Legitima apărare în optica Noului Cod penal
11 februarie 2015 | Petru CRUCIU
1. Cauzele justificative. Considerații introductive
Introducerea în noul Cod penal al Capitolului II din Titlul II, intitulat „Cauzele justificative”, aduce o modificare substanţială legii penale. Codul penal din 1968 nu a cunoscut instituţia cauzelor justificative sau a cauzelor de neimputabilitate, însă această reglementare s-a regăsit în Codul penal din 1937. Aşadar, în art. 18 alin. (1) C. pen. se precizează că „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege”. Acestea operează in rem, deoarece, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, efectul lor se extinde şi asupra participanţilor.
Includerea instituţiei cauzelor justificative în titlul destinat infracţiunii este de natură să conducă la evitarea oricăror confuzii faţă de alte instituţii cu alte finalităţi, cum sunt cauzele care înlătură răspunderea penală sau cauzele de nepedepsire, în care, deşi sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, este înlăturată răspunderea penală sau infractorul este apărat de pedeapsă[1].
În doctrină[2], cauzele justificative au fost numite drept cauze de neresponsabilitate sau care înlătură ilegalitatea unei fapte ori caracterului ilicit al acesteia. Alţi autori[3] au considerat că ar fi mai recomandat ca noul Cod penal să definească cauzele justificative drept „cauze obiective de neimputabilitate”, iar cauzele de neimputabilitate să le numească „cauze subiective de neimputabilitate”. În opinia noastră, denumirea de cauze justificative este mai apropiată de definiţia infracţiunii la care s-a oprit legiuitorul român, motiv pentru care considerăm ca fiind mai oportună folosirea acesteia.
După cum am subliniat mai sus, pentru ca o faptă prevăzută de legea penală să constituie infracţiune este imperios ca aceasta să fie tipică (prevăzută de legea penală), antijuridică (nejustificată) şi imputabilă (pe bază de vinovație) persoanei care a săvârşit-o. Aşadar, odată ce se constată tipicitatea unei fapte, următorul pas care trebuie avut în vedere este acela de a stabili dacă fapta este şi antijuridică. După cum a subliniat și doctrina[4], tipicitatea faptei constituie un indiciu de antijuridicitate, așa încât o faptă tipică este antijuridică în măsura în care nu intervine o cauză justificativă care să autorizeze un astfel de comportament.
Noţiunea de antijuridicitate exprimă o contradicţie între fapta prevăzută de legea penală şi exigenţele ordinii juridice[5], Astfel, nu este de ajuns ca o faptă săvârşită de făptuitor să fie prevăzută de legea penală şi imputabilă acestuia, ci este necesar ca aceasta să fie şi antijuridică. Spre exemplu, dacă cineva loveşte cu o bâtă mâna persoanei care îl ameninţă cu un cuţit sau pistol, deşi săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală (loviri sau alte violenţe) pe care ordinea juridică penală o interzice, el nu va putea fi tras la răspundere penală, deoarece aceeaşi ordine juridică îi permite să uziteze de forţă atunci când îi este pusă viaţa în pericol. Împrejurările, precum cea exemplificată mai sus, sunt denumite cauze justificative, deoarece în prezenţa lor, fapta devine legal justificată şi permisă, împotriva făptuitorului nemaiputându-se lua nicio pedeapsă sau sancţiune de drept penal[6].
Noul Cod penal reglementează patru cauze justificative: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul persoanei vătămate. Ultimele două dintre cauzele justificative nu au cunoscut o reglementare expresă în vechiul Cod penal, însă în practica judiciară, în mod unanim, dacă se întâlnea o astfel de cauză se considera că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii, prin aceea că fapta era săvârşită fără vinovăţie (fără intenţie, în general).
Concluzionăm aceste consideraţii introductive, subliniind faptul că orice cauză justificativă are un rol dublu. În primul rând, ea este o normă permisivă, care exprimă îngăduinţa cu care legiuitorul tratează comiterea unor anumite fapte determinate şi, în al doilea rând, ea are un rol de protecţie a valorilor sociale pe care ordinea juridică le protejează, precum şi a relaţiilor sociale care se nasc în jurul acestor valori[7].
2. Legitima apărare
2.1. Noţiune
Legitima apărare este o cauză care înlătură caracterul nejustificat al unei fapte penale şi împreună cu starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi alături de consimţământul victimei constituie cauzele justificative.
Instituţia legitimei apărări a fost cunoscută încă din cele mai vechi timpuri. Spre exemplu, Legea celor XII table permitea uciderea hoţului care îşi desfăşura activitatea infracţională în timpul nopţii. Încă din acea perioadă, săvârşirea unei infracţiuni putea trece nepedepsită, dacă erau îndeplinite anumite condiţii edictate în mod expres de lege, totul cu scopul de a preveni unele injustiţii care ar putea avea loc în caz contrar[8].
Sediul materiei este reprezentată de art. 19 Cod penal unde este precizat faptul că fapta prevăzută de legea penală săvârşită în legitimă apărare este justificată, motiv pentru care respectiva faptă nu îndeplineşte toate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi nu poate fi sancţionată. Alin. (2) al art. 19 stabileşte condiţiile legitimei apărări. Conform textului legal, este în legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporţională cu atacul. Alin. (3) al aceluiaşi articol reglementează legitima apărare prezumată, subliniind faptul că se prezumă a fi în legitimă apărare acela care comite, în condiţiile art. 19 alin. (2), fapte pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acesta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi ori în timpul nopţii.
Din reglementarea legală a legitimei apărări, în noul Cod penal, se pot observa o serie de diferenţe faţă de reglementarea din vechiul Cod. Prima diferenţă care apare în mod evident este reprezentată de faptul că în art. 44 din vechiul Cod penal se vorbeşte despre o „stare de legitimă apărare”, pe când în noul Cod penal, legiuitorul român a ales să păstreze numai sintagma „legitimă apărare”. Doctrina[9] a apreciat ca fiind neoportună această modificare, precizând că renunţarea la conceptul de „stare de legitimă apărare” nu face decât să sublinieze o inconsecvenţă a legii penale de natură să creeze diferite confuzii, datorită terminologiei cuvântului „stare” care reprezintă modul în care se prezintă o persoană în raport cu anumite realităţi.
O altă diferenţă este reprezentată de faptul că în noul Cod penal depăşirea legitimei apărări din cauza unei tulburări sau temeri reprezintă o cauză de neimputabilitate, nemaifiind reglementată alături de dispoziţiile care fac referire la legitima apărare. De asemenea, în noul Cod a fost introdusă explicit condiţia că apărarea să fie proporţională cu atacul, condiţie care, sub imperiul vechiului Cod, rezulta numai din interpretarea pe care jurisprudenţa şi doctrina o dădeau art. 44 alin (2) şi (3). În această direcţie, Curtea Supremă de Justiţie a stabilit[10] că împrejurarea potrivit căreia victima a scos un briceag, pentru a se apăra în urma atacării ei de către inculpat, nu constituie un atac de natură a legitima lovirea acesteia cu o piatră, asupra capului, producându-i leziuni ce i-au cauzat decesul.
2.2. Condiţiile legitimei apărări (privitoare la atac şi privitoare la apărare)
Din analiza teoretică a art. 19 Cod penal reiese faptul că pentru a fi incidentă instituţia legitimei apărări trebuie să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii. Cu toate că alin. (2) al articolului menţionat face precizări numai cu privire la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească atacul, suntem de părere că trebuie îndeplinite şi câteva condiţii speciale cu privire la apărarea cu care se răspunde atacului, deşi nu există o prevedere legală în acest sens.
Analizând mai departe textele legale, putem observa că o persoană este în legitimă apărare atunci când săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, împotriva sa, a unei alte persoane, a drepturilor acestora sau împotriva unui interes general. În continuare, vom analiza aceste condiţii enumerate de lege.
a) Atacul să fie material – După cum a subliniat şi doctrina, atacul trebuie să fie un atac de agresiune reală, deoarece nu se poate invoca legitima apărare în situaţia în care făptuitorul crede că este victima unui atac, fără a exista condiţiile materiale ale acestuia. În practică[11], s-a statuat ca atât timp cât nu a existat un atac efectiv din partea victimei, orice apreciere de ordin subiectiv a inculpatului că victima ar putea declanșa un atac împotriva sa, nu justifică aplicarea art. 19. De asemenea, presupunerea că atacul va avea loc sau teama de un eventual atac nu sunt de natură să justifice aplicarea legitimei apărări[12]. Pe lângă aceasta, proliferarea de injurii de către partea vătămata inculpatului, nu justifică apărarea în condițiile art. 19[13]. În această direcție, este posibilă invocarea erorii de fapt, drept cauză de neimputabilitate, dar nu legitima apărare, pentru ca nu sunt îndeplinite condițiile atacului[14].
Materialitatea atacului rezultă din acţiunile fizice exercitate în scopul de a periclita valorile sociale ocrotite. Jurisprudenţa[15] a subliniat că este îndeplinită condiţia materialităţii atacului, atunci când victima a pătruns în locuinţa făptuitorului noaptea, prin escaladare şi efracţie, şi a lovit cu băţul în cap pe cel aflat în încăpere, aşa încât s-a considerat că riposta, deşi a avut urmări mortale pentru victimă, este justificată. În continuare, Instanţa Supremă a considerat ca irelevant faptul că victima a fost lovită pe când încerca să se retragă şi după ce scăpase băţul din mână, de vreme ce pericolul nu a încetat, ea putându-se înarma din nou cu unul din parii aflaţi la îndemână. Totuși, în practică[16] s-a stabilit că insistenţa victimei de a-i da o ţigară, însoţită de gestul de a-l prinde pe inculpat de mâneca bluzei şi de ţeava armei, neurmat de niciun act din care să rezulte intenţia de a-i pune în pericol viaţa sau integritatea corporală, nu constituie un atac material, așa încât nu se impune aplicarea dispozițiilor legitimei apărări, ci eventual circumstanța provocării.
Jurisprudenţa străină, în special cea italiană, a admis că este posibil că atacul să nu aibă caracter material. Este dat ca exemplu situaţia unei femei care, aflându-se la ştrand, în apă, i-a fost furat costumul de stradă şi, pentru a-şi ocroti pudoarea, aceasta sustrage la rândul său un obiect de îmbrăcăminte[17].
b) Atacul să fie direct – Pentru ca această condiţie să fie valabilă este necesar ca între atacator şi valoarea ameninţată să nu existe un obstacol, pentru că altfel atacul nu mai este direct, decât în situaţia în care obstacolul este ineficient în raport de atac. Doctrina[18] a subliniat că un astfel de obstacol poate fi o uşă închisă în faţa unui atacator care încearcă să lovească victima. Trebuie însă să precizăm că în cazul în care atacul se realizează printr-o bombă, ușa nu mai are caracterul unui obstacol imposibil de trecut, aşa încât caracterul direct al atacului continuă să îşi păstreze caracteristicile.
Prin atacul nemijlocit este necesar să se fi pus în pericol valorile sociale ocrotite, spre exemplu dacă o persoană atacă o altă persoană cu un cuţit, cel atacat este în drept să riposteze, deoarece i s-a pus în pericol în mod nemijlocit viaţa sa, în caz contrar activitatea agresorului ar fi dus la moartea victimei[19]. Jurisprudența italiană a stabilit că uciderea paznicului în timp ce dormea de către ostatic, ca urmare a faptului că acesta a aflat că urmează să fie ucis a doua zi, deoarece s-a refuzat plata răscumpărării, constituie un act comis în legitimă apărare. Se poate observa că jurisprudența străină este mult mai flexibilă, susținând că, chiar dacă lipsește caracterul direct al atacului, apărarea a fost una proporțională cu pericolul eventual[20].
c) Atacul să fie imediat – Caracterul imediat al atacului rezultă atunci când pericolul pentru valoarea ocrotită este unul concret, actual ori iminent. Practica judecătorească[21] a stabilit că prin atac imediat se înţelege un atac iminent, adică pe punctul de a se dezlănţui, sau un atac în curs de desfăşurare. În continuare, Instanţa Supremă a stabilit faptul că iminenţa sau actualitatea atacului este dată de durata de timp aproape imperceptibilă dintre atac şi pericolul grav ce ameninţă persoană sau interesele ei. Dacă intervalul de timp dintre începerea atacului şi pericolul ce îl prezintă este mai îndelungat, un astfel de pericol nu mai constituie o realitate prezentă, deoarece este vorba de eventualitatea survenirii pericolului, deci de o ameninţare care nu justifică legitima apărare.
Totuşi, nu se află în stare de legitimă apărare, în sensul art. 19 C. pen., persoana care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală după scurgerea unui interval de timp de la consumarea atacului, în timp ce victima se retrăgea în fugă, întrucât atacul nu era nici iminent şi nici actual[22].
Dacă atacul a încetat înainte ca făptuitorul să-şi exercite activitatea infracţională, din nou nu mai suntem în prezenţa legitimei apărări. În aceeaşi direcţie a statuat şi jurisprudenţa[23], care a subliniat că în cazul în care inculpatul a săvârşit fapta de omor asupra victimei, după ce atacul acesteia constând în lovituri aplicate cu pumnul a încetat, nu sunt întrunite condiţiile legitimei apărări prevăzute în art. 44 (art. 19 în noul Cod penal) alin. (2) C. pen., întrucât, pe de o parte, nu sunt întrunite condiţiile unui atac imediat, iar pe de altă parte, atacul victimei nu prezintă un pericol care să ameninţe grav (această condiţie nu a mai fost reţinută de noul Cod) viaţa inculpatului, mijloacele folosite de victimă în atacul său nefiind în măsură să justifice riposta inculpatului. Urmărind aceeași practică constantă, s-a stabilit[24] că stările conflictuale anterioare dintre părţi nu pot fi considerate atac imediat şi injust, decât dacă sunt urmate de un act de violenţă de natură a pune în pericol persoana vizată.
d) Atacul să fie injust – Caracterul injust al atacului rezultă atunci când acesta nu are legitimitate juridică. Arestarea preventivă a unei persoane, pe baza unui mandat de arestare, uzitând de forţă are un caracter just, însă dacă acţiunea autorităţilor devine abuzivă, ea se converteşte într-un atac injust, cu posibilitatea de a fi înlăturat. Dacă atacul vine de la o persoană iresponsabilă sau de la un animal, iar făptuitorul a cunoscut acest aspect, nu ne mai aflăm pe tărâmul legitimei apărări, ci pe cel al stării de necesitate[25].
e) Atacul să fie îndreptat împotriva celui care se apără, împotriva unei alte persoane sau împotriva unui interes general – Atacul trebuie să se îndrepte împotriva unei persoane, împotriva drepturilor acesteia, precum şi împotriva unui interes general. Pot să fie lezate drepturi precum: dreptul la viaţă, la integritate corporală, sănătate, libertate, patrimoniu etc. Interesul general poate fi o stare, situaţie, relaţie sau activitate care prezintă interes pentru întreaga societate[26].
f) Atacul să pună în pericol persoana atacată, o altă persoană, drepturile acestora sau un interes general – Spre deosebire de vechea reglementare, noul Cod penal nu mai reia condiţia că atacul să pună în „pericol grav” persoana atacată, ci a preferat să renunţe la termenul „grav” din sintagma amintită mai sus, pentru a acoperi neajunsurile subliniate de doctrina vechiului Cod cu privire la acest caracter. Astfel, doctrina[27] a subliniat că, din cauza acestui caracter, numeroase agresiuni de gravitate mică, dar care se comit frecvent, au fost excluse de la posibilitatea de invocare a legitimei apărări, chiar dacă în speţă ar fi fost vorba de un atac material, direct, imediat şi injust. Sub auspiciile vechiului Cod, persoana aflată în faţa unui astfel de atac nu avea decât opţiunea de a anunţa autorităţile cu privire la faptul că a fost victima unei agresiuni.
Se poate observa că atât vechiul Cod, cât şi noul Cod penal se preocupă în principal de definirea atacului (material, direct, imediat şi injust), dar remarcă numai în subsidiar caracterul necesar al apărării sau ripostei. Dimpotrivă, codurile străine pun accentul pe caracterul apărării, definind legitima apărare prin prisma acestui caracter. Cu toate că legea nu enumeră şi condiţiile apărării, doctrina[28] a încercat să reţină câteva dintre acestea:
a) Fapta să fie prevăzută de legea penală – Dacă fapta nu este prevăzută de legea penală, procesul penal este scutit de efortul de a mai demonstra existenţa legitimei apărări.
b) Apărarea trebuie să se îndrepte împotriva agresorului – În cazul în care apărarea nu se îndreaptă împotriva agresorului, nu mai sunt incidente dispoziţiile legitimei apărări, deoarece fapta ar putea avea caracterul unei răzbunări, situaţie de natură a duce la tragerea la răspunderea penală a făptuitorului.
c) Apărarea să fie proporţională cu atacul – Legea nu explică noţiunea de proporţionalitate, dar doctrina[29] a încercat să determine câteva criterii după care să se stabilească dacă există raport de proporţionalitate între atac şi apărare. Este de la sine înţeles că pentru a respinge un atac este nevoie ca apărarea să fie puţin mai intensă decât acesta, pentru că altminteri o altfel de apărare nu ar fi eficientă.
De asemenea, legea nu prescrie o proporţionalitate matematică între apărare şi atac, ci raportul de proporţionalitate se stabileşte de la caz la caz, în funcţie de situaţia de fapt. Aşadar, trebuie luate în considerare obiectul atacat de agresor şi obiectul vătămat de cel atacat în ripostă, dar şi mijloacele folosite de agresor pentru realizarea atacului şi cele folosite de cel atacat pentru înlăturarea atacului. Depăşirea proporţionalităţii legitimei apărări poate conduce la reţinerea cauzei de neimputabilitate a excesului neimputabil (art. 26 C. pen.) sau a circumstanţei atenuante prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. b[30].
2.3. Legitima apărare prezumată
Dorim să aducem în discuţie o ultimă chestiune prevăzută de art. 19 alin. (3) C. pen., cu privire la legitima apărare prezumată. Legea prezumă ca fiind în legitimă apărare persoana care comite fapta pentru a respinge pătrunderea altuia, în condiţiile art. 19 alin. (2), într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul nopţii.
Legiuitorul a ales să nominalizeze acest caz unic pentru că a socotit că un atac realizat prin săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu este în orice situaţie un atac material, direct, imediat şi injust, împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia. Aşadar, dacă în formă de bază făptuitorul trebuie să demonstreze caracterul material, direct, imediat şi injust al atacului, în cazul respingerii persoanei care a săvârşit violarea de domiciliu, cel ce a respins pătrunderea fără drept nu mai trebuie să dovedească existenţa tuturor condiţiilor prevăzute de art. 19 alin. (2), deoarece legea prezumă că ele sunt îndeplinite[31]. Unii autori[32] au considerat că o astfel de reglementare este de natură să deturneze scopurile procesului penal, prin aceea că mediatizarea unei astfel de reglementări poate conduce la formarea convingerii că în locuinţa proprie se pot săvârşi orice fapte împotriva celui care a pătruns acolo fără drept.
Cu toate că legea prezumă ca fiind în legitimă apărare fapta de respingere a pătrunderii unei persoane în domiciliu, fără drept, trebuie să precizăm că nu orice violare de domiciliu[33], care are ca urmare riposta făptuitorului, justifică reţinerea legitimei apărări, deoarece prezumția legală este una relativă[34]. Doctrina a reţinut că nu poate fi considerată în legitimă apărare persoana care agresează o altă persoană ce pătrunde paşnic într-un domiciliu sau care, deşi înarmată, nu comite un gest sau act din care să rezulte intenţia de violenţă fizică[35].
Trebuie să subliniem că escaladarea unui gard şi pătrunderea victimei pe proprietatea inculpatului nu este de natură să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 19 alin. (3), dacă victima nu a desfăşurat un atac de natura celui la care se referă art. 19 alin. (2)[36]. Soluţia Instanţei Supreme nu este la adăpost de critici, deoarece unii autori[37] au subliniat că dacă situaţia de fapt nu este prezentată corect, împrejurare constatată de autorul studiului, existenţa sau inexistența legitimei apărări este pusă la îndoială, situație de natură sa deturneze intenția legiuitorului trecută în art. 19 alin. (3). Însă, lovirea repetată, cu urmări mortale, a unei persoane care a pătruns în locuinţa făptuitorului noaptea, prin escaladare şi efracţie, şi a lovit cu băţul în cap pe cel aflat în încăpere constituie un act de legitimă apărare[38].
2.4. Efectele legitimei apărări
Concluzionăm aceste aspecte, punând în evidenţă principalul efect al legitimei apărări ca şi cauză justificativă. Aşadar, fapta prevăzută de legea penală săvârşită în legitimă apărare este justificată, autorul ei nemaiputând fi tras la răspundere penală, deoarece existenţa unei astfel de cauze nu permite dobândirea caracterului infracţional al faptei prevăzute de legea penală.
[1] Toader T., ș.a., Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Editura Hamangiu, București, 2014, p. 54.
[2] Lascu I., Cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate în noul Cod penal, în Revista de Drept penal nr. 3/2011, p. 72.
[3] Pentru o analiză mai detaliată, a se vedea Giurgiu N., Opinii critice privind Codul penal nou. Partea generală, în Revista de Drept penal nr. 4/2010, p. 44.
[4] Streteanu F., Tratat de drept penal: partea generală, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 470.
[5] Idem, p. 469.
[6] Brutaru V., Din nou despre cauzele justificative, în Revista de Drept penal nr. 1/2006, p. 115.
[7] Rusu M. I., Drept penal: partea generala, Editura Hamangiu, București, 2014, p. 303.
[8] Roman A., Unele particularități referitoare la depășirea limitelor legitimei apărări, în Revista Dreptul nr. 11/2013, pp. 192-193.
[9] Gamenț-Antoniu N., Unele observații asupra legitimei apărări, în Revista de Drept Penal nr. 4/2010, p. 72.
[10] C.S.J., dec. pen. nr. 1999 din 10 iulie 1998.
[11] C.S.J., dec. nr. 1233 din 30 martie 1999.
[12] T.S., dec. nr. 298 din 9 februarie 1979.
[13] Curtea de Apel București, dec. pen. nr. 102/A din 26 februarie 2003.
[14] Tatu A. M., Drept penal general, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2007, p. 221.
[15] C.S.J., compl. 9 jud., dec. nr. 429 din 3 noiembrie 2003.
[16] T.S., dec. nr. 61 din 23 decembrie 1987, în Pușcașu V., Noul Cod penal adnotat, Editura Hamangiu, București, p. 34.
[17] Gamenț-Antoniu N., loc. cit., p. 74.
[18] Basarab M., ș.a., Codul penal comentat. Vol. I. Partea generală, Editura Hamangiu, București, p. 276.
[19] Tatu A. M, op. cit., p. 221.
[20] Gamenț-Antoniu N., loc. cit., p. 74.
[21] T.S., dec. nr. 354 din 13 februarie 1981, în Pușcașu V., op. cit., p. 33.
[22] Î.C.C.J., S. pen., dec. nr. 945 din 17 martie 2009.
[23] Î.C.C.J., S. pen., dec. nr. 785 din 7 februarie 2006.
[24] C.S.J., dec. nr. 724 din 26 februarie 1999, în Pușcașu V., op. cit., p. 33.
[25] Basarab M., ș.a., op. cit., p. 277.
[26] Rusu M. I., op. cit., pg. 312.
[27] Făț Ș., Legitima apărare. Considerații privind caracterul atacului, în Revista Dreptul nr. 2/2006, p. 159.
[28] Tatu A. M, op. cit., p. 223, Maxim A., Unele considerații privind condițiile apărării în cazul legitimei apărări, în Caiete de Drept penal nr. 1/2000, pp. 40-41.
[29] Tatu A. M, op. cit., p. 223.
[30] Roman A., Unele particularităţi referitoare la depăşirea limitelor legitimei apărări, în Revista Dreptul nr. 11/2013, pp. 192-203.
[31] Dima T., Naghi C., Instituția legitimei apărări, după modificarea suferită prin Legea nr. 169/2002, în Revista Dreptul nr. 7/2003, p. 111.
[32] Voica D., Prezumția de legitimă apărare, în Revista de Drept Penal nr. 2/2006, p. 60.
[33] A se vedea, Dinu N. D, Raportul juridic dintre prezumţia legală a legitimei apărări şi infracţiunea de violare de domiciliu, în Revista Dreptul nr. 8/2006, p. 184.
[34] Schmidt-Hăineală O., Legitima apărare în noua reglementare. Prezumție absoluta sau relativă?, în Revista Dreptul nr. 2/2003, p. 129.
[35] Niculeanu C., Despre conținutul juridic al legitimei apărări reglementată de art. 44 alin. 21 din Codul penal, în Revista Dreptul nr. 8/2003, p. 130.
[36] Î.C.C.J., S. pen., dec. nr. 2406 din 12 aprilie 2006, în Î.C.C.J. Buletinul jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 2006, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 624.
[37] Mitrache C., Reflecții privind prezumția de legitimă apărare, în Revista Dreptul nr. 3/2008, pp. 153-159.
[38] C.S.J., compl. 9 jud., dec. nr. 429 din 3 noiembrie 2003.
Petru CRUCIU
Masterand, Universitatea “1 Decembrie 1918” Alba Iulia, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
