Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Simina Tănăsescu: Hora românească: un pas înainte, doi înapoi
13.02.2015 | Marius AVRAM


Marius Avram: Constituţia unei ţări reflectă adesea nivelul de dezvoltare al unui stat. Într-un anumit fel, Constituţia este scheletul unei societăţi, pentru că din legea fundamentală derivă principiile de funcţionare ale întregii vieţi a unei societăţi, fie că este vorba de economie, politică sau de diferitele elemente ale socialului. Şi prin acest rol foarte important, Constituţia unei ţări poate arăta şi direcţia pe care o va lua o societate, drumul pe care se află sau pe care urmează s-o apuce.

Despre direcția și drumul pe care se va așeza societatea românească în următoarele decenii am discutat cu Simina Tănăsescu, expert în drept constituțional, desemnată de curând consilier prezidențial de stat, coordonator al Departamentului Constituțional-Legislativ.

Doamna Simina Tănăsescu, spuneaţi, într-un text al dumneavoastră, că o Constituţie nu ar trebui revizuită doar cu gândul la trecut, ci mai ales la viitor. Pornind de la această afirmaţie, aruncând o privire în ultimii 25 de ani ai României şi la cele două texte constituţionale, din 1991 şi 2003, cam unde şi cum vedeţi România peste 25 de ani din punct de vedere al Legii fundamentale?

Simina Tănăsescu: Constituţia României din 1991 a marcat un moment de schimbare profundă, nu doar în planul instituţiilor politice ale statului, ci şi al societăţii în ansamblu, iar acest lucru este firesc dacă avem în vedere atât dorinţa celor care au ieşit în stradă în decembrie 1989 (se cuvine să ne amintim aici încă o dată de jertfa lor), cât şi contextul mai larg al valului de democratizare prin care a trecut, aproximativ în aceeaşi perioadă, întreaga Europă de Est. De altfel, în România, adoptarea unei noi Constituţii, de regulă, a codificat în plan juridic mutaţiile intervenite la nivel statal; cu titlu de exemplu, Constituţiile adoptate în 1866 sau 1948 marchează etape istorice importante pentru statul român modern, chiar dacă semnificaţia şi conţinutul lor sunt net diferite. Însă, trebuie precizat că o codificare de acest fel (şi termenul este oarecum impropriu folosit în acest context) nu presupune doar consfinţirea ulterioară a unor evenimente istorice, ci le consacră, le consolidează şi, în acelaşi timp, permite evoluţia în continuare a societăţii în cadrele juridice astfel stabilite. Din acest punct de vedere, în marea lor majoritate, Constituţiile române s-au dovedit a fi funcţionale, contribuind la dezvoltarea statului şi a societăţii în parametrii stabiliţi, chiar dacă, uneori, practica constituţională a mers chiar şi dincolo de litera scrisă. La aceasta trebuie adăugat şi faptul că, în genere, Constituţiile României au beneficiat de relativă stabilitate: frecvenţa adoptării unor Constituţii noi nu a egalat-o, de exemplu, pe cea a Franţei, iar adoptarea de legi constituţionale a fost, de regulă, justificată contextual istoric şi nu motivată pur tehnic (cum se întâmplă în Austria) ori anecdotic. Constituţiile române apreciate mai ales de cetăţeni au durat în timp, uneori chiar mai bine de jumătate de secol. Precum în butada devenită clasică, puţinele excepţii (Constituţiile din 1938 ori 1952, de exemplu) confirmă regula. Revizuirea din anul 2003 a Constituţiei, adoptată la 8 decembrie 1991, a adaptat textul constituţional la imperativul aderării României la Uniunea Europeană, iar acesta mie, personal, mi se pare un motiv legitim şi întemeiat pentru o revizuire a Legii fundamentale. Altminteri, Constituţia României s-a dovedit a avea stabilitatea necesară pentru ca o construcţie statală radical diferită de cea anterioară să se poată nu doar instaura, ci şi consolida şi chiar evolua organic în parametrii stabiliţi iniţial prin voinţa conjugată a reprezentanţilor cetăţenilor, desemnaţi în Adunarea Constituantă, şi a cetăţenilor înşişi, consultaţi în cadrul unui referendum care a depăşit atât cvorumul de participare (mai bine de jumătate din populaţia cu drept de vot a participat în 1991 la referendumul constituţional) şi majoritatea decizională (mai bine de jumătate din participanţi au fost în favoarea intrării în vigoare a textului supus atenţiei lor). Din punct de vedere constituţional, ultimii 25 de ani au reprezentat pentru România o perioadă de afirmare şi certă evoluţie.

Am toate motivele să cred că şi următorii 25 de ani vor continua în aceeaşi notă, iar acest lucru nu este doar rezultatul optimismului care mă caracterizează, ci este legitimat de aşteptările şi exigenţele pe care societatea civilă le impune clasei politice, de frământările din ultima perioadă ale acesteia din urmă pentru identificarea dificultăţilor proprii şi corecta formulare a unor soluţii viabile, de elanul constructiv şi participativ descătuşat, mai ales cu ocazia ultimelor alegeri. Şi, într-adevăr, nu doar eventuala corijare a erorilor trecutului ar trebui să fie temelia unei reforme constituţionale, ci mai ales atingerea unor obiective comun agreate. Schimbarea regimului politic a reclamat ontologic o nouă Constituţie, aderarea la instituţiile euro-atlantice a impus cu necesitate adaptarea inclusiv a textului legii fundamentale, iar modernizarea în continuare a statului, foarte probabil, va reclama o nouă ajustare a textului constituţional. Însă înainte de a ne pune întrebarea când sau cum ar trebui revizuită din nou Constituţia României, ar trebui să ne lămurim asupra obiectivelor pe care le avem ca societate, cel puţin pe termen mediu, dacă nu lung, şi doar apoi să acţionăm asupra cadrului constituţional. Sunt convinsă că, la 50 de ani de la schimbarea profundă ce a marcat România în 1989, Constituţia va fi, din nou, în pas cu societatea.

Marius Avram: Actualele prevederi constituţionale răspund realităţilor şi nevoilor societăţii româneşti actuale? E Constituţia României una modernă, în pas cu lumea de azi? În ce măsură perioada aceasta poate reprezenta un „moment constituţional”, ţinând seama şi de faptul că din punct de vedere cronologic ar fi respectat „pasul” de 12 ani dintre cele două Constituţii post-decembriste?

Simina Tănăsescu: Constituţia României din 1991 a făcut parte dintr-un val de constituţionalism care a urmat, într-o oarecare măsură, un soi de pattern motivat de natura radicală a evenimentelor care s-au desfăşurat la începutul anilor ’90 în mai toate statele din Europa de Est. Este adevărat că nu în toate aceste state s-a recurs atunci la procedeul tehnic al adoptării unei noii Constituţii, dar toate au marcat în mod semnificativ, inclusiv la nivelul Legii fundamentale, momentul constituţional resimţit ca atare de fiecare şi toate societăţile respective. O simplă lectură a legilor fundamentale ale Cehiei, Poloniei, Croaţiei, Sloveniei permite identificarea unei abordări cel puţin similare cu cea din actuala Constituţie a României a unor chestiuni care frământau societăţile respective în perioada de transformări radicale pe care le parcurgeau (de la definiţia regimului politic la raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, trecând prin împământenirea de noi instituţii precum Avocatul Poporului său Curtea Constituţională). Ca şi Legea fundamentală a României, multe din Constituţiile adoptate în acea perioadă (şi cel puţin cele menţionate mai sus) au suferit revizuiri, în special pentru a permite aderarea respectivelor ţări la instituţiile euro-atlantice. Însă, aceste ajustări de parcurs nu s-au produs într-o stare de spirit comparabilă cu cea de la începutul anilor ’90. Acea perioadă a constituit, într-adevăr, un moment constituţional, în sensul atribuit acestei sintagme de doctrina nord-americană, anume acela de moment (în fapt perioadă istorică) în care întreaga suflare – dacă îmi este permisă o exprimare mai plastică – este pregătită pentru o schimbare profundă şi radicală de paradigmă şi doreşte în mod activ noi cadre juridice. Alegerile prezidenţiale din România de la sfârşitul anului 2014 au fost calificate de presă străină drept momentul Obama al României şi intensitatea sentimentelor descătuşate cu acest prilej justifică pe deplin această caracterizare. Speranţele sunt mari, aşteptările de schimbare legitime. Am convingerea însă că aceste speranţe şi aşteptări nu vizează schimbarea naturii democratice a regimului politic ori revizuirea din temelii a instrumentelor de protecţie a drepturilor omului, precum a fost cazul în 1989 în România, ci necesare corecţii ale mecanismelor statului şi a interacţiunii dintre acestea şi societatea civilă (de exemplu, mai buna şi mai transparenta funcţionare a autorităţii legislative ori adaptarea sistemului electoral la realităţile unui corp electoral larg răspândit şi activ). Nu toate aceste obiective necesită modificări ale textului Legii fundamentale, dar toate indică, precum vectorii, o direcţie şi un sens clare către modernizarea reală şi profundă, nu doar a clasei politice, ci şi a societăţii în ansamblu. O societate care îşi stabileşte cu atâta entuziasm obiective de această natură nu poate decât să reuşească în atingerea lor.

Marius Avram: Care ar fi, din punctul dumneavoastră de vedere, neajunsurile actualei Constituţii a României şi, implicit, care ar fi cele mai importante aspecte pe care ar trebui să le vizeze o viitoare reformă constituţională, astfel încât să „acopere” o perioadă de peste 20 de ani?

Simina Tănăsescu: Cum bine menţionaţi puţin mai devreme, revizuirea Constituţiei ar trebui realizată cu privirea îndreptată şi către trecut, dar mai ales către viitor. Pe de altă parte, funcţionarea viabilă a unei societăţi nu ţine exclusiv de Constituţie; uneori e posibil ca practica instituţională să se corijeze din mers fără a afecta prevederile constituţionale, dar cu consecinţe drastice la nivelul societăţii. Cel mai bun exemplu în această materie îl reprezintă sistemul electoral: alegerea fie a votului uninominal, fie a celui prin reprezentare proporţională nu afectează Constituţia, care permite oricare din aceste variante, însă am văzut cu toţii ce efecte poate produce o schimbare brutală în această privinţă, deşi norma constituţională nu s-a schimbat.

Cred că la nivelul societăţii româneşti s-au conturat deja câteva obiective prioritare pentru modernizarea statului (cum ar fi reforma cadrului normativ în care evoluează partidele politice ori reforma sistemului electoral ori altele asemănătoare) şi că, pentru fiecare din aceste obiective, trebuie corect identificate instrumentele cele mai eficiente pentru realizarea schimbării, nu înainte însă de a fi stabilit şi soluţiile ce trebuie implementate. În măsura în care o revizuire a Constituţiei este necesară, ea va fi cu siguranţă realizată; dacă sunt suficiente intervenţii în plan legislativ, acestea vor deveni prioritare. Cu titlu personal, cred că prevederea constituţională referitoare la delegarea legislativă a fost nefericit modificată în 2003, dar mi-e teamă că o nouă schimbare ar risca să conducă la rezultate şi mai puţin fericite, căci şi acesta este unul din riscurile inerente ale oricărei revizuiri: adesea mai binele este duşmanul binelui…

Marius Avram: În cazul României, prevederile constituţionale ar trebui să fie foarte concrete, aplicate, sau mai generale? Prevederile mai generale ar asigura o „viaţă” mai lungă unei Constituţii? Mă refer şi la faptul că SUA sau Norvegia, de exemplu, au prevederi constituţionale valabile de 200-230 de ani, iar România are deja vreo opt forme ale Constituţiei în 150 de ani. De exemplu, numărul de parlamentari, limita deficitului bugetar sau a datoriei publice şi alte asemenea elemente concrete ar trebui să fie prevăzute în viitoarea Constituţie?

Simina Tănăsescu: Discuţia cu privire la gradul de detaliere al prevederilor constituţionale există de când există conceptul de Constituţie şi nu poate fi uşor tranşată, nici chiar în cazul aplicării ei la un caz concret, precum cel al unui anume stat sau al unei anume epoci. Pe de altă parte, ca orice normă juridică, şi norma constituţională este şi trebuie să fie susceptibilă de interpretare în vederea aplicării ei. În plus, gradul de concreteţe al normelor poate varia şi în funcţie de domeniul vizat. Ca să reiau exemplul anterior, e foarte bine că în Constituţia României se prevede că votul trebuie să fie universal, direct, egal şi liber exprimat, căci astfel nicio lege nu ar putea introduce un sistem electoral prin care cetăţenii să fie obligaţi să voteze ori să fie sancţionaţi dacă nu participă la vot, însă această prevedere constituţională nu spune nimic despre modul în care sunt distribuite mandatele în urma votului şi de aceea putem avea o lege care pretinde a pune în aplicare votul uninominal când, de fapt, păstrează ca etalon norma de reprezentare, ceea ce caracterizează un sistem electoral bazat pe reprezentarea proporţională. Din perspectiva valorilor democratice care trebuie protejate prin Constituţie, mie îmi pare că trăsăturile votului, ca drept fundamental al cetăţenilor, trebuie să fie clar şi detaliat precizate în Constituţie; relaţia dintre alegător şi reprezentantul său însă, repartizarea voturilor şi atribuirea mandatelor pot fi diferite, în funcţie de opţiunile contextuale ale electoratului şi poate că o mai mare flexibilitate în această materie nu este de respins a priori. Ca să revin la exemplele furnizate de dumneavoastră, numărul parlamentarilor ori o cifră anume pentru deficitul bugetar sunt exemple clasice de precizie extremă în plan normativ. Şi aceasta poate fi discutată: dacă numărul parlamentarilor se corelează cu numărul alegătorilor, indiferent că aceştia îşi au domiciliul pe teritoriul statului sau nu, dat fiind caracterul inerent fluctuant al corpului electoral, poate că precizarea unui simplu număr în Constituţie nu este benefică; în schimb, dacă numărul parlamentarilor se corelează cu numărul unităţilor administrativ-teritoriale ce ar trebui să fie reprezentate în eventuala cameră prin care se exprimă interesele comunităţilor constituite în stat (aşa numita camera a regiunilor) poate că precizarea unei cifre exacte în privinţa numărului de reprezentanţi pentru fiecare unitate administrativ-teritorială ar fi utilă şi chiar eficientă. La fel, în privinţa deficitului bugetar: consacrarea unei anumite ideologii economice prin norme constituţionale nu poate fi făcută în abstract, ci doar în deplină cunoştinţă de cauză, ceea ce înseamnă că trebuie ştiut din start că există mai multe opţiuni, apoi trebuie ştiut care sunt consecinţele economice şi sociale ale fiecăreia, apoi trebuie analizate argumentele ce ar putea fi aduse în favoarea sau împotriva fiecăreia din opţiuni şi abia în final se poate lua o decizie cu privire la normarea juridică a unor fenomene economice. Ca orice activitate umană, şi economia cunoaşte legităţi care sunt rezultatul unei interacţiuni sociale şi nu imuabile, prin urmare, pot avea un parcurs şi rezultate cel puţin influenţate dacă nu chiar determinate normativ. Într-un articol publicat în 1945 într-o revistă economică nord-americană şi care ar fi putut trece neobservat căci, teoretic, viza societatea cunoaşterii, Hayek a demonstrat foarte frumos că, fără ca vreunul dintre ele să aibă valoare de panaceu, centralismul (militar) şi descentralizarea (liberală) sunt răspunsuri egal posibile la întrebarea fundamentală de a şti cum se pot gestiona mai eficient resursele, el răspunzând astfel problemei esenţiale şi eterne a ştiinţelor economice. Dar a subliniat şi faptul că ambele variante depind, în mare măsură, de acceptarea lor de către mediul social şi, în ultimă instanţă, de sistemul de reguli, inclusiv juridice, care le impun. Faptul că astăzi au revenit la modă în economie teorii ordoliberale, dar într-un alt context istoric decât cel care le-a generat, nu trebuie să ne determine ca automat să introducem în Constituţie limitări cifrate pentru deficitul bugetar. Poate că o atenţie sporită acordată datoriei publice ar avea consecinţe mai interesante la nivel macroeconomic. Nu am cunoştinţe aprofundate în domeniul economic şi nu aş putea avansa prea mult cu exemplele în această direcţie. Însă cred că normele constituţionale pot oferi cadrul necesar pentru punerea în aplicare a unei anumite doctrine economice, cu condiţia ca acest lucru să fie realizat conştient, dorit şi asumat şi să producă rezultatele aşteptate. O normă de principiu, precum cea care există deja în Constituţie, anume Economia României este o economie de piaţă, corelată cu o serie de mai multe alte norme particulare care sprijină aceeaşi idee (libera concurenţă, libertatea economică, protecţia proprietăţii private şi a moştenirilor etc.) spune mult despre ideologia economică pusă în aplicare prin Legea fundamentală. În acest context, noi nuanţe pot fi aduse fie prin adăugiri la Constituţie, fie prin modificări legislative, fie, pur şi simplu, printr-o practică statală coerentă cu valorile afirmate prin Constituţie. Cu privire la aspectele juridice ale transpunerii în legislaţiile franceză şi română a ceea ce a devenit mai bine cunoscut sub denumirea de pact fiscal european (deşi s-a realizat printr-un tratat internaţional negociat în afara Uniunii Europene) şi care impune ceva mai mult şi mai complex decât un simplu plafon maximal de 3% din bugetul naţional pentru deficitul bugetar, avem în derulare un proiect ştiinţific finanţat de agenţiile naţionale franceză şi română; obiectivul colegilor francezi şi români, care colaborăm în cadrul acestui proiect, este tocmai acela de a identifica cea mai eficientă metodă de a transpune la nivel juridic exigenţa economică a echilibrului bugetar, nu înainte de a fi definit clar conceptul însuşi de echilibru bugetar. La o întâlnire ce a reunit în noiembrie 2014 la Bucureşti specialişti în materie nu doar din Franţa şi România, ci şi din Germania şi Elveţia, precum şi din Belgia, Bulgaria, Grecia şi Portugalia, de pe continentul european, dar şi din Columbia, Peru, Israel, Africa de Sud şi Statele Unite, am descoperit cu toţii că noţiunea de echilibru bugetar este, de fapt, foarte elastică, un concept relativ precum timpul şi spaţiul einsteiniene; în definitiv, nici apa nu fierbe tot timpul doar la 100°C – la altitudini mari, 80°C sunt mai mult decât suficiente pentru evaporare… Cifrele sunt şi rămân utile etaloane de măsurare, utilizarea lor ţine exclusiv de mintea umană şi asta este valabil şi în fizică, şi în drept.

Marius Avram: Republică parlamentară sau prezidenţială? Care credeţi că ar fi modelul potrivit pentru România, ţinând seama aici şi de aşteptările românilor şi de tradiţia noastră în materie? Care ar fi avantajele şi dezavantajele pentru fiecare dintre cele două variante?

Simina Tănăsescu: Cehia a trecut relativ recent (sfârşitul anului 2012) de la un regim politic, în care şeful statului era ales de Parlament, la un regim politic în care şeful statului este ales direct de cetăţeni. Moldova şi Kosovo analizează de ceva timp o schimbare similară, fiecare din motive proprii, dar care, în esenţă, ţin mai mult de eficienţa formării decât de eficiența funcţionarii instituţiilor politice ori a democraţiei în sine. Pe de altă parte, doctrina, mai ales din state din America Latină, analizează cu o oarecare îngrijorare deriva prezidenţialistă sau hiperprezidenţialismul care pare să însoţească inevitabil alegerea directă de către cetăţeni a şefului de stat, indiferent că este vorba de regimuri politice prezidenţiale, precum cele din majoritatea statelor din America Latină, ori de regimuri semi-prezidentiale, precum în majoritatea statelor est-europene. Spre deosebire de sudul continentului american, unde tranziţia democratică a început în unele state la finele anilor ’70, iar în altele aproape două decenii mai târziu, în condiţii specifice şi după modele mult influenţate de practică democratică nord-americană, în contextul est-european fascinaţia pentru regimul semi-prezidenţial (Bulgaria, Croaţia, Lituania, Macedonia, Muntenegru, Polonia, România, Serbia, Slovenia şi Slovacia au optat toate, încă de la începutul tranziţiei democratice, pentru alegerea directă a şefului de stat) s-a datorat, măcar în parte, mai degrabă practicii statale franceze de după al doilea război mondial. Interesant este însă faptul că statele est-europene au avut în permanenţă ca obiectiv crearea de contraponderi importante la puterile şefului de stat, de natură a limita impactul acestuia asupra sistemului politic şi a stimula afirmarea viguroasă a pluralismului. Am putea spune că ceea ce s-a dorit a fost nu semi-prezidenţialismul ca atare, ci alegerea cât mai democratică a şefului de stat, dublată de exprimarea cât mai puternică şi clară a tuturor opţiunilor viabile şi egal democratice ale electoratului. În practică, aceasta conduce la versiunea cea mai dificilă a semi-prezidenţialismului, anume la coabitare, când nu reuşeşte a se transforma într-un regim semiparlamentar, în care neutralitatea politică a şefului de stat să potenţeze o viaţă parlamentară bazată pe competiţia internă de idei şi programe politice. Practica românească în materie de regim semiprezidenţial din ultimii ani a adus în prim-plan toate dificultăţile coabitării, dar şi toate riscurile nefastei situaţii în care şeful de stat devine de facto şi şeful guvernului şi cel al majorităţii parlamentare, limitând astfel drastic potenţialul pluralist al adunării legislative. În scrierile celui mai citat autor în materie de regim semiprezidential, Maurice Duverger, se află şi o a treia posibilitate, anume ipostaza în care şeful statului rămâne neutru, chiar dacă activ în plan politic, iar confruntarea de idei, de ideologii (în sensul bun al cuvântului), de opţiuni majore şi politici statale are loc în cadrul Parlamentului, singura autoritate competentă să învestească un Guvern capabil de a duce la îndeplinire acţiunile decise în forul legislativ. Poate că ne-a mai rămas de explorat şi această a treia posibilitate înainte de a trece la schimbări radicale de regim politic…

Marius Avram: Parlament unicameral sau bicameral? Care ar fi avantajele şi dezavantajele pentru fiecare?

Simina Tănăsescu: Aş începe printr-o afirmaţie care are dezavantajul de a fi categorică, dar avantajul de a fi corectă din punct de vedere al percepţiei pe care a avut-o şi o are societatea românească asupra propriei sale istorii: parlamentul monocameral este asociat în mentalul colectiv român cu Marea Adunare Naţională din perioada comunistă şi rămâne, cred, un obiectiv greu digerabil, indiferent de avantajele sale din punct de vedere al teoriei statale. Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că bicameralismul cvasi-perfect promovat de Constituţia din 1991 este greu inteligibil şi, dacă îmi permiteţi din nou o exprimare plastică, păgubos sub toate aspectele, nu doar din punct de vedere strict juridic. Încercarea din 2003 de a diferenţia funcţional cele două camere ale Parlamentului, fără a face cuvenitele distincţii şi în privinţa desemnării lor, s-a dovedit a fi un exerciţiu van şi mai degrabă distructiv în planul arhitecturii şi eficienţei statale. Opţiunea între parlamentul mono- sau bicameral depinde de corelaţia cu alte decizii politice, cel puţin la fel de importante, precum cea referitoare la decentralizare: în măsura în care se va ajunge la concluzia necesităţii unei autentice reforme a organizării administrativ-teritoriale, poate că se va clarifica şi direcţia în care se doreşte a se avansa cu această chestiune. Personal, prefer soluţia care permite o activitate decizională eficientă la nivel parlamentar şi corespunde viziunii pe termen mediu şi lung pe care o au cetăţenii României cu privire la instituţiile lor politice de la nivel statal şi local.

Marius Avram: Reforma administrativă, regionalizarea, reorganizarea teritorială ar trebui să preceadă sau să urmeze unei reforme constituţionale? Ce ar trebui să reglementeze Legea fundamentală în această direcţie a reformei administrative? Ar trebui să prevadă chestiuni de amănunt sau doar să stabilească un cadru mai general?

Simina Tănăsescu: Reforma administrativă este un subiect pe care într-o lucrare colectivă ce va fi tipărită – sper – în cursul acestui an l-am tratat cu subtitlul hora românească: un pas înainte, doi înapoi. În ultimii 25 de ani, ea a fost neîncetat începută şi, cred eu, niciodată finalizată. E adevărat însă că „reforma administrativă” este o etichetă generică şi vastă, căreia i se subsumează un ansamblu foarte mare de acţiuni concrete în domenii extrem de variate, de la reorganizarea administrativă a teritoriului, trecând prin profesionalizarea funcţiei publice şi până la eficienta gestionare a serviciilor publice locale ori autonomia rezervată autorităţilor administrative autonome. Cu strictă referire doar la reorganizarea teritorială, am arătat că aceasta ar putea avea implicaţii inclusiv la nivel constituţional şi nu doar în privinţa articolului care precizează tipurile de unităţi administrativ-teritoriale din România. Pe de altă parte, întrebarea dumneavoastră trimite la eterna dezbatere la care aţi făcut aluzie şi mai devreme, atunci când aţi adus în discuţie opţiunea între norme constituţionale detaliate sau generale, de principiu. Cred că ar trebui să avem curajul să ne confruntăm cu realitatea conform căreia în România am depăşit faza incipientă a tranziţiei democratice şi ne aflam în plină consolidare, lucru care, în principiu, ar trebui să poată fi realizat prin norme constituţionale cadru, generice, care permit o oarecare flexibilitate, dar precizează clar obiectivele de atins. Nu toate obiectivele reformei administrative pot fi astfel reglementate şi nu toate ţin neapărat de Legea fundamentală, dar, cel puţin în privinţa reorganizării administrative, îmi place să cred că o astfel de abordare are şanse de succes.

Marius Avram: Există o polemică la nivel politic, deschisă mai ales de UDMR, privind eliminarea din textul constituţional a sintagmei „stat naţional”. Se invocă faptul că această prevedere s-ar bate cap în cap cu alte prevederi constituţionale referitoare la drepturile minorităţilor, că ar fi o prevedere perimată şi că alte state europene au eliminat-o deja de multă vreme. Cum vedeţi această chestiune, raportându-vă la realităţile româneşti, făcând o proiecţie în următorii 20-30 de ani, dar şi în comparaţie cu prevederile constituţionale ale altor state?

Simina Tănăsescu: Dreptul comparat oferă multe surprize, nu întotdeauna plăcute. Tocmai de aceea prefer să afirm de fiecare dată că el oferă un cadru extrem de util pentru analiză şi poate oferi piste interesante de cercetare, dar nu ar trebui să constituie altceva decât un reper orientativ şi nu merită a fi transformat în model absolut. Europa de Est şi, în particular, zona balcanică au oferit, inclusiv în istoria recentă, exemple nu tocmai fericite în materie de naţionalism dus la extrem. Cu titlu de exemplu, Constituţiile Croaţiei sau Sloveniei accentuează rolul naţionalităţii sau naţionalităţilor fondatoare în construcţia respectivelor state chiar şi după dificila experienţă a destrămării fostei federaţii iugoslave, iar Bosnia-Herţegovina nu a reuşit nici până acum să depăşească situaţia care i-a atras şi o condamnare din partea Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru limitarea dreptului de vot persoanelor care aparţin altor naţionalităţi decât cele bosniacă, croată şi sârbă. Pe de altă parte, afirmarea coerentă şi consistentă a identităţilor naţionale în cadrele proprii statelor multietnice şi protecţia – fie şi doar juridică – a tuturor tipurilor de minorităţi, inclusiv cele naţionale, depăşeşte în complexitate posibilităţile relativ restrânse ale normelor constituţionale, dar depinde foarte mult de orientarea trasată prin acestea. Din acest punct de vedere, Constituţia României constituie un reper util în contextul general mai larg al spaţiului Europei de Est şi include prevederi eficiente de protecţie şi garantare a drepturilor specifice persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale. Nu trebuie uitat nici faptul că însuşi conceptul de naţiune poate fi abordat diferit, după cum este fondat pe etnos sau demos, şi interpretat în cheie eminamente etnică sau predominant civic-democratică. Polemica la care faceţi trimitere dovedeşte încă o dată starea de sănătate a dezbaterii politice din spaţiul public românesc şi robusteţea valorilor civice şi democratice exprimate prin termenii tehnici şi mai arizi, poate, ai limbajului constituţional. Fără îndoială însă că prevederile constituţionale sunt permanent perfectibile şi merită a fi reanalizate de fiecare dată pentru a asigura coerenţa lor de ansamblu şi coeziunea lor cu valorile dominante ale societăţii pe care sunt chemate să o guverneze.

Marius Avram: Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, cele mai „performante” legi fundamentale din lume? Există un model constituţional performant care s-ar potrivi României?

Simina Tănăsescu: Performanţa este în sine un concept relativ, în sensul că depinde de criteriul în funcţie de care este analizată. Dacă prin performanţă se înţelege longevitatea unui text constituţional în plan strict formal, al supravieţuirii sale ca atare, fără alterări în conţinut, chiar dacă a suferit în timp adăugiri sau corecţii marginale, probabil că cel mai sigur exemplu este Constituţia SUA. Dacă prin performanţă se înţelege reuşita unui text constituţional în planul implementării valorilor protejate şi al supravieţuirii lor indiferent de soarta ulterioară a textului formal care le-a consacrat, poate că şi textul Constituţiei României de la 1866, modificat în 1923, merită a fi menţionat. Dacă prin performanţă se înţelege măsura în care textul constituţional corespunde epocii şi societăţii care l-a adoptat, cu siguranţă exemplele pot fi mai multe. Ingineriile constituţionale au fost şi vor rămâne la modă, chiar dacă contextele lor istorice, sociologice, politice sau doar geografice variază foarte mult. Migraţia ideilor şi transferul cultural, care poate merge până la, inclusiv, transplant juridic, nu constituie nicio noutate a secolului XXI şi nici apanajul doar al unor societăţi ori comunităţi umane. De la grefele instituţionale realizate în perioada colonialistă până la transferul de democraţie din anii ’90 exemplele abundă, unele integral, altele doar parţial reuşite. Deşi valuri succesive de tranziţii democratice au baleiat lumea contemporană, cea sud-americană nu a fost identică cu cea sud-est asiatică, iar cea est-europeană nu a avut foarte multe elemente comune cu cea nord-africană, dar toate au împărtăşit aceleaşi aspiraţii legitime la o guvernare transparentă şi responsabilă şi la o reală şi consistentă protecţie a drepturilor fundamentale. Deşi pot exista reţete constituţionale de succes, personal, nu cred aprioric în modele constituţionale, ci în soluţii crescute organic, odată cu comunitatea umană constituită în stat. Cel puţin în România, această comunitate umană a făcut dovada clară, de mai multe ori în istoria recentă, că este civic conştientă şi perfect capabilă să solicite şi uneori chiar să reclame vehement cadre normative care să corespundă etapei de dezvoltare în care ea se percepe a fi. Adecvarea la realităţi şi viziunea pe termen lung sunt poate criterii cel puţin la fel de importante în evaluarea potenţialului de performanţă al unei legi fundamentale ca şi relevanţă politică ori frumuseţea tehnică a angrenajului normativ. Desigur, potenţialul mai trebuie şi realizat în mod concret, iar acest lucru depinde şi de receptivitatea destinatarilor Constituţiei, căci cea mai perfectă legiuire nu are nicio şansă de izbândă în absenţa factorului uman, care trebuie să o pună în aplicare. Iar aici rămân cu bunăştiinţă victima optimismului moderat ce mă caracterizează: cred că, dacă ştim ce vrem şi vrem cu adevărat, putem. Suna oarecum à la Obama, dar poate că presa străină nu s-a înşelat prea tare în comparaţiile făcute.

* Mulțumim Revistei Sinteza și editorului Marius Avram.

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate