), cum tot citesc ca faceti. Sau „acceptiunea” lansata de dvs. cu privire la mine e vreuna universala?! Eu vad doar ca e una proprie dvs., afirmand categoric ca eu nu asa avea o detasare suficienta de subiect si ca as fi partinitoare in mod evident (cine stie cate or mai fi evidente pt. dvs.!), sugerand ca ori as avea vreun credit in CHF, ori as fi avocat al bancilor. Desi v-am aratat ce am spus: că, în esență, concluziile dezbaterii Clauze abuzive, franci elvețieni și altele asemenea din data de 16.02.2015 au fost aceleași cu ale articolului de aici.
        Ei, exact cu aceeasi logica „imbatabila” a dvs., eu cred viceversa despre interesul dvs. existent in chestiunea juridica de fata. Deci: v-ati spus pararea, ati catalogat, vi s-a răspuns. Poate ar fi bine sa mai realizati, macar din cand in cand, ce scrieti. Nu sunteti indreptatit cu nimc la aerele in materie de evidenta. Va indrum deci spre un „dialog” cu altcineva, mai putin sau deloc „eretica” si mai aproape de „dogmele” dvs., oricare ar fi acestea.

  6. Alexandru PERJU spune:

    Solicitarea dvs. era, pare-se, să vă urmăresc „adevărurile fundamentale” pe care le-ați scris pe pagina articolului „Nominalismul…”.
    Mă întreb care a fost ordinea cronologică în care ați citit cele două articole? Apropos de epigoni. Asta în cazul în care persoanele sunt cele puse în discuție.
    Vorbind despre art. 1579 alin. 3 Cod civil, spuneți așa:
    – „Ca nu se vor putea gasi sau vor fi scoase din curs (monedele de aur ori argint, s. n.), erau evenimente relativ uzuale atunci, iar textul da o solutie, livrarea aceleiasi cantitati de aur”;
    – „se dadea cantitatea de monezi initiale, chiar daca ele cumparau acum mai putin”. Sau mai mult, aș adăuga eu.
    Înseamnă aceasta că se aplică regula de la art. 1578 cod civil sau regula restituirii lucrurilor împrumutate în aceeași calitate și cantitate, conform art. 1579 alin. 2 și art. 1584 Cod civil!?
    Iar dacă restituirea bunurilor în natură ar fi imposibilă (citiți și speța cu refuzul Băncii Naționale de a mai elibera aur, și luați în considerare și faptul că anumite monede de aur ori argint străine puteau fi, la un moment dat, imposibil de procurat), este adevărat că datoria se va plăti în bani după valoarea obiectelor calculată în momentul restituirii, respectiv după timpul și locul în care urma a se face restitutiunea, așa cum dispune art. 1585 alin. 1 Cod civil român din 1864?!
    Dacă e așa, îmi pare, comiteți aceeași erezie ca și mine.

  7. Alexandru PERJU spune:

    Dragă d-nule, mărturisesc că folosirea o singură dată, în articolul meu, a termenului “ultravalorizare” (adică inclusiv a unui prefix neologic cu sens de superlativ din dicționarul limbii române) este un caz cât se poate de clar de “epigonism” pe care, cu atitudinea dvs. fermă și tranșantă, ați înfierat-o, pe bună dreptate, imediat și cu deosebit de justă măsură.
    Cu atât mai mult este “epigonism” faptul că împărtășesc discret, în finalul articolului meu, prin trimiterea la doctrina interbelică, soluția aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care s-ar constata că, în concret, fluctuația monetară bruscă a valutei ar fi un caz de impreviziune (soluție neîmpărtășită de maestrul pe care îl elogiați comentând “istoriografic” pe pagina articolului său, acesta marșând pe clauze abuzive).
    Văzând comentariul dvs. despre “erezia” cu privire la art. 1578 și 1579 Cod civil care ar exista în articolul meu, mă gândesc că, fiind prea marcat de aura atâțior maeștri, ați omis să citiți articolul, că de înțeles nu ar fi prea greu.
    Însă povestea asta cu “maeștri” și autosupravalorizarea (vă convine originalitatea utilizării prefixului supra?) prin periajul “maeștrilor” mă lasă indiferent, preferând să comentez soluțiile juridice și nu autorii acestora.
    Dar, după cum spunea poetul Mircea Dinescu la o dezbatere în cadrul unor alegeri prezidențiale în care ceilalți candidați, în afară de cel reprezentat de poet, erau reprezentați de doctori în științe, “văd că numai doctori pe aici, eu sunt singurul pacient”.
    În raport de comentariile dvs. pe care “nu le înțeleg”, vă explic, pe scurt, ce am indicat eu în scrierile mele “epigonice” care v-au determinat să-mi acordați onoarea de a vă manifesta pe modesta prezentă pagină:
    – art. 1579 alin. 3 din vechiul Cod civil nu oferă o soluție pentru cazul fluctuației în timp a valorii în lei a valutelor, în sensul înghețării cursului acestora în raport de cursul față de leu avut la data acordării creditului;
    – nu am făcut și nu aveam de ce face o analiză a fluctuației CHF-ului în perioada 2005-2015 și nici a acestei fluctuații în raport de alte valute, ci am spus că, în măsura în care se dovedește că ar fi vorba despre o astfel de fluctuație bruscă și imprevizibilă în defavoarea împrumutatului (inclusiv băncile se pare că agrează o atare calificare în sensul că CHF-ul era o valută stabilă a cărei fluctuație nu putea fi prevăzută în felul în care a avut loc în perioada recentă), rezolvarea chestiunii ar trebui să fie făcută prin aplicarea teoriei impreviziunii.
    Am remarcat, cu o mâhnire personală aproape imposibil de depășit, că doriți să vă exprimați punctul de vedere pe pagina unui maestru, deci ar trebui “din start” (epigonul tot epigon!) să nu vă mai coborâți și printre paginile “epigonice” ale altora, cum este cea de față. Rămâneți domnule unde vă simțiți satisfăcut! Desigur, pierderea nu poate fi decât a mea, eventual și a celorlați (puțini de altfel), care sunt pacienți.

    • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

      Buna ziua domnule Perju,

      Citeam comentariul dumneavoastra, … si când ajunsei cu privirea la Mircea… mă așteptam să îl citați pe Mircea Djuvara dar în niciun caz pe Mircea Dinescu.

      Mihaela Mazilu-Babel

  8. Alexandru PERJU spune:

    Bună ziua doamnă! Încerc și eu cum pot să mai destind discuția asta, că nu-mi pare să fi făcut lucrurile despre care vorbește d-nul comentator.
    Pot însă să îl citez pe Mircea Manolescu, care vorbea despre goana după soluții preexistente, care sunt scoase din fișier așa cum se scot biletele de papagal, Mircea Manolescu considerându-le somnifere ale gândirii juridice și paralizante ale artei jurisconsultului și a judecătorului.

  9. Victor Calianu spune:

    Buna ziua,

    Sunt de acord cu interpretarea dvs. a dispozitiilor nominalismului. Consider insa ca urmatoarea afirmatie este eronata:

    „nu se poate accepta ca întregul risc al ultravalorizarii valorii contractului (a valutei) sa cadă în sarcina consumatorului” deoarece „schimbarea bruscă a cursului respectivei valute, adică ultravalorizarea viitoară a acesteia nu putea fi prevăzută de consumator în mod rezonabil”.

    Nu asta inseamna asumarea riscurilor. Consumatorul trebuie sa inteleaga doar ca un curs valutar poate fluctua, nu sa prezica o crestere de o anume magnitudine intr-un anume interval de timp. Spre exemplu, transportatorul suporta riscul pieirii bunurilor pe care le transporta. Daca ii intra o masina de pe contrasens si-i rastoarna remorca, se poate el degreva de riscuri argumentand ca nu putea sa prezica faptul ca pe acel sector de drum urma sa il loveasca o masina astfel incat sa-i rastoarne remorca?

    Nu puneti egalitate intre prezicerea viitorului si asumarea riscurilor, ca altfel nu mai exista insusi conceptul de asumare a riscurilor.

    • Alexandru PERJU spune:

      Bună seara,
      Încerc să exemplific cu textele de lege din NCC, căci principiile sunt preluate din teoria impreviziunii conturată și aplicată cu multă vreme înainte de intrarea în vigoare a acestui nou Cod.
      Art. 1271 alin. 3 lit. b) NCC prevede că teoria impreviziunii se aplică dacă schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului.
      Art. 1271 alin. 3 lit. c) NCC prevede că teoria impreviziunii se aplică numai dacă debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc.
      Trimiterea făcută la faptul că „schimbarea bruscă a cursului respectivei valute, adică ultravalorizarea viitoară a acesteia nu putea fi prevăzută de consumator în mod rezonabil” semnifică tocmai faptul că acesta “intelege doar ca un curs valutar poate fluctua, fără a prezice o crestere de o anume magnitudine intr-un anume interval de timp”.
      Dacă ar fi previzibilă o astfel de creștere pentru consumator (a fost avută în vedere ori putea fi avută în vedere, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului de către împrumutat), teoria impreviziunii nu ar mai fi aplicabilă, potrivit prevederii de la art. 1271 alin. 3 lit. b) NCC.
      Când s-a vorbit despre faptul că „nu se poate accepta ca întregul risc al ultravalorizarii valorii contractului (a valutei) sa cadă în sarcina consumatorului” deoarece „schimbarea bruscă a cursului respectivei valute, adică ultravalorizarea viitoară a acesteia nu putea fi prevăzută de consumator în mod rezonabil” nu s-a avut în vedere „asumarea riscurilor de către consumator” în sensul precizat de art. 1271 alin. 3 lit. c) NCC, ci s-a avut în vedere că nu este just ca pierderile să fie suportate doar de consumator („să cadă în sarcina acestuia”), ci este necesar să se realizeze o distribuire în mod echitabil, între părţi, a pierderilor şi beneficiilor ce rezultă din schimbarea excepțională a împrejurărilor, potrivit art. 1271 alin. 2 lit. a) NCC, deoarece creșterea valutei nu a putut fi avută în vedere și nici nu putea fi avută în vedere, în mod rezonabil, de către consumator, în momentul încheierii contractului, cerința art. 1271 alin. 3 lit. b) NCC fiind îndeplinită.
      Se pare însă că folosirea noțiunii de „risc” a creat confuzie.
      Într-adevăr, observația dvs. referitoare la distincția care trebuie făcută este pertinentă.

  10. Alexandru PERJU spune:

    De aici și dificultatea analizei. Modul în care este concepută clauza în sine creează dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor (în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe), sau dezechilibrul excesiv (constând în executarea excesiv de oneroasă a contractului care face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei) este urmare a împrejurarii survenite, care a făcut activă efectiv respectiva clauză și care nu a fost şi nici nu putea fi avută în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului? Evident, pentru a se reține ca abuzivă clauza este necesar și ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, ceea ce conferă un element în plus de analiză.

    • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

      Stimate domnule Perju,

      Nu înțeleg de ce este important sau util să ne punem cele două întrebări. Adică de ce ar conta, raportat la materia protecției consumatorului, să ne întrebăm dacă dezechilibrul este unul abstract sau concret? Consider că niciodată o instanță nu analizează dacă o clauză dă naștere la un dezechilibru în mod abstract și tot timpul se raportează la situația concretă. Și evident că discuția se poartă cu privire la clauzele ce nu au fost negociate. Că dacă erau negociate, ieșim din domeniul material de aplicare al directivei.

  11. Alexandru PERJU spune:

    Mă refeream la dificultatea analizei cu privire la remediul care trebuie îmbrățișat, respectiv aplicarea legislației protecției consumatorului sau teoria impreviziunii.
    1. Există un contract de credit încheiat cu banca care să spunem ca exclude existența unei negocieri directe cu împrumutatul. Existența unui astfel de contract nu exclude, prin sine, posibilitatea intervenirii ulterioare, pe parcursul derulării sale, a unui caz de impreviziune care să facă posibilă aplicarea teoriei impreviziunii.
    2. Valoarea contractului de credit este raportată la o valută, leii fiind doar mijlocul (moneda) de plată. Ar fi vorba despre o clauză de indexare (de conservare în timp a valorii împrumutate), neconsiderată de legislația protecției consumatorului ca fiind, „din start”, abuzivă, deci neinterzisă.
    Are loc o fluctuație bruscă și însemnată a cursului valută-leu, care nu a fost şi nici nu putea fi avută în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului. Devine automat activă clauza de indexare, ceea ce creează, cu privire la obligația împrumutatului, un dezechilibru semnificativ și excesiv de oneros în defavoarea acestuia, față de contraprestația băncii.
    Acest dezechilibru în defavoarea împrumutatului este produs, în cazul concret, ca urmare a conținutului clauzei de indexare care a devenit activă (se poate reține că clauza, prin conținutul său concret, a creat dezechilibrul excesiv, deci semnificativ, astfel încât ar fi abuzivă)?
    Sau dezechilibrul este produs doar ca urmare a împrejurării survenite, care nu a fost şi nici nu putea fi avută în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului și care a făcut activă efectiv respectiva clauză?
    Se aplică legislația protecției consumatorului ori teoria impreviziunii?

    • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

      În primul rând, protecția consumatorului se aplică. Nu se pune problema dacă îmbrățișăm sau nu. Nu avem această opțiune. Ni se impune. Sunt norme de ordine publică. Nu putem alege dacă îmbrățișăm legislația cu privire la protecția consumatorului. Deci aici lucrurile sunt clare, din punctul meu de vedere.

      Ce nu înțeleg eu este de ce considerați că dacă îmbrățișăm legislația cu privire la protecția consumatorului nu putem, ulterior, ca remediu, aplica anumite dispoziții referitoare la impreviziune (nu trebuie musai toate – judecătorul poate culege doar anumite dispoziții din materia impreviziunii – alegând la restul să închidă ochii – dreptul UE îi permită să culeagă doar acele dispoziții care i-ar asigura atingerea rezultatului impus de protecția consumatorului, respectiv de directiva 93/13/CEE – iar pe restul să le lase inaplicabile cu condiția să nu acționeze, printre altele, contra legem – dar aici contra legem înțelegem contra unor dispoziții obligatorii din Cod și nu supletive – aici iar ar trebui analizat – și iar ar trebui să se întrebe CJUE)

      Ca să înțelegem poate mai bine, nu ar strica dacă ne-am uita la problemă dintr-un alt unghi: dacă ne gândim că dacă banca nu ar fi plasat întreg riscul valutar în sarcina debitorului-consumator, și am constata că dacă ar fi avut în contract o clauză care să permită împărțirea echilibrată a riscului, și deci neabuzivă prima facie, – dacă admitem să privim astfel lucrurile – atunci am putea stabili că nici nu ar mai avea de ce să intervină impreviziunea, tocmai pentru că acel contract ar fi conținut o clauză care să reglementeze echitabil o situația în care apare ceva deosebit de oneros pentru vreuna dintre părți, fără vina vreuneia dintre părți – adică fără ca vreuna dintre părți să fi declanșat apariția ultravalorizării francului.

      Cum ar fi dacă am privi clauza referitoare la riscul valutar ca fiind o clauză care ar fi putut reglementa fix apariția impreviziunii – adică dacă ne uităm la clauza respectivă ca fiind o oglindire în contract a teoriei impreviziunii – dar care a ratat să fie o astfel de clauză din cauza faptului că, inechitabil, banca a dorit să impună întreg riscul în sarcina debitorului?

      Dacă privim din acest unghi problema, am putea considera atunci că vina (dar nu vina cu privire la faptul că a apărut ultravalorizarea francului, ci cu privire la faptul că în loc să permită existența unei clauze care să oglindească veritabil teoria impreviziunii, s-a ales, unilateral, să nu), în cazul acesta, aparține părții care a oferit într-un contract o clauză care de fapt se opune chiar normelor referitoare la impreziune și rezultatului urmărit de aceste norme. Și atunci, nu ar fi răspunsul și mai evident? (cel oferit de mine în primul paragraf)

      În alte cuvinte, consider că se aplică clar legislația de protecție a consumatorului dar și anumite dispoziții din teoria impreviziunii, și că nu e musai să se aplice toate. Adică tertium datur.

      Dacă nu m-am făcut înțelească (ceea ce este posibil 🙂 ) vă rog să îmi spuneți, ca să încerc să formulez mai limpede.

      • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

        Mă mai gândii, și doresc să îmi precizez răspunsul, în sensul că legislația din materia protecției consumatorului nu s-ar aplica atunci când am constata existența dezechilibrului dar buna-credință a băncii. Doar atunci s-ar aplica impreviziunea, și doar dacă vechiul cod a permis acest lucru, deoarece judecătorul nu ar putea apela la jurisprudența von Colson pentru a da la o parte art. 107 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod Civil întrucât am fi în afara domeniului de protecție a consumatorului deoarece stabilirăm buna credință a băncii.

        Deci răspuns ar fi că:
        1. de principiu, se aplică legislația din materia protecției consumatorului și această aplicare se realizează indiferent de răspunsul pe care îl putem oferi la cele două întrebări ale dumneavoastră iar
        2. pe cale de excepție se aplică teoria impreviziunii (dacă se îndeplinesc condițiile acesteia) de pe vechiul cod, atunci când avem buna-credință a băncii, bună-credință care ar fi mai ușor de dovedit dacă banca nu ar avea în contract vreo clauză care să stabilească expressis verbis că debitorul suportă orice risc valutar. Dacă există acea clauză, șansele sunt aproape imposibile ca o bancă să arate buna-credință deoarece este o contrazicere între a insera o astfel de clauză și a pretinde că nici nu ți-ai imaginat, ca instituție de credit, că francul elvețian s-ar putea ultravaloriza (ca să folosesc o expresie dragă dumneavoastră și domnului avocat Piperea și mai puțin dragă domnului judecător Rus)

        Vă doresc un week-end liniștit și sper să nu visez franci,

        • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

          Domnule judecător,

          Nu sunt suficient de specializată pentru a încerca o definiție însă mi-am dat seama când se poate folosi, citind comentariile și articolele aferente așa că am inserat și eu noțiunea în funcție de context. Dacă am folosit greșit, vă rog să mă scuzați,

          • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

            Domnule judecător,

            Aveți absolută dreptate! (nu sunt ironică de această dată)

            Nu am într-adevăr cum greși stricto sensu (lato sensu da, pentru că definiția se conturează deja în funcție de context și apelând la contextul greșit, voila și greșeala) dacă încă nu există o definiție clară. Așa că voi oferi definiția, pentru a putea greși pe viitor 🙂 : din punctul meu de vedere, prin ultravalorizarea francului elvețian înțelegem aprecierea neobișnuit de rapidă a acestuia în comparație cu alte monede, apreciere care se realizează în urma unei intervenții neobișnuite și imprevizibile (de un consumator mediu) pe piață

            Ca atare, prin ultravalorizarea francului înțelegem aprecierea deosebită, pe un interval de timp relativ scurt, a francului elvețian ca urmare a intervenției artificiale și nereglementate în prealabil pe piața monetară, intervenție ce are un prepoderent caracter imprevizibil.

            De exemplu, avem ultravalorizare a francului atunci și numai atunci când:
            1. un actor în domeniul financiar intervine pe piață
            1.1. în mod imprevizibil pentru un consumator mediu și/sau
            1.2. contrar reglementării sau înțelegerilor anterioare (inclusiv cutumei) iar
            2.intervenția duce sine qua non la aprecierea francului de minim 10% într-o lună în raport cu o monedă anume (pentru că din lună în lună se face rambursarea creditului) – cota de 10% am luat-o având în vedere că în unele contracte de credit banca a zis că dacă leul se apreciază cu peste 10%, atunci creditul se transformă în credit în RON.

            Cu stimă și aștept păreri cu privire la definiție,

        • Alexandru PERJU spune:

          Parcurgând comentariile dvs. de pe acest site observ că sunteți deosebit de tranșant în exprimări.
          Ce blând sunteți însă cu „maeștri” cu care, deși identificați „diferențe ireconciliabile” de opinii juridice, faceți numai „mici corecturi necesare” (expresiile vă aparțin)! Vă dispare atitudinea tranșantă, chiar dacă aveți în mod evident dreptate în discuția respectivă.
          Sau poate asta înseamnă o atitudine corectă și imparțială.

  12. Alexandru PERJU spune:

    Citisem, între timp, (MODERAT) considerațiunile „neavute în vedere” ale d-nului profesor Corneliu Bîrsan.
    Nu mă pot decât felicita. Fără falsă modestie. Iar pe dvs. cu atât mai mult, pt. că dați contur important unor chestiuni legate de protecția consumeristului pe care mă îndoiesc că „specialiștii demult inițiatori” ai unor astfel de demersuri le-au bănuit măcar vreodată.

    • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

      Vă mulțumesc. Nu am visat franci, ci lifturi. Trebuia să aleg între liftul consumatorului și liftul impreviziunii și neputând decide, am ales să urc pe scări. Mai anevoios, dar mai sănătos 🙂

    • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

      Și Fichte fu un epigon. Săracu chiar publică prima lui lucrare în anonimat, și profesorii au crezut că era o lucrare a lui Kant, și au preaslăvit lucrarea cu autor anonim ca apoi, după ce au aflat că Fichte era autorul, și deși lucrarea merita criticată, să nu mai poată da totuși înapoi. În cazul de față situația e fix pe dos dar la fel de amuzantă, în sensul că tot o eroare este. Un text de analiză este capabil să aibă o valoare independent de cine este autorul.

      Vă urez succes la scrierea de articole de specialitate domnule Perju! Primul meu articol pe JURIDICE.ro a avut mai puțin de 100 de vizualizări.

  13. Alexandru PERJU spune:

    Bună ziua! În mod sigur, atmosfera dezbaterii a fost una în care astfel de „scăpări” pot fi cu ușurință înțelese (de altfel, importantă era ideea, care a și fost percepută ca atare).
    Însă, lecturând art. 1271 NCC, nu văd de unde ar rezulta că aplicarea art. 1271 NCC impune o analiză a „fiecărui debitor în parte” în sensul indicat de dvs.
    Textul de lege vorbește de „executarea propriei obligații” a debitorului dintr-un anumit contract, ceea ce presupune că se analizează obligația proprie a debitorului și nu debitorul, respectiv nu situația materială a acestuia la un moment dat.
    Alin. 1 este edificator sub aspectul pus în discuție: „Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei”.
    Se observă că se vorbește despre „executarea obligațiilor chiar devenite mai oneroase” și se indică și cauzele care au generat această onerozitate:
    – creşterea costurilor executării propriei obligaţii (ceea ce privește debitorul);
    – scăderii valorii contraprestaţiei (ceea ce privește creditorul).
    Premisa aplicării teoriei impreviziunii este indicată apoi la alin. 2, unde se prevede: „Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei…”.
    „Executarea contractului excesiv de oneroasă” are în vedere tocmai intervenirea unui dezechilibru semnificativ, excesiv, între contravaloarea prestațiilor părților din respectivul contract (ceea ce se deduce din noțiunea „oneroasă”).
    Faptul că este vorba despre prestațiile din contractul supus analizei concrete rezultă din folosirea sintagmei „executarea contractului”.
    „Onerozitatea excesivă” vizează tocmai întinderea obligației debitorului, „creșterea costului” executătii obligației sale, sub aspect cantitativ aceasta devenind excesiv de oneroasă față de cea inițială din cauza schimbării excepţionale a împrejurărilor, căci debitorul suportă costuri suplimentare excesive pentru executarea propriei obligații.
    Sintagma „schimbări excepţionale a împrejurărilor” trebuie raportată la „creşterea costurilor executării propriei obligaţii”.
    Altfel spus, dezechilibru excesiv este necesar să apară între contravaloarea prestațiilor părților din contractul analizat și nu între situațiile materiale generale ale părților existente la data contractării.
    Efectul perturbator al schimbării excepţionale a împrejurărilor trebuie să se materializeze într-un dezechilibru al contravalorii prestațiilor părților în sensul că executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă pentru debitor.
    Trebuie deci analizate circumstanțele contractuale din perspectiva prestațiilor părților, respectiv consecințele situației de impreviziune asupra echilibrului dintre prestațiile părților așa cum au fost acestea reglementate prin contract.
    Impreviziunea constă în paguba pe care o suferă una dintre părțile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestațiile sale și contraprestațiile celeilalte părți, în cursul executării contractului, dezechilibru cauzat de conjunctura economică, mai ales de fluctuațiile monetare (L. Pop, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 153
    „Sărăcirea” debitorului, falimentul acestuia, situația materială precară a acestuia, nu constituie elemente care să facă aplicabilă teoria impreviziunii, căci nu dezechilibrează contravaloarea prestațiilor părților din contractul supus analizei, pentru aceste ipoteze existând alte „mijloace de protecție”.
    Ca să nu mai vorbesc de faptul că aceste situații la care poate ajunge un debitor presupun uneori și culpa concurentă a acestuia, ceea ce ar exclude incidența teoriei impreviziunii.
    Inechitățile despre care faceți vorbire nu se pot rezolva printr-o aplicare extensivă a teoriei impreviziunii peste limitele impuse de textul de lege.
    Este adevărat că, de-a lungul vremii, au existat controverse cu privire la situațiile care se pot constitui în cauze de impreviziune, fiind autori care exprimau o viziune restrânsă asupra situațiilor constitutive de impreviziune, în opoziție cu o viziune mai largă a altor autori, care susțineau că nu se poate face un inventar al situațiilor de impreviziune, fiind esențial contextul în care apare și care face ca o anumită situație să fie considerată drept caz de impreviziune.
    Dar trebuie făcută distincție netă între situația de impreviziune (care, în exemplul dvs., ar fi pierderea locului de muncă de către debitor, din motive excepționale și pe care nu le putea prevedea) și efectele (sub aspectul cantitativ de măsurare a dezechilibrului între prestațiile părților) produse de această situație de impreviziune asupra contractului încheiat de debitor.
    Aceste două condiții de aplicare a teoriei impreviziunii sunt distincte și nu trebuiesc confundate.
    Situația de impreviziune trebuie să aibă un efect direct asupra prestațiilor părților din contract, în sensul că produce un dezechilibru semnificativ, de ordin cantitativ, între prestațiile părților.
    Ceea ce impune aplicarea teoriei impreviziunii este dezechilibrul excesiv și efectiv dintre prestațiile din contract ale părților, care este o cerință esențială și nu doar intervenirea unei situații de impreviziune.
    Trebuie cercetată economia contractuală sub aspectul onerozității excesive a obligației debitorului datorată intervenirii situației de impreviziune.
    În doctrină s-a și arătat că se impune analizarea nu atât a situațiilor părților contractante, ci a prestațiilor obiect al contractului (L. Grynbaum, Le contrat contingent. L’adaptation du contrat par le juge sur habilitation du legislateur, Ed. Dalloz, Paris, 2003, p. 39).
    Criteriul „situației ruinătoare a debitorului” nu este nou, fiind dezbătut în doctrină, unde s-a precizat că criteriul excesivei onerozități este o amăgire dacă îl aplicăm la fiecare contract; ar trebui aplicat subiectiv, prin raportare la forța economică globală a contractantului reclamant (J. Carbonnier, Droit civil. Les obligations, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1998, p. 149).
    S-a arătat însă că acest criteriu este prea excesiv și insuficient. El nu permite a se observa dacâ în aprecierea ruinei trebuie avute în vedere și alte contracte ale debitorului, a cărei executare viitoare ar avea drept rezultat salvgardarea situației economice a acestuia. S-a observat că acest criteriu ar determina un tratament inegal între debitorii puternici și cei slabi din punct de vedere economic prin lipsa unui punct de referință comun, ceea ce este ruinător pentru unul, nu este și pentru altul. Starea economică generală poate fi rezultatul și a altor tranzacții, încheiate cu alți parteneri, variind de la o persoană la alta și s-ar ajunge la arbitrariu, întrucât ea ar conta mai mult sau mai puțin de la caz la caz. Instanța nu se va preocupa de „asigurarea” unei stări benefice părții contractante la modul general, ci de necesitatea de a înlătura principiul obligativității ca urmare a perturbării echilibrului contractual din speță. Cu atât mai mult va fi exclusă analizarea întregii activități economice a reclamantului, alcătuită din relații economice cu alți parteneri, întrucât s-ar ajunge la arbitrariu. Se impune raportarea importanței contractului în cauză la cifra de afaceri a reclamantului rezultată din cadrul contractual născut din colaborarea economică cu pârâtul (a se vedea C. E. Zamșa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2006, p. 127, 130, 134, 135 și autorii acolo citați).
    Deci teoria impreviziunii nu poate fi „construită” după interesele uneia sau alteia dintre părțile.
    Dar, desigur, aștept cu mult interes să văd ziua în care băncile (dincolo de „teoria iluzorie”) vor pune efectiv în practică astfel de criterii referitoare la starea materială generală a debitorului-împrumutat, în sensul adaptării reale a contractului de credit la starea materială generală precară a împrumutatului, respectiv în funcție de „greutățile” materiale și financiare ale acestuia survenite pe parcursul derulării contractului de credit.
    Căci nu este nevoie de apelul la teoria impreviziunii ori la alte teorii pentru ca un partener contractual să accepte schimbarea situației contractuale a celuilalt în beneficiul acestuia din urmă.
    Dacă banca „deplânge” situația unora dintre debitorii săi, are posibilitatea concretă să îi ajute efectiv, dincolo de litigii în instanță și teorii.
    Evident, NU SE VA ÎNTÂMPLA!
    Așa că exemplul cu situația inechitabilă a unui debitor care își pierde locul de muncă pare mai degrabă dat pentru a se putea accepta un argument în favoarea băncii adus în scopul de a exclude aplicarea teoriei impreviziunii în mai multe cazuri concrete.
    Cu stimă!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.