Secţiuni » Arii de practică » Business » Drept comercial
Drept comercial
ConferinţeCărţiProfesionişti

Autonomia Ordinii Juridice a Uniunii Europene vs. Protecția investițiilor în Dreptul International – Cauza Micula și alții
16.02.2015 | Emanuela MATEI

Secţiuni: Afaceri transfrontaliere, Arbitraj, Drept comercial, Dreptul Uniunii Europene, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

A nu vedea pădurea de copaci

În articolele de presă din România care discută cauza Micula împotriva României se pune accentul pe partea senzațională a acestor dosare și anume faptul că e prima dată când România a pierdut un litigiu adus în atenția unei curți arbitrale în cadrul Centrului Internațional pentru Reglementarea Diferendelor relative la Investiții (ICSID) și, desigur, faptul că e vorba despre sume impresionante, care trebuie să fie plătite de statul român unor investitori particulari conform hotărârii arbitrale din 11 decembrie 2013.

Despre decizia Comisiei Europene din octombrie 2014 de a deschide o examinare formală în temeiul art. 108 alin. 2 TFUE a plății compensatorii considerate a fi ajutor de stat se amintește uneori, în treacăt. Există două acțiuni în contestare la executare în dosarele 15755/3/2014 și 15755/3/2014/a1 înregistrate la Curtea de Apel București, care au drept obiect chestiunea concretă, dacă executarea rămâne suspendată, așa cum cere Comisia Europeană în decizia sa din 1 octombrie 2014 sau, dimpotrivă, se va permite executarea cu efect imediat.

Lucrurile nu sunt totuși chiar atât de simple pe cât par. În aparență, se duce o luptă între, pe de o parte, doi investitori străini de origine română și, pe de alta, statul român susținut de Comisia Europeană. În realitate, are loc o bătălie a giganților pentru supremație pe tărâmul dreptului internațional, în general, și protecția investitorului, în special. Uniunea Europeană are drept scop constituirea și consolidarea unei piețe interne lipsite de frontiere. Pe o astfel de piață atât avantajele cât și dezavantajele, care nu pot fi justificate, sunt ilegale, cu alte cuvinte, toți investitorii trebuie să beneficieze pe piața internă de un tratament non-discriminatoriu.

Dreptul internațional al investițiilor, pe de altă parte, are rolul de a asigura tratamentul echitabil al investitorului străin și oferă căi efective de apărare a acestor drepturi, iar aplicarea și executarea unei hotărâri arbitrale sunt automate. Deși aparent paradoxal, tratamentul echitabil cerut de hotărârea ICSID implică un tratament inegal prin prisma dreptului UE și anume acordarea în mod selectiv a unui avantaj economic, care nu e compatibil cu piața internă și contravine art. 107-108 TFUE. Dreptul UE cere recuperarea imediată și necondiționată a unui astfel de avantaj. Trebuie reținut că numai anumite situații se încadrează  în categoria de ajutor de stat.

De la Ana la Caiafa: Conflictul dintre o obligație derivată din dreptul international și calitatea de membru UE

Statele membre ale UE au renunțat la o parte din suveranitatea lor națională prin aderarea la UE, dar, în același timp, orice alt tip de tratat internațional presupune o pierdere de suveranitate pentru semnatarii lui. În cazul de față, România, ca parte contractantă a tratatului bilateral de investiții cu Suedia (aprilie 2003) și parte în convenția ICSID, este obligată să plătească celor doi investitori o sumă stabilită de hotărârea arbitrală din 11 decembrie 2013, 367.433.229 RON plus dobânzile aferente.

România nu a avut niciodată intenția să nu plătească, ci dimpotrivă, deja plătise o parte din această datorie, când, la intervenția Comisiei Europene, a trebuit să sisteze plata, care consta de fapt într-un offset de 337.492.864 RON (compensare a datoriilor fiscale). Rațiunea intervenției Comisiei se bazează pe obligațiile asumate de România față de UE, încă din perioada 1995-2001, adică înainte de a semna tratatul bilateral de investiții cu Suedia. În mod logic, faptul că România era pe cale să devină membru și trebuia să-și adapteze legislația la acquis înainte de aderare, iar Suedia era deja membră a UE din ianuarie 1995, face ca acel tratat bilateral dintre Suedia și România să fie problematic încă de la început. În cuvinte foarte simple, România nu poate promite Suediei și nici Suedia României un tratament privilegiat, ci exact aceleași drepturi trebuie acordate tuturor investitorilor din toate statele membre ale Uniunii. Orice altă concluzie nu ar fi conformă cu acquis-ul comunitar.

Mai mult, există o soluție clasică de compromis, jurisprudența Bosphorus[1], stabilită în dreptul CEDO, dar care ar putea fi folosită prin analogie și pentru alte obligații ale statelor membre UE, care decurg din dreptul internațional (din alte surse decât tratele Uniunii UE). Curtea CEDO a hotărât în Bosphorus că „protecția drepturilor fundamentale de către dreptul Uniunii Europene poate fi considerată a fi, și de a fi fost la momentul respectiv, echivalentă […] cu aceea a sistemului Convenției CEDO”. Obligațiile juridice ce decurg din apartenența la UE nu pot fi interpretate ca o îndepărtare de la obligațiile cerute de Convenție, cu alte cuvinte, există o prezumție că un stat nu ar încheia un tratat care îi cere să-și încalce obligațiile care decurg din alte tratate. O posibilitate de a interpreta obligațiile din două tratate internaționale încheiate de același stat într-un mod armonios trebuie să existe. Doctrina Bosphorus poate fi folosită pentru a evita un conflict al obligațiilor, care decurg din două tratate internaționale, fără a declara prevalența unuia asupra celuilalt.

Urmând această logică se ajunge la concluzia că atunci când România a încheiat tratatul bilateral de investiții cu Suedia, în 2002 (intrând în vigoare în aprilie 2003), nu a intenționat să-și încalce obligațiile din tratatul de aderare la UE. Suedia fiind și ea membră UE, nu ar fi putut avea astfel de așteptări, cel puțin nu în sensul definit atât de principiul securității juridice, cât și de principiul încrederii legitime. Însă, dreptul international acordă drepturi investitorului ca persoană fizică și de aceea accentul cade pe obligațiile României față de investitorul suedez și încrederea sa legitimă. În acest sens nu există încă un răspuns clar și, din păcate, majoritatea cercetătorilor și juriștilor s-au grupat la extreme, fie în favoarea dreptului internațional ICSID, fie în favoarea dreptului UE, dar din perspectiva statului respondent, România, nici una din extreme nu poate desface nodul gordian.

Comisia Europeană a cerut României încă din 2001, deci cu doi ani înainte de semnarea tratatului bilateral de investiții cu Suedia, să-și aducă legislația la același nivel cu acquis-ul, făcând referire la abrogarea a două ordonanțe de urgență privind ajutoarele regionale din mai multe zone nefavorizate, incluzând aici zona în care operează firmele fraților Micula. După părerea mea, asta e singura greșeală majoră făcută de România, că nu a acționat ferm și la timp, ci abia în februarie 2005 se va ajunge în linie cu acquis-ul și avantajele investiționale sunt retrase, iar frații Micula aduc cazul în atenția ICSID, în iulie 2005, și câștigă litigiul în decembrie 2013. În aprilie 2014, statul român a cerut constituirea unei curți de arbitraj pentru acțiunea de anulare a deciziei de compensare[2].

Dacă ordonanțele de urgență nu ar fi fost abrogate în 2005, avantajele ar fi fost acordate în continuare până în 2009. Astfel se naște un diferend între frații Micula și România cu privire la durata rămasă de patru ani. În mod simplist, tocmai această diferență de patru ani stă la baza concluziei curții arbitrale, căci, prin prisma protecției investitorului în dreptul international, schimbarea „bruscă” a climatului investițional aduce atingere conceptului de tratament echitabil al investitorilor străini. Cu toate acestea, acea schimbare este necesară pentru aderarea la UE și, mai mult, după aderare, o încălcare a regimului UE al ajutoarelor de stat poate aduce după sine sancțiuni pecuniare în baza articolului 260 TFUE[3].

Prin prisma dreptului UE, dacă România ar fi plătit întreaga sumă datorată în baza hotărârii arbitrale dintr-o dată cu tot cu dobândă, această plată ar fi echivalat cu acordarea unui ajutor de stat cu încălcarea articolului 108 alin. 3 TFUE și Comisia ar fi cerut României să recupereze aceste sume cu dobândă conform cu doctrina Residex Capital IV, cauza C-275/10, punct 29. Decizia de recuperare ar fi condus la o nouă acțiune ICSID a investitorilor și astfel România ar fi fost trimisă mereu de la Ana la Caiafa.

Comentariu succint de final

Un studiu superficial al hotărârilor arbitrale legate de interpretarea tratatelor bilaterale de investiții intra-unionale arată o orientare potrivnică ideii că dreptul UE ar avea relevanță pentru aplicarea dreptului ICSID[4], deși alte interpretări ar putea fi la fel de pertinente. În același timp, trebuie spus că prin Avizul nr. 2/2013, CJUE a stabilit că: „un acord internațional nu poate să aducă atingere ordinii competențelor stabilită prin tratate și, prin urmare, autonomiei sistemului juridic al Uniunii, a cărei respectare o asigură Curtea. Acest principiu este înscris în special în cuprinsul articolului 344 TFUE, potrivit căruia statele membre se angajează să nu supună un diferend cu privire la interpretarea sau aplicarea tratatelor unui alt mod de soluționare decât cele prevăzute de acestea”

și reamintit că:
autonomia de care se bucură dreptul Uniunii […] în raport cu dreptul internațional impune ca interpretarea drepturilor fundamentale să fie asigurată în cadrul structurii și al obiectivelor Uniunii.”

Ca atare, standardul de protecție al investițiilor străine aplicat de un stat membru, de exemplu, România, nu poate compromite nivelul cerut de cartă și, mai mult, trebuie să țină cont de supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii. Litigiile dintre statele membre sau dintre acestea și Uniune, care au în discuție dreptul Uniunii, trebuie să fie soluționate cu respectarea regimului instituit de ordinea juridică a UE. În cauza T-646/14, acțiune introdusă la 2 septembrie 2014, reclamanții susțin că:

„Dreptul Uniunii nu este aplicabil în acest caz, iar Comisia nu are competența de a adopta o decizie potrivit articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999. Decizia Comisiei nu ia în considerare faptul că, potrivit dreptului internațional, România este obligată să execute fără întârziere hotărârea arbitrală ICSID și că obligațiile asumate de România în temeiul dreptului internațional prevalează asupra obligațiilor asumate în temeiul dreptului Uniunii. Decizia Comisiei încalcă articolul 351 alineatul (1) TFUE și articolul 4 alineatul (3) TUE, în care sunt recunoscute și sunt protejate obligațiile României rezultate din Convenția privind ICSID și din Tratatul bilateral încheiat între Suedia și România privind investițiile.
Comisia a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a calificat executarea hotărârii arbitrale ICSID drept o nouă măsură de ajutor de stat și prin faptul că a încălcat încrederea legitimă a reclamanților. Întreaga decizie a Comisiei se întemeiază pe prezumția falsă că executarea hotărârii arbitrale ICSID constituie un ajutor de stat potrivit dreptului Uniunii. Hotărârea arbitrală ICSID nu conferă un avantaj economic reclamanților, nu constituie o măsură selectivă, nu reprezintă o măsură voluntară imputabilă României și nu denaturează sau nu amenință să denatureze concurența.”

Aceste motive, așa cum sunt ele expuse în acțiunea introdusă la 2 septembrie 2014, nu sunt deloc bine ancorate în fundamentele dreptului UE și exact acest lucru mă îngrijorează cel mai mult, faptul că cele două sfere de drept internațional nu par să permită nicio zonă de interferență, ci adoptă poziții cel puțin în aparență ireconciliabile.

CJUE a constatat în repetate rânduri că, spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, tratatele fondatoare ale Uniunii au instituit o nouă ordine juridică, dotată cu instituții proprii, în favoarea căreia statele membre și‑au limitat drepturile suverane în domenii din ce în ce mai extinse[5]. Ca atare, dacă obligațiile asumate de România în temeiul dreptului internațional intră în sfera de aplicare a dreptului UE, interpretarea acestor obligații va constitui o chestiune de drept UE.

Mai mult jurisprudența constantă a CJUE a stabilit că noțiunea de ajutor de stat are o natură obiectivă, iar interpretarea sa aparține de sfera de competență exclusivă a CJUE. Ca atare definiția de ajutor de stat nu este una care exclude din start plata stabilită prin hotărârea arbitrală ICSID și ca atare revine CJUE să examineze această măsură prin prisma articolului 107 alin 1 TFUE. De asta ar fi evident mult mai bine din punct de vedere practic dacă dreptul ICSID și dreptul UE ar fi aduse la un numitor comun bazat pe principiul de comity (respect reciproc) sau orice altă soluție de compromis care ar putea ameliora securitatea juridică și reduce cheltuielile de judecată.


[1] Bosphorus Hava Yollari Turizm Ve Ticaret Anonim Sirketi c. Irlandei, 30 iunie 2005, §§ 153 şi următoarele.
[2]- ICSID cazul nr. ARB/05/20
[3] A se vedea cauza C-184/11, Comisia/Regatul Spaniei.
[4] ICSID, cazul nr. ARB/07/22
[5] Hotărârea van Gend & Loos, EU:C:1963:1, p. 23, și Avizul 1/09, EU:C:2011:123, punctul 65.


Emanuela MATEI

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti