Considerațiuni ref. art. 2465 din NCC privind executarea silită a ipotecii constituite asupra creanțelor

În doctrină[1], criticându-se o hotărâre a unei instanțe de judecată prin care a fost respinsă o contestație la executare în care a fost pusă în discuție aplicabilitatea și interpretarea art. 2465 din noul Cod civil, au fost expuse mai multe idei referitoare la executarea silită a ipotecii asupra creanțelor.

Interpretarea acestui text de lege a determinat următoarele considerațiuni.

Mai întâi, trebuie precizat faptul că, întrucât un beneficiu nu se poate transforma în contrariul său, este cert faptul că, în temeiul dreptului general de gaj al creditorilor chirografari, executarea silită a creanței garantate avută de creditorul ipotecar față de debitorul constitutor se poate face și prin poprire, indiferent de faptul că creditorul beneficiază de o garanție în plus adusă de debitor, prin constituirea de către acesta a unei ipoteci asupra unei creanțe avute față de un terț.

Așadar, creditorul poate executa silit debitorul său prin instituirea popririi bunurilor, prevăzute de art. 780 din noul Cod de procedură civilă, pe care un terț le datorează debitorului.

Poprirea terțului se poate face, în această situație, indiferent de faptul că acesta nu a acceptat, în condițiile art. 2400 alin. 2 din noul Cod civil, ipoteca constituită de debitor.

Potrivit art. 780 din noul Cod de procedură civilă: „(1) Sunt supuse urmăririi silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului ori deţinute în numele său de o a treia persoană sau pe care aceasta din urmă i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente. De asemenea, în condiţiile art. 732 alin. (1), pot fi poprite şi bunurile mobile corporale ale debitorului deţinute de un terţ în numele său.
(2) În cazul popririi sumelor de bani din conturile bancare, pot face obiectul urmăririi silite prin poprire atât soldul creditor al acestor conturi, cât şi încasările viitoare, cu respectarea limitelor prevăzute la art. 728, dacă este cazul.
(3) Poprirea se poate înfiinţa şi asupra sumelor sau bunurilor mobile incorporale pe care creditorul le datorează debitorului, dacă ambele creanţe sunt certe şi lichide.
(4) Se va putea popri şi creanţa cu termen ori sub condiţie. În acest caz, poprirea nu va putea fi executată decât după ajungerea la termen ori de la data îndeplinirii condiţiei.”

Așadar, poprirea poate fi valabil înființată și pentru creanțele viitoare, la termen ori sub condiție, însă plata acestora de către terțul poprit către creditorul popritor se va face doar după ajungerea la termen sau îndeplinirea condiției.

Faptul că sumele sunt datorate de terțul poprit debitorului, la un termen viitor ori sub o condiție viitoare, nu face ca poprirea să fie nulă. În acest sens sunt și prevederile art. 789 alin. 5 și 6 din noul Cod de procedură civilă ce se vor reda în continuare.

Prin admiterea executării silite prin poprire a creanțelor afectate de termen ori sub condiție nu înseamnă că acestea sunt transformate în creanțe pure și simple, ci acestea, deși poprite, nu vor putea fi executate împotriva terțului poprit decât după ajungerea la termen ori de la data îndeplinirii condiţiei, doar după respectivele momente terțul poprit trebuind a face plata către creditorul ipotecar, iar în caz de refuz poate fi executat silit conform art. 791 alin. 1 și 2 din noul Cod de procedură civilă.

Conform art. 782 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă: „(1) Poprirea se înfiinţează fără somaţie, în baza încheierii de încuviinţare a executării, prin adresă în care se va preciza şi titlul executoriu în temeiul căruia s-a înfiinţat poprirea, ce va fi comunicată celei de-a treia persoane arătate la art. 780 alin. (1), împreună cu încheierea de încuviinţare a executării sau un certificat privind soluţia pronunţată în dosar. Despre măsura luată va fi înştiinţat şi debitorul, căruia i se va comunica, în copie, adresa de înfiinţare a popririi, la care se vor ataşa şi copii certificate de pe încheierea de încuviinţare a executării sau de pe certificatul privind soluţia pronunţată în dosar, şi titlul executoriu, în cazul în care acestea din urmă nu i-au fost anterior comunicate.”

Titlul executoriu în temeiul căruia se înființează poprirea trebuie să existe între creditor și debitor, nu și între debitor ori creditor și terțul poprit, căci în situația în care s-ar impune și existența unui titlu executoriu între debitor ori creditor și terțul poprit, poprirea, ca formă de executare silită, ar deveni extrem de anevoioasă. În acest sens este și art. 789 alin. 3 și 4 din noul Cod de procedură civilă ce vor fi redate în continuare.

Creditorul ipotecar urmăritor nu trebuie să obțină de la debitorul constitutor al garanției pe care îl urmărește un titlu executoriu al acestuia din urmă față de terț, în situația în care executarea silită a debitorului se realizează prin poprirea bunurilor prevăzute de art. 780 din noul Cod de procedură civilă pe care terțul le datorează în prezent ori în viitor debitorului constitutor.

Așadar, în cazul executării silite a debitorului constitutor realizată prin poprire, nu are importanță faptul că nu există un titlu executoriu al debitorului (al titularului creanței ipotecate) față de terț ori al creditorului ipotecar față de terț.

Principiile nemo plus iuris ad allium transfere potest quam ipse habet și res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest sunt lipsite de relevanță și nu pot constitui piedici în instituirea popririi față de mecanismul după care funcționează această formă de executare silită.

Dacă s-a ales această formă de executare de către creditor, trimiterile la art. 2430 din noul Cod civil (titlu executoriu pretins față de terț și exigibilitate a datoriei acestuia față de debitorul constitutor) nu au importanță, căci nu este vizată executarea ipotecii mobiliare, ci direct a creanței garantate, prin executarea silită a debitorului realizată prin poprire.

Potrivit art. 786 alin. 1 pct. 1 și alin. 5 din noul Cod de procedură civilă: „(1) În termen de 5 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadenţa acestora, terţul poprit este obligat:
1. să consemneze suma de bani, dacă creanţa poprită este exigibilă, sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite şi să trimită dovada executorului judecătoresc, în cazul popririi înfiinţate pentru realizarea altor creanţe decât cele arătate la pct. 2.
(5) Terţul poprit nu va putea face contestaţie împotriva popririi. El îşi va formula apărările în instanţa de validare.”

Conform art. 789 alin. 1, 3, 4, 5 și 6 din noul Cod de procedură civilă: „(1) Dacă terţul poprit nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, în termen de cel mult o lună de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi.
(3) Instanţa îi va cita pe creditorul urmăritor şi pe cei intervenienţi, dacă este cazul, precum şi pe debitorul şi terţul poprit şi, la termenul fixat pentru judecarea cererii de validare, va putea dispune administrarea oricărei probe necesare soluţionării acesteia, care este admisibilă potrivit normelor de drept comun. În instanţa de validare, terţul poprit poate opune creditorului urmăritor toate excepţiile şi mijloacele de apărare pe care le-ar putea opune debitorului, în măsura în care ele se întemeiază pe o cauză anterioară popririi.
(4) Dacă din probele administrate rezultă că terţul poprit îi datorează sume de bani debitorului, instanţa va da o hotărâre de validare a popririi, prin care îl va obliga pe terţul poprit să îi plătească creditorului, în limita creanţei, suma datorată debitorului, iar, în caz contrar, va hotărî desfiinţarea popririi.
(5) Poprirea înfiinţată asupra unei creanţe cu termen sau sub condiţie va putea fi validată, dar hotărârea nu va putea fi executată decât după ajungerea creanţei la termen sau, după caz, la data îndeplinirii condiţiei.
(6) Dacă sumele sunt datorate periodic, poprirea se validează atât pentru sumele ajunse la scadenţă, cât şi pentru cele care vor fi scadente în viitor, în acest ultim caz validarea producându-şi efectele numai la data când sumele devin scadente. În cazul popririi sumelor de bani din conturile bancare, pentru sumele viitoare, instanţa va dispune menţinerea popririi până la realizarea integrală a creanţei.”

Art. 791 alin. 1 și 2 din noul Cod de procedură civilă prevede: „(1) Hotărârea de validare rămasă definitivă are efectul unei cesiuni de creanţă şi constituie titlu executoriu împotriva terţului poprit, până la concurenţa sumelor pentru care s-a făcut validarea.
(2) După validarea popririi, terţul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau plata prevăzută la art. 786, în limita sumei determinate expres în hotărârea de validare. În caz de nerespectare a acestor obligaţii, executarea silită se va face împotriva terţului poprit, pe baza hotărârii de validare, în limita sumei ce trebuia consemnată sau plătită.”

În cazul acestei executări silite a debitorului constitutor prin poprire, fiind vorba despre o executare silită ce se dorește a fi realizată de creditor împotriva unei persoane intrate în insolvență, dispozițiile art. 36 din Lege nr. 85/2005 sunt aplicabile.

Art. 2465 alin. 1 din noul Cod civil prevede: „Ipoteca unei creanţe conferă creditorului, atunci când condiţiile pentru a porni executarea silită sunt întrunite, dreptul de a prelua titlul de creanţă, de a cere şi de a obţine plata sau, la alegerea sa, de a vinde creanţa şi de a-şi însuşi preţul, toate acestea în limita sumei garantate.”

Se pune problema dacă poprirea este o formă de executare silită despre care face vorbire art. 2465 din noul Cod civil, respectiv exercitarea dreptului de a cere și obține plata, care se poate face de către creditorul ipotecar față de terțul ce datorează debitorului constitutor bunurile indicate la art. 780 din noul Cod de procedură civilă.

Dacă s-ar aprecia în acest sens, înseamnă că argumentele de mai sus referitoare la inutilitatea existenței, față de mecanismul popririi, a unui titlu executoriu împotriva terțului poprit și lipsa de relevanță a trimiterii la faptul că este vorba despre o obligație a terțului afectată de termen ori sub condiție rămân valabile.

În plus, în cazul în care creanța debitorului față de terț este adusă în garanție, cu titlu de ipotecă, pentru a garanta executarea creanței avută de creditor față de debitorul constitutor, creditorul ipotecar al creanței debitorului față de terț va avea prioritate de urmărire în raport de alți creditori chirografari care ar solicita în același timp poprirea față de debitor și terțul poprit.

Titlul marginal al art. 2465 din noul Cod civil face vorbire despre executarea ipotecii asupra creanțelor, ceea ce conduce la ideea că executarea prin poprire nu s-ar putea încadra în sfera executării ipotecii.

Trebuie remarcat însă că poprirea este tot o formă de urmărire mobiliară aplicabilă în situația bunurilor mobile prevăzute de art. 780 din noul Cod de procedură civilă, executarea ipotecii mobiliare având același caracter, distribuția sumelor făcându-se însă diferit, după regulile prevăzute de Codul de procedură civilă, în cazul popririi, și după cele indicate de noul Cod civil, în cazul executării ipotecii mobiliare.

În legătură cu instituirea ipotecii mobiliare asupra unei creanțe reglementată de noul Cod civil, trebuie reținut că, prin simpla ipotecare de către debitor în favoarea creditorului garantat a unei creanțe avută față de un terț, care nu este consfințită printr-un titlu executoriu, nu se transformă această din urmă creanță, în privința dreptului creditorului ipotecar de a obține executarea silită a ipotecii, deci a creanței cu care s-a garantat, într-un titlu executoriu al creditorului ipotecar față de terțul datornic al debitorului ce a constituit ipoteca.

Ipoteca asupra creanțelor este, conform art. 2431 din noul Cod civil, titlu executoriu, caracter care nu se întinde însă automat (prin simpla consimțire a ipotecii de către debitorul constitutor) și asupra titlului care constată creanța cu care se garantează (a creanței avută de debitorul constitutor față de terț), care își menține calitățile inițiale.

În caz de neplată a creanței garantate (a datoriei debitorului constitutor al ipotecii față de creditorul ipotecar), creditorul ipotecar are două opțiuni: prima e stipulată la art. 2400 din noul Cod civil, iar a doua este prevăzută la art. 2465 din noul Cod civil, aceasta din urmă cuprinzând mai multe subvariante.

Art. 185 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil prevede că dispozițiile art. 2465 din noul Cod civil se aplică numai în situațiile în care creditorul ipotecar nu și-a exercitat drepturile conferite de art. 2400–2405 din noul Cod civil.

Astfel:
a) Creditorul ipotecar poate urma procedura prevăzută de art. 2400 din noul Cod civil (notificarea ipotecii făcută de creditorul ipotecar terțului sau acceptarea de către terț a ipotecii, ambele făcute prin act scris).

În această modalitate, prevăzută de art. 2400 din noul Cod civil, creditorul ipotecar nu poate cere executarea silită a creanței, obiect al ipotecii față de terț, plata trebuind a fi, în mod necesar, un act voluntar al terțului. Fără ca titlul de creanță, care constată creanța ipotecată, să aibă forță executorie, respectiv să fie titlu executoriu, o executare silită nu poate să înceapă[2].

Art. 2403 din noul Cod civil prevede că creditorul ipotecar poate acționa în justiție pe terțul datornic al debitorului constitutor al ipotecii (cu obligația introducerii în cauză a debitorului constitutor al ipotecii), ceea ce conduce la ideea că, în lipsa unei plăți voluntare făcute de terț către creditorul ipotecar, este necesar ca acesta să îl acționeze în judecată.

b) Creditorul ipotecar poate urma procedura de executare silită prevăzută la art. 2465 alin. 1 din noul Cod civil, care prevede: „Ipoteca unei creanţe conferă creditorului, atunci când condiţiile pentru a porni executarea silită sunt întrunite, dreptul de a prelua titlul de creanţă, de a cere şi de a obţine plata sau, la alegerea sa, de a vinde creanţa şi de a-şi însuşi preţul, toate acestea în limita sumei garantate.”

Așadar, creditorul ipotecar poate cere:
– preluarea titlului de creanță, al înscrisului care constată creanța debitorului constitutor al garanției față de terț (utilă inclusiv atunci când debitorul constitutor al garanției are de încasat de la terț sume plătibile periodic); această preluare se realizează împotriva debitorului constitutor al ipotecii, însă preluarea privește învestirea[3] creditorului ipotecar cu dreptul de a solicita de la terț plata creanței, obiect al ipotecii, direct către creditorul ipotecar;
– vânzarea creanței, obiect al ipotecii, adică a creanței avute de debitorul constitutor al ipotecii față de terț, vânzare realizată în cadrul executării silite a debitorului constitutor al garanției.

În literatura de specialitate, într-o opinie, comentându-se articolul de mai sus, se indică faptul că creditorul ipotecar are doar primele două posibilități de mai sus, precizându-se că este interzis creditorului să preia și creanța însăși în contul datoriei, simetric adjudecării directe[4].

După cum s-a arătat, art. 185 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil prevede că dispozițiile art. 2465 din noul Cod civil se aplică numai în situațiile în care creditorul ipotecar nu și-a exercitat drepturile conferite de art. 2400–2405 din noul Cod civil.

Acest lucru este firesc în condițiile în care, fiind notificat în scris terțul de către creditorul ipotecar (adică debitorul creanței ipotecate) ori fiind acceptată în scris ipoteca de către terț, potrivit art. 2400 din noul Cod civil, sau terțul fiind chemat în judecată de către creditorul ipotecar, conform art. 2403 din noul Cod civil, a fost obținută de creditorul ipotecar plata creanței de către terț (înainte de promovarea acțiunii în justiție, ori după exercitarea acesteia și obținerii câștigului de cauză în proces), fără a mai fi nevoie începerea executării silite.

S-a arătat însă că, deși creditorul ipotecar a exercitat drepturile prevăzute la art. 2400–2405 din noul Cod civil, dar nu a obținut plata din motive independente de culpa sa, ar trebui să i se dea dreptul de a solicita executarea garanției față de terț, în condițiile art. 2465 din noul Cod civil, criticându-se textul din art. 185 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil[5].

Într-un alt comentariu din doctrină se indică, pe lângă primele două opțiuni de executare silită a ipotecii asupra creanțelor menționate de mai sus, și o a treia opțiune distinctă, de a cere și obține plata, pe calea executării silite[6].

Această a treia variantă a creditorului ipotecar, de a cere și de a obține plata, atunci când condițiile pentru a porni executarea silită sunt întrunite, pare a fi indicată, ca opțiune distinctă, de art. 2465 din noul Cod civil.

Textul art. 2465 din noul Cod civil vorbește și de dreptul creditorului ipotecar de a cere și de a obține plata, atunci când condițiile pentru a porni executarea silită sunt întrunite, fără a preciza în mod expres dacă acest drept de executare silită în vederea cererii și obținerii plății îl vizează pe terțul datornic al debitorului constitutor de garanție (pe debitorul creanței ipotecate).

S-ar putea interpreta în sensul că creditorul ipotecar are dreptul de a cere și obține de la debitorul constitutor plata prin executarea silită a ipotecii, creditorul optând să nu mai preia de la debitorul constitutor titlul de creanță, obiect al garanției, pe calea executării silite a debitorului constitutor, respectiv să nu mai vândă creanța și să-și însușească prețul pe calea executării silite a debitorului constitutor.

Dacă aceasta ar fi explicația existenței celei de-a treia variante în cuprinsul art. 2465 din noul Cod civil, ipoteza ar echivala cu o executare a propriului debitor de către creditor, în temeiul ipotecii. Executarea de către creditor a ipotecii față de debitor ar presupune și ar avea ca finalitate obținerea plății de la debitorul constitutor, fără ca terțul din contractul cu care s-a garantat să fi plătit, creanța ipotecată rămânând neexecutată.

Dar, din moment ce creditorul ar putea, prin executarea silită a ipotecii, cere și obține plata de la debitor în limita în care acesta a garantat, nu se întrevede motivul pentru care creditorul nu l-ar executa silit pe debitor în temeiul creanței garantate, pentru întreaga plată.

În plus, garanția fiind constituită de debitor asupra unei creanțe avute față de un terț datornic al său, în final acesta din urmă este cel care trebuie să plătească atunci când se cere plata pe cale de executare silită a ipotecii asupra creanței prevăzute de art. 2465 din noul Cod civil și nu debitorul ce datorează creditorului ipotecar datoria din creanța garantată.

S-ar putea interpreta varianta de mai sus, prevăzută de art. 2465 din noul Cod civil, și în sensul că creditorul ipotecar are dreptul de a cere și obține de la debitorul constitutor plata prin executarea silită a creanței garantate.

Ipoteza ar echivala cu o executare obișnuită a propriului debitor de către creditor, în temeiul creanței garantate, constituirea ipotecii de debitor fiind indiferentă câtă vreme nu aceasta este cea care se execută silit.

Însă, este de remarcat prevederea finală a art. 2465 din noul Cod civil, care stipulează că executarea prevăzută de acest text de lege se face, în toate variantele, în limita sumei garantate, ceea ce înseamnă că se are în vedere executarea silită de către creditor a ipotecii (a creanței ipotecate) și nu executarea obișnuită a debitorului constitutor al garanței. Și titlul marginal al art. 2465 din noul Cod civil face vorbire despre executarea ipotecii asupra creanțelor, adică asupra creanțelor ipotecate.

Or, nu se întrevede cum ar mai putea fi vorba de executarea ipotecii, în sensul cererii și obținerii plății, din moment ce se execută silit creanța garantată, adică se cere, în temeiul acesteia, plata de la debitorul care a constituit garanția.

S-ar mai putea interpreta exprimarea din art. 2465 al noului Cod civil în sensul că creditorul ipotecar are “dreptul de a prelua titlul de creanță, de a cere și obține plata”, ceea ce vizează, într-o exprimare nefericită a legiuitorului, preluarea de către creditorul ipotecar, pe calea executării silite, a titlului de creanță de la debitorul constitutor, în vederea învestirii ulterioare a creditorului ipotecar, într-o altă etapă, distinctă de formele prevăzute la art. 2465 din noul Cod civil, cu dreptul de solicita de la terț plata creanței obiect al ipotecii direct către sine.

În orice caz, dacă se are în vedere critica exprimată în doctrină cu privire la art. 185 din Legea nr. 71/2011 și existența unei a treia opțiuni de executare silită a ipotecii avută de creditorul ipotecar față de terțul-debitor al creanței garantate, varianta ar putea fi aplicată inclusiv atunci când, deși ulterior constituirii ipotecii, terțul datornic al debitorului constitutor al garanției a acceptat în scris ipoteca, totuși terțul nu a realizat plata către creditorul ipotecar în mod efectiv și voluntar, fiind necesară o ulterioară executare silită a terțului de către creditorul ipotecar.

Dacă terțul-debitor al creanței ipotecate a acceptat ipoteca, aceasta ar însemna că a acceptat să efectueze plata datoriei sale avute față de debitorul constitutor către creditorul ipotecar, în cazul în care debitorul constitutor nu execută el însuși creditorului, la scadență, obligația garantată.

Se ridică întrebarea dacă mai este necesar a se realiza, în prealabil executării silite, prevăzute de art. 2465 din noul Cod civil, pornite pentru cererea și obținerea plății de la terț și procedura prevăzută de art. 2403 din noul Cod civil, respectiv:
– creditorul ipotecar să îl acționeze în judecată pe terț pentru a obține o hotărâre judecătorească care să constituie titlu executoriu;
– acceptarea ulterioară scrisă a ipotecii de către terț conferă calitatea de titlu executoriu avută de contractul de ipotecă și creanței cu care s-a garantat, adică a creanței debitorului constitutor față de terț.

Această ultimă interpretare ar rezolva și interdicția constituirii prin voința părților a unui titlului executoriu care nu este prevăzut ca atare de lege, deoarece ipoteca asupra creanțelor este, conform art. 2431 din noul Cod civil, titlu executoriu.

Acceptând ipoteca, terțul-debitor al creanței ipotecate devine parte în contractul de ipotecă, fiind direct obligat față de creditorul ipotecii în măsura întinderii creanței garantate, astfel încât nu mai poate fi vorba despre instituirea convenţională a caracterului executoriu al unui act juridic.

Trebuie observat și că legiuitorul tratează instituirea de către un debitor a ipotecii asupra unei creanțe avute față de un terț împreună cu cesiunea realizată în scop de garanție și ipotecă de debitorul-cedent către creditorul-cesionar, cu privire la o creanță pe care debitorul-cedent o are față de un terț-debitor cedat, punându-le pe același plan[7], ceea ce înseamnă că, în anumite condiții, creditorul-cesionar poate cere plata direct de la terțul-debitor cedat, ceea ce presupune că îl poate urmări silit direct pe acesta.

În orice caz, în măsura în care se acceptă interpretarea în sensul că art. 2465 din noul Cod civil vizează o a treia opțiune a creditorului ipotecar, respectiv dreptul creditorului ipotecar de a cere și obține plata, pe calea executării silite, de la terțul datornic al debitorului constitutor al garanției, este cert că procedura se realizează împotriva terțului.

Este necesar, așadar, a fi îndeplinite cerințele pentru a se porni executarea silită împotriva celui urmărit silit, care, în ipoteza de față, când se acționează în sensul cererii și obținerii plății, este terțul.

Printre cerințele impuse de lege sunt și cele referitoare la existența unei creanțe exigibile față de cel executat (terțul) și a unui titlu executoriu față de acesta.

Art. 2430 din noul Cod civil are în vedere creanța garantată, adică creanța debitorului constitutor al ipotecii față de creditorul ipotecar, creanță care (pentru motivele indicate la punctul următor din prezentul articol) este scadentă.

Evident însă, în lipsa unei acceptări ulterioare în scris a terțului cu privire la constituirea ipotecii, care să se răsfrângă asupra creanței cu care s-a garantat, este necesară îndeplinirea cerinței exigibilității și a existenței unui titlu executoriu și față de cel efectiv executat silit, adică față de terț, art. 2465 făcând trimitere la art. 2430 din noul Cod civil.

Referitor la îndeplinirea cerinței privind scadența obligației terțului, este necesar a fi precizate următoarele:

Debitorul creanței garantate prin ipotecă, intrând în insolvență, putea fi obligat să plătească datoria (împrumutul) anterior ajungerii la scadență, dacă prevederile contractului de credit instituiau (cum se întâmplă de obicei) dreptul băncii de a declara scadent anticipat creditul în cazul intrării în insolvență a debitorului împrumutat.

Aceasta dă dreptul creditorului ipotecar de a cere plata garantată cu ipoteca de la debitor, precum și de a executa garanția, deci de a cere plata de la terțul care datora debitorului[8].

Trebuie avute în vedere și prevederile art. 2396 din noul Cod civil referitoare la exigibilitatea anticipată, care stipulează dreptul creditorului ipotecar de a considera exigibilă creanța garantată și să execute ipoteca în cazul în care constată fapte imputabile debitorului, de natură să facă dificilă sau imposibilă executarea ipotecii, astfel cum astfel de fapte sunt determinate prin contractul de ipotecă.

Dacă creditorul avea temei să creadă că, din cauza intrării în insolvență a debitorului, executarea ipotecii este posibil să fie împiedicată, avea dreptul să considere exigibilă creanța garantată și să execute ipoteca.

Dispozițiile art. 2396 din noul Cod civil referitoare la mecanismul exigibilității anticipate se completează și cu dispoziții contractuale exprese[9].

Datorită voinței părților, încălcarea unora dintre obligațiile neesențiale poate duce la exigibilitatea anticipată a obligațiilor esențiale garantate, născându-se, astfel, și dreptul de a porni executarea ipotecii[10].

Într-o opinie, sancțiunea de la art. 2396 din noul Cod civil operează prin acțiunea unilaterală a creditorului, fără ca acesta să trebuiască să obțină în acest sens, în prealabil, o hotărâre a instanței, fiind o sancțiune a debitorului pentru vinovăția sa[11].

În altă opinie, executarea ipotecii va trebui autorizată sau încuviințată de instanța de executare, care va verifica exigibilitatea acesteia, deci temeinicia susținerilor creditorului asupra considerațiunilor sale privind accelerarea scadenței, care presupune proba săvârșirii de către debitor a faptelor cărora, prin convenție, părțile le-au dat această semnificație[12].

Problema este aceea de a ști dacă exigibilitatea anticipată care operează față de debitorul constitutor al garanției are sau nu efecte și asupra obligației terțului față de acest debitor, creditorul ipotecar putând sau nu să realizeze față de terț executarea creanței ipotecate anterior ajungerii acesteia la scadență.

În lipsa acceptării în scris de către terț a ipotecii, ulterior constituirii acesteia de către debitor, terțul nu poate fi ținut să își execute obligațiile sale din contractul cu debitorul decât la scadență, creditorul ipotecar neputându-i pretinde o executare la o scadență anticipată (sub motivul că creanța creditorului ipotecar față de debitorul constitutor a ajuns la scadență), căci ceea ce este datorat de terț cu termen nu se poate solicita înainte de împlinirea acestuia.

Cu referire la cerința privind titlul executoriu, sunt posibile două interpretări:
a) Este necesar a se realiza de către creditorul ipotecar față de terț, în prealabil executării silite, și procedura prevăzută de art. 2403 din noul Cod civil, respectiv creditorul ipotecar să îl acționeze în judecată pe terț, pentru a obține o hotărâre judecătorească care să constituie titlu executoriu, inclusiv în situația în care terțul a acceptat ipoteca în scris ulterior constituirii acesteia;
b) Acceptarea ulterioară scrisă a ipotecii de către terț conferă calitatea de titlu executoriu avută de contractul de ipotecă și creanței cu care s-a garantat, adică a creanței debitorului constitutor față de terț, nemaifiind necesară acționarea în judecată (prevăzută de art. 2403 din noul Cod civil) a terțului de către creditorul ipotecar decât în ipoteza în care nu există o astfel de acceptare.

Este cert că, în condițile în care nu există o acceptare ulterioară în scris a ipotecii de către terț, creditorul ipotecar trebuie să obțină un titlu executoriu împotriva terțului, fiind necesar să îl acționeze în judecată pe acesta în temeiul contractului de ipotecă și a creanței avute față de terț de către debitorul constitutor al ipotecii.

Dacă se acceptă prima interpretare de mai sus, se pune problema concilierii acestei necesități de a fi acționat în judecată terțul de către creditorul ipotecar anterior utilizării art. 2465 din noul Cod civil, cu dispozițiile art. 185 din Legea nr. 71/2011, care prevăd că art. 2465 din noul Cod civil se aplică numai dacă creditorul ipotecar nu și-a exercitat drepturile conferite de art. 2400–2405 din noul Cod civil.

Art. 185 din Legea nr. 71/2011 vizează deci, pentru posibilitatea recurgerii de către creditorul ipotecar la procedura indicată de art. 2465 din noul Cod civil, inclusiv neutilizarea prealabilă de către creditorul ipotecar a dreptului prevăzut de art. 2403 din noul Cod civil de a acționa în judecată terțul.

S-ar putea spune însă că dreptul la acțiune în justiție, prevăzut de art. 2403 din noul Cod civil, are în vedere doar existența situației de la art. 2400 alin. 2 din noul Cod civil, adică acceptarea ipotecii de către terț ulterior încheierii acesteia, urmată de neplată voluntară, doar în acest caz fiind aplicabil art. 2403 din noul Cod civil, pentru cazul inexistenței vreunei situații dintre cele de la art. 2400 din noul Cod civil fiind aplicabile prevederile generale, adică recurgerea la o acțiune în justiție pentru obținerea unui titlu executoriu care să nu fie întemeiată pe dispozițiile art. 2403 din noul Cod civil.

Cu privire la cea de-a doua ipoteză de mai sus, se pune, de asemenea, problema concilierii art. 2400 alin. 3 din noul Cod civil referitoare la acceptarea ulterioară scrisă a ipotecii de către terț (care ar putea conferi calitatea de titlu executoriu avută de contractul de ipotecă și creanței cu care s-a garantat) cu prevederile art. 185 din Legea nr. 71/2011.

S-ar putea interpreta, însă, în această ipoteză, că art. 2400 din noul Cod civil vizează situația în care terțul a acceptat în scris ipoteca ulterior constituirii acesteia, dar a și efectuat apoi plata în mod voluntar către creditorul ipotecar, în timp ce art. 2465 din noul Cod civil presupune o acceptare a ipotecii de către terț urmată de refuzul efectuării plății. Astfel, interdicția de la art. 185 din Legea nr. 71/2011 ar fi respectată.

Cu privire la incidența art. 36 din Legea nr. 85/2006, în articol se arată că terțul nu a fost parte în contractul de credit bancar și nici în contractul de ipotecă.

După cum s-a arătat mai sus, în măsura în care se acceptă interpretarea în sensul că art. 2465 din noul Cod civil vizează dreptul creditorului ipotecar de a cere și obține plata, pe calea executării silite, de la terțul datornic al debitorului constitutor al garanției, când sunt întrunite condițiile pentru a fi executarea silită pornită, procedura se realizează împotriva terțului (concluzia se impune cu atât mai mult atunci când terțul a acceptat în scris ipoteca ulterior constituirii acesteia).

Nefiind vorba despre intrarea în insolvență a celui executat silit (terțul fiind cel de la care creditorul cere și urmărește obținerea plății), ci de intrarea în insolvență a debitorului constitutor care nu este urmărit silit pentru a se cere și obține plata, nu putea fi incident art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Aprecierea în sensul că ”legea insolvenței nu cuprinde nicio reglementare care să împiedice creditorii unui debitor aflat în insolvență să-și satisfacă creanța avută împotriva acestuia, prin valorificarea garanțiilor constituite de garanții ipotecari” este valabilă doar în cazul în care, prin valorificarea garanțiilor constituite, se are în vedere executarea pornită împotriva terțului acceptant al ipotecii, nu și în situația în care se are în vedere executarea silită a debitorului constitutor al ipotecii, aflat în insolvență.

Prevederile art. 39 din Legea nr. 85/20006, care dispun că creditorul titular al unei creanţe garantate cu ipotecă, gaj sau altă garanţie reală mobiliară ori drept de retenţie de orice fel poate solicita judecătorului-sindic ridicarea suspendării prevăzute la art. 36 cu privire la creanţa sa şi valorificarea imediată, în cadrul procedurii, a bunului asupra căruia poartă garanţia sau dreptul de retenţie, au în vedere constituirea de către debitorul aflat în insolvență a unei garanții asupra bunurilor sale și dorința creditorului de a executa aceste garanții, prin valorificarea bunurilor obiect al garanției ce aparțin debitorului.

Or, în cazul acceptării interpretării în sensul că art. 2465 din noul Cod civil vizează dreptul creditorului ipotecar de a cere și obține plata, pe calea executării silite, de la terțul datornic al debitorului constitutor al garanției, când sunt întrunite condițiile pentru a fi executarea silită pornită, procedura se realizează împotriva terțului, respectiv asupra bunurilor acestuia, executarea silită pentru a cere și obține plata făcându-se de către creditorul ipotecar împotriva terțului și nu a debitorului aflat în insolvență, art. 39 din Legea nr. 85/20006 nefiind aplicabil cât timp nu este vorba de valorificarea bunurilor debitorului constitutor aflat insolvență.

[1] P. Piperea, Soluția pentru tranșarea rapidă a diferendelor privind creanțele contestate. Ipoteca mobiliară asupra creanței.
[2] A se vedea V. Dănăilă, Privilegiile și garanțiile reale, în Noul Cod civil, Comentarii, doctrină și jurisprudență. Vol. III, Art. 1650-2664, Contracte speciale, Privilegii și garanții, Prescripția exctinctivă, Drept internațional privat, de D. M. Gavriș ș.a., Editura Hamangiu, București, 2012, p. 805 și 806.
[3] A se vedea R. Rizoiu, Garanţiile reale mobiliare. O abordare funcţională, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 214.
[4] B. Vișinoiu, Privilegiile și garanțiile reale, în Noul Cod civil. Comentarii pe articole, de F. A. Baias, E. Chelaru, R, Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Editura C.H. Beck, București, 2012, p. 2468.
[5] V. Dănăilă, op. cit., p. 806.
[6] E. Oprina, op. cit., p. 880 și 881.
[7] V. Dănăilă, op. cit., p. 806; pentru opinia contrară în sensul că cesiunea în garanție este doar o cesiune sub condiție și nu determină un drept real de ipotecă asupra creanței care a făcut obiectul contractului, a se vedea R. Rizoiu, Garanții reale mobiliare. Legislație adnotată și comentată, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 26.
[8] A se vedea V. Dănăilă, op. cit., p. 799.
[9] B. Vișinoiu, op. cit., p. 2372.
[10] A se vedea V. Dănăilă, op. cit., p. 835.
[11] B. Vișinoiu, op. cit., p. 2371.
[12] V. Dănăilă, op. cit., p. 799.

Avocat George CLINCIU
Baroul Brașov

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?