Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Incursiune civilă în abuzul de drept
25.02.2015 | Ion DOMILESCU

1. Codificare

Două articole din Codul civil[1], denumit în continuare Codul, au fost consacrate reglementării abuzului de drept, art. 15 și art. 1.353, cu observația vădită că ambele norme abordează conceptul din perspectiva altor termeni[2] – art. 15, din perspectiva dreptului subiectiv civil și cu referința noțiunilor de vătămare, pagubă, exces, nerezonabil și bună-credință, atunci când prescrie că „niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul sau într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”; art. 1.353, din perspectiva cauzelor care înlătură răspunderea juridică, referindu-se la „cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să-l repare, cu excepţia cazului în care acesta este exercitat abuziv.”

Reglementări indirecte și aplicații ale abuzului de drept se consideră a fi dispozițiile art. 57 din Constituția României, art. 17 C.E.D.O., precum și dispozițiilor aplicate din vechiul și noul Cod de procedură civilă referitoare la exercițiul abuziv al unor drepturi. Trebuie remarcat ajutorul pe care o formă aplicată a abuzului de drept, art. 12 din Codul de procedură civilă, îl dă definirii noțiunii, astfel cum vom vedea în partea de final a materialului.

Codificarea abuzului de drept, extragerea conținutului conceptului din cristalizări doctrinare și jurisprudențiale reprezintă un progres al rațiunii juridice[3], umbrită, însă, de lipsa acurateței unui fundament adecvat în materia răspunderii juridice. Dacă abuzul de drept poate fi reținut ca operând în orice materie în care dreptul se exercită cu încălcarea sau depășirea limitelor exercitării prescrise[4], atunci, descoperindu-l în materie contractuală, în materie delictuală, vom tinde a-i conferi cu simetrică rațiune un tratament sancționator contractual, delictual sau chiar să concepem o răspundere juridică autonomă. Firescul întrebării se justifică din plasamentul art. 1.353 în arhitectura Codului, în rândul cauzelor exoneratoare de răspundere juridică civilă aplicabile deopotrivă răspunderii contractuale și delictuale, acolo unde abuzul de drept mijește într-un soi neclasificat de răspundere juridică. Pe de altă parte, art. 630 din Cod întărește conceptul că abuzul de drept se supune unui tip distinct, autonom de răspunderea juridică, deși neindicată expres, aceasta putând fi întemeiată ca fiind răspunderea în echitate.

2. Noțiune

Decriptarea art. 15 din Cod oferă prilejul de a descoperi progresiv câteva înțelesuri. Un prim înțeles se relevă cu ușurință din sesizarea modalităților de manifestare a abuzului de drept: exercitarea dreptului în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul, respectiv modul excesiv și nerezonabil de exercitare a dreptului, contrar bunei-credințe. Ambele modalități presupun o anumită atitudine subiectivă, orientată, când precis, către realizarea unui scop definit normativ (vătămarea sau păgubirea unui subiect de drept), când aproximativ, un exces și o nerezonabilitate provenite din înstrăinarea dreptului de exercitarea lui cu bună-credință și cauzatoare, fără o expresă reglementare (norma nu precizează efectele), de prejudicii.

De ce oare textul normativ al art. 15 își compune conținutul din ipotezele ambelor modalități și nu se rezumă la una dintre ele? Ce anume ar impieta abuzului de drept să fie în concept numai cu una dintre cele două modalități sau mai degrabă cu prima dintre ele? Un răspuns ar putea fi reprezentat de multitudinea situațiilor aflate dincolo de granița exercitării dreptului subiectiv civil și dincoace de orice reglementare expresă a ilicitului (constituțional, penal, administrativ, disciplinar), situații care, uneori, pot fi surprinse printr-un probatoriu adecvat ca fiind alimentate de intenție, alteori de culpă, situații în care probatoriul ajunge să rețină lipsa caracteristicilor bunei-credințe, când exercitarea dreptului vatămă. În practica bancară și fiscală, s-a reținut comportamentul unor clienți bancari și contribuabili, care, în exercitarea dreptului de a plăti la scadență un debit, aleg ca modalitate de plată folosirea unei cantități mari de unități mici ale monedei de plată în scop de a genera alocarea unei activități multiplicate a personalului beneficiarului plății, de a-l pune în dificultate, de a-i perturba activitatea normală, plătitorul găsind satisfacție prin inconvenientul creat. În acest caz, se exercită dreptul de a stinge obligația de plată într-o formă nerezonabilă, contrară bunei-credințe, demersul nefiind motivat de o necesitate, dimpotrivă, animat fiind de rea-credință și dublat de eticheta unui protest individual derulat în afara cadrului legal care reglementează protestul și dreptul de petiționare.

Din acest unghi de privire a abuzului de drept, merită reiterată bogăția de semnificații transmisă contemporaneității noastre de adagiile latine, adevărate repere principiale în conturarea unor limite în exercitarea drepturilor subiective:
– qui iure suo utitur neminem laedit (cine uzează de dreptul său nu vatămă pe nimeni);
– summum jus summa injuria (supremul drept, suprema nedreptate);
– malitiis non este indulgendum (răutății nu i se acordă indulgență);
– fraus omnia corrumpit (frauda corupe totul);
– male enim nostro iure uti non debemus (nu trebuie să ne folosim rău de dreptul nostru);
– nemo commodum capere potest ex iniuria sua propria (nimeni nu poate obține un avantaj din propriul său fapt ilicit);
– nemo praesumitur malus nisi probetur (nimeni nu este presupus vinovat decât dacă este dovedit);
– iuris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere (principiile dreptului sunt acestea: să traiești cinstit, să nu vatămi pe altul, să dai fiecăruia ce este al său);
– jus est ars boni et equi (dreptul este arta binelui și a echității)

Abuzul de drept nu constă în existența abuzivă a dreptului subiectiv, ci în exercitarea sau neexercitarea sa abuzivă, cu alte cuvinte în deturnarea de la scopul pentru care a fost recunoscut[5]. Orice abuz de drept subiectiv presupune două elemente: unul subiectiv, care constă în exercitarea cu rea-credință a dreptului respectiv, și altul obiectiv, care constă în deturnarea dreptului subiectiv în cauză de la scopul pentru care a fost recunoscut ca fiind finalitatea sa legală[6]. Criticând formula lui Planiol, care considera că oamenii pot comite abuzuri, dar nu atunci când exercită drepturile lor, ci atunci când le depășesc, D. Gherasim consideră că problema abuzului de drept se pune numai atunci când titularul dreptului rămâne în limitele dreptului său, dar el îl exercită în mod voit pentru a produce o pagubă altuia sau în mod imprudent ori neglijent cu același rezultat prejudiciabil[7], iar răspunderea juridică incidentă ar trebui distinct stabilită, depășind comoda concepție a răspunderii delictuale sau cvasidelictuale[8].

3. Delimitări

Abuzul de drept se deosebește de dreptul subiectiv propriu-zis, de aparența dreptului, de alte forme ale ilicitului reglementat, de frauda la lege, având în conținutul său elemente constitutive ale fiecăreia din formele prezentate.

Abuzul de drept nu poate exista fără existența dreptului subiectiv sau aparența dreptului, poate fi un tip anume de abuz reglementat (în penal, abuzul de încredere) părăsindu-și astfel cadrul constitutiv, în fine, obține un rezultat prejudiciabil întocmai fraudei la lege, dar nu își procură dreptul prin fraudă, avându-l deja recunoscut.

4. Elemente constitutive

a) Existența unui drept subiectiv determinat

Folosind formula – nici un drept nu poate fi exercitat (…) – Codul trece sub tăcere posibilitatea că ar putea exista drepturi inaccesibile abuzului, preferând să atenționeze în privința exercitării oricărui sau fiecărui drept pentru a nu vătăma sau păgubi, a nu fi folosit în exces, nerezonabil, contrar bunei-credințe. Între categoria existenței unor drepturi de care nu se poate abuza și categoria drepturilor de care se poate abuza în exercitarea lor, legea nu e interesată să tranșeze această chestiune, o lasă doctrinei și practicii judiciare, mărginindu-se a enunța elementele care compun abuzul de drept.

Privitor la întinderea noțiunii de drept, ar trebui acceptat sensul larg al noțiunii de drept, care să includă nu doar dreptul propriu-zis, expres reglementat, ci și interesul legitim, respectiv aparența dreptului, ambele situații putând fi deturnate de la scopul pentru care sunt recunoscute.

b) Vinovăția

Exercitarea abuzivă a dreptului se face cu vinovăția prevăzută în toate formele ei de manifestare de art. 16 din Cod, intenția și culpa.

Excesul și nerezonabilitatea exercitării dreptului rămân supuse aprecierii judecătorului. Excesul şi nerezonabilul urmează a fi stabilite constatând existența unei contrarietăți cu manifestarea bunei-credințe, despre care, art. 14 din Cod, mai mult decât a o prezuma, o găsește racordată ordinii publice și bunelor moravuri. În alte cuvinte, buna-credință în exercitarea dreptului nu ar putea fi contrară moralei și ordinei publice.

Buna-credință înseamnă, precum s-a scris[9], intenție dreaptă, diligență, liceitate și abținere de la vătămare sau păgubire. Buna-credință exclude reaua-credință și orice formă a culpei, dar nu exclude eroarea, de care se delimitează, însă.

Scopul normal al exercitării dreptului, ca mod obiectiv de evaluare, și buna-credință, ca atitudine onestă, reprezintă unitățile de măsură cu care se măsoară legitimitatea exercitării dreptului și, de asemenea, prin care se reține deturnarea dreptului.

Un cuvânt, încă. Am inclus excesul şi nerezonabilul exercitării dreptului în categoria constitutivă a vinovăţiei, deşi analiza lor poate fi făcută şi ca formă obiectivă de manifestare a voinţei în deturnarea dreptului subiectiv, ca atare în categoria existenţei dreptului subiectiv, dar şi ca rezultat produs, ca atare în categoria vătămării sau pagubei, adică a prejudiciului.

c) Vătămarea sau paguba. Prejudiciul

Dacă noțiunea de vătămare înseamnă a răni, a cauza un neajuns, a păgubi și privește îndeosebi corpul, persoana, atributele personalității, noțiunea de pagubă are un înțeles strâns legat de valorile patrimoniale ale persoanei, semnificând pierderea materială, stricăciunea sau distrugerea bunurilor supuse cuantificării băneşti. Termenii de vătămare şi pagubă compun împreună în ştiinţa şi practica dreptului conceptul de prejudiciu (de la latinescul, praejudicium), care poate fi moral sau material şi care amprentează patrimoniul persoanei

Prejudiciul, fie că-i spunem pagubă sau vătămare, orientându-l mai aproape de corp, de bunuri sau mai aproape de spirit, întotdeauna îi surprindem esenţa găsindu-l ca leziune a ordinii sociale normative, iar prin ea, a subiecţilor de drept, cu patrimoniile fiecăruia[10].

Nu doar persoana sau avutul ei pot fi vătămate. Poate fi vătămată ordinea de drept, în variile ei forme: socială, politică, economică, administrativă, sportivă, culturală, de drept civil.

5. Forme aplicate în dreptul material și procedural

5.1 Abuzul de vecinătate

Codul, prin art. 603, scris până la identitate de conținut cu art. 44 alin. 7 din Constituţie, consfințește obligaţia de a proteja mediul înconjurător, de a asigura buna-vecinătate, pentru ca prin art. 630 să fie reglementată incidența răspunderii juridice în cazul producerii unor inconveniente anormale de vecinătate, atunci când, din considerente de echitate, pot fi acordate despăgubiri în folosul celui vătămat, inclusiv beneficiul restabilirii situaţiei anterioare, dacă acest lucru este posibil.

Potrivit art. 630, dacă proprietarul cauzează, prin exercitarea dreptului său, inconveniențe mai mari decât cele normale în relaţiile de vecinătate, instanţa de judecată poate, din considerente de echitate, să-l oblige la despăgubiri în folosul celui vătămat, precum şi la restabilirea situaţiei anterioare, atunci când acest lucru este posibil. În cazul în care prejudiciul cauzat ar fi minor, în raport cu necesitatea sau utilitatea desfăşurării activităţii prejudiciabile de către proprietar, instanţa va putea încuviinţa desfăşurarea acelei activităţi. Cel prejudiciat va avea însă dreptul la despăgubiri. Dacă prejudiciul este iminent sau foarte probabil, instanţa poate să încuviinţeze, pe cale de ordonanţă preşedinţială, măsurile necesare pentru prevenirea pagubei.

Judecătorul poate statua, așadar, în echitate, și prin prisma valorificării izvoarelor de drept prevăzută de art. 1 alin. 2 din Cod.

Atunci când proprietarul, posesorul sau deținătorul bunului cauzează vecinilor inconve­niențe prin introducere de mirosuri, producerea de zgomote, deschidere de conducte care inundă terenul, efectuarea de săpături care surpă terenul vecin ș.a., dacă aceste fapte nu servesc scopului normal al exercitării dreptului, ne găsim în faţa unor fapte abuzive.

Pe de altă parte, există situaţii, precum cele descrise de art. 630, când nu se poate stabili în sarcina proprietarului, posesorului sau a deținătorului bunului o vinovăție în exercitarea dreptului şi când vecinii suferă pagube din exploatarea bunului în regim de vecinătate, situaţii pe care legea nu le tratează ca fiind abuzuri de drept, acordă despăgubiri celui vătămat, precum restabilirea situației anterioare, dacă este posibil, considerându-le, cu măsura echităţii, inconveniente mai mari decât cele normale în relaţiile de vecinătate.

5.2. Abuzul procedural

Art. 12 din Codul de procedură civilă, în vigoare din 15 februarie 2013, prevede că drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi și că partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv sau care nu îşi îndeplineşte cu bună-credinţă obligaţiile procesuale răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate putând fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi judiciare. Norma procedurală circumstanțiază norma materială în partea referitoare la limitele exercitării dreptului subiectiv – conformitatea cu scopul în vederea căruia dreptul a fost recunoscut și neîncălcarea drepturilor altei părți – și reglementează timid un tratament juridic constând în răspunderea juridică pentru prejudiciile materiale și morale cauzate căruia îi adaugă posibilitatea aplicării de către instanță a unei amenzi judiciare[11]. Dreptul de a formula acțiunea în justiție, dreptul de a formula o cerere de probațiune, de a ridica o excepție, sunt drepturi procedurale care pot fi deturnate de la scopul lor legitim în scop de a prejudicia o persoană, activitatea unei instituții sau de a prelungi nejustificat derularea unei proceduri judiciare. De exemplu, într-un proces de divorț, pârâtul, o persoană în vârstă, care nu este de acord cu desfacerea căsătoriei, deși probele deja administrate îi dovedesc vinovăția în deteriorarea relațiilor de familie, solicită administrarea probei cu fotografii susținând că a captat imagini cu reclamanta, de asemenea, o persoană în vârstă, aflată într-o relație amoroasă cu un bărbat, deși nu a prezentat aceste fotografii până în acel moment, cu toate că procesul se afla în al doilea ciclu procesual de judecată. În condițiile în care se va admite cererea de probațiune, iar pârâtul nu depune fotografiile la dosar, reiese că acesta a deturnat exercitarea dreptului din făgașul lui normal, scopul cererii fiind intimidarea părții adverse și prelungirea procesului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, a postat pe portalul instanței Decizia nr. 2.891/28 octombrie 2014, cu privire la aplicarea prevederilor alin. (2) al art. 723 C. proc. civ. adoptat în 1865, în raport cu obligaţia părţii care foloseşte drepturile procedurale în mod abuziv și cu aplicarea principiilor răspunderii civile delictuale. Soluția Înaltei Curţi reține faptul că exercitarea unui demers procesual în mod abuziv, cu rea-credință, prin formularea cererii de punere sub interdicţie a unor persoane, în raport de care s-a urmărit, nu ocrotirea acestora, ci împiedicarea de a-și exercita, la rându-le, dreptul de liber acces la justiţie – deci, contrar scopului legitim pentru care instituția interdicției judecătorești a fost reglementată de legiuitor – constituie o faptă ilicită, iar daunele morale acordate de instanță reprezintă o compensație pentru prejudiciul creat prin atingerea adusă onoarei, demnității și imaginii publice (ca urmare a afirmațiilor legate de starea de sănătate mentală a acestora, situaţie amplificată prin caracterul public al procesului civil având ca obiect punerea sub interdicţie).


[1] Noul Cod civil a fost adoptat prin Legea Nr. 287/2009, a intrat în vigoare în data de 1 octombrie 2011 și a suferit modificări și completări, între care, cea din urmă, prin Legea nr. 138/2014.
[2] Într-o exprimare plastică, art. 15, deși dedicat abuzului de drept, ne spune mai multe despre limitele exercitării dreptului subiectiv, pentru ca art. 1.353 să nu spună aproape nimic despre natura juridică a răspunderii în cazul abuzului de drept.
[3] Pentru un istoric al evoluției conceptului în orizont românesc a se vedea Dimitrie Gherasim, Buna-credință în exercițiul drepturilor civile, Editura Academiei Republici Socialiste România, București, 1981 și Ion Deleanu, Drepturile subiective și abuzul de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988.
[4] Formularea art. 15 din Cod – niciun drept nu poate fi exercitat – angajează interpretarea extinsă, de largă cuprindere, generalizată, înglobând orice situație creată de exercitarea variilor drepturi civile sau care se cuvin interpretate prin drepturile civile, ca drept comun.
[5] Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului. Drepturile subiective și răspunderea juridică. Editura All Beck, București, 2005, Vol IV, Pag. 201.
[6] Idem, pag. 203.
[7] Dimitrie Gherasim, Buna-credință în exercițiul drepturilor civile, Editura Academiei Republici Socialiste România, București, 1981, pag. 111.
[8] Idem, pag. 113.
[9] Dimitrie Gherasim, op. cit., pag. 9, 10.
[10] Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului. Teoria răspunderii juridice. Editura C.H. Beck, București, 2006, Vol V, Pag. 213. Distinsul autor îşi continuă analiza asupra prejudiciului afirmând că patrimoniul cuprinde universalitatea drepturilor şi obligaţiilor deopotrivă referitoare la bunuri materiale cât şi la bunuri nemateriale fiind improprie referire la drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale.
[11] Interesante reflecții pe tema abuzului de drept procedural pot fi găsite în cartea scrisă de avocatul Alexandru Suciu, Excepțiile procesuale în Noul Cod de procedură civilă, Editura Universul Juridic, București, 2012, pag. 161-168.


Judecător Ion DOMILESCU
Judecătoria Lipova


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Incursiune civilă în abuzul de drept”

  1. Valentin BULIGA spune:

    Incantator. O constructie juridica cursiva si solida in acelasi timp, despre o institutie juridica ce in chip nemeritat, dupa propria socoata, ramane mai mereu discreta pentru doctrinari.
    Indraznesc cu acest prilej sa redau cateva paragrafe dintr-o pricina concreta, ce-i drept dezlegata in vechea ordine juridica civila, in care considerentele par a se juxtapune fericit cu argumentele autorului.

    Citez: „Aspecte juridice relevante dezlegării incidentului astfel ivit.

    Potrivit dispoziţiunilor art.27 alin.1 pct.7 C.pr.civ.(1865), „judecătorul poate fi recuzat:…7. dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă.”

    În raport cu împrejurările concrete consemnate în încheierea pronunţată în şedinţa publică din __________, dar şi susţinute în mare măsură de petentă cu ocazia cererii de recuzare de faţă, judecătorul sindic desemnat a da dezlegare acestui incident nu a găsit nici măcar una în care judecătorul sindic recuzabil să fi făcut cea mai mică referire la raportul juridic de drept material dedus judecăţii lui, ci dezlegările acestuia au vizat exclusiv raportul juridic procesual, fiind de altfel chemat prin cererile petentei înfăţişate cu acel prilej înaintea lui de a lua strict măsuri de administrare a judecăţii pricinii, cu profund caracter preparatoriu, nicidecum interlocutoriu.

    Aşadar, neregăsind în mod vădit şi rezonabil nicio împrejurare care să poată sta sub premiza legală avută în vedere de dispoziţiunile art.27 alin.1 pct.7 C.pr.civ.(1865), judecătorul sindic chemat a da dezlegare incidentului judiciar astfel ivit nu va putea decât să refuze primirea cererii incidentale înfăţişate de petentă cu privire la acestea.

    Incidenţa dispoziţiunilor art.108 indice 1 alin.1 pct.1 lit.b) C.pr.civ.(1865).

    Pe de altă parte, nu a putut să nu observe că toate cererile înfăţişate cu ocazia şedinţei publice din _________ de către petentă aveau printre efectele juridice, în caz de primire a lor, cel de amânare a dezlegării pricinii, cererea de recuzare fiind ridicată doar în momentul procesual în care judecătorul sindic recuzabil a deschis dezbaterile pe fondul pricinii.

    În concret, judecătorul sindic desemnat incidentului judiciar pendinte a observat că petenta a ridicat cererea de recuzare doar pentru a obţine efectul judiciar dilatoriu implacabil circumscris dispoziţiunilor art.31 alin.3 C.pr.civ.(1865).

    Potrivit dispoziţiunilor art.108 indice 1 alin.12 pct.1 lit.b) C.pr.civ.(1865), deplin compatibile din perspectiva dispoziţiunilor art.149 din Legea nr.85/2006, „…, instanţa, va putea sancţiona următoarele fapte săvârşite în legătură cu procesul, astfel: … 1….b) formularea, cu rea-credinţă, a unei cereri de recuzare…;”.
    Or, din cele ce preced, în lipsa oricăror împrejurări care să poată fi în mod rezonabil privite din perspectiva premisei prevăzute de legiuitor prin dispoziţiunile art.27 alin.1 pct.7 C.pr.civ.(1865), petenta s-a prevalat de instrumentul judiciar al recuzării exclusiv pentru a obţine efectul dilatoriu circumscris dispoziţiunilor art.31 alin.3 C.pr.civ.(1865), efect pe care l-a urmărit încă de la începutul înfăţişării publice din _________ prin cererile de natură administrativ-judiciară cu caracter exclusiv preparatoriu aduse înaintea judecătorului sindic recuzabil.

    Dispoziţiunile art.723 alin.1 C.pr.civ.(1865) fixează limitele înlăuntrul cărora drepturile procedurale sunt exercitate cu bună credinţă, respectiv potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de legiuitor.
    Cu uşurinţă se poate observa că remediul consfinţit prin dispoziţiunile art.27 alin.1 pct.7 C.pr.civ. are ca scop asigurarea în concret a unei judecăţi la standardele impuse fundamental şi convenţional, respectiv de către o instanţă constituită legal, ce se bucură de imparţialitate şi care manifestă permanent echitate prin măsurile luate, o garanţie a unei judecăţi de acest fel fiind şi cea a dezlegării pricinii într-un termen rezonabil.

    Or, judecătorul sindic recuzabil s-a manifestat constant cu ocazia înfăţişării publice din _________ sub aceste premise, nedând în mod rezonabil niciun prilej împricinaţilor de a se plânge cu vreo ingerinţă de acest fel.

    Suspiciunea de parţialitate evocată de petentă este în mod vădit neîntemeiată, ea fiind ridicată doar pentru a oferi o justificare pur formală cererii de recuzare alegate, scopul concret urmărit de aceasta fiind exclusiv de amânare a judecăţii pricinii, scop care însă nu este recunoscut de legiuitor în ce priveşte exercitarea dreptului material de a solicita recuzarea unui judecător.

    Aşadar, ţinând seama de scopul avut în vedere de petentă la promovarea cererii judiciare speciale incidentale pendinte, judecătorul sindic învestit cu dezlegarea ei găseşte, fără a avea vreo îndoială, că a fost adusă cu rea-credinţă, fiind găsit şi elementul subiectiv presupus de răspunderea procesuală instituită de dispoziţiunile art.108 indice 1 alin.1 pct.1 lit.b) C.pr.civ.(1865).

    Chiar şi dispoziţiunile art.723 alin.2 C.pr.civ.(1865) arată că, în situaţia în care vreun împricinat foloseşte drepturile sale procesuale în chip abuziv, se expune neîntârziat răspunderii pentru pagubele pricinuite.
    În situaţia avută în vedere legiuitorul însuşi presupune existenţa unei pagube pricinuită de promovarea cu rea-credinţă a unei cereri de recuzare, arătând şi remediul, respectiv stabilirea sancţiunii amenzii judiciare de la 50,oo lei la 700,oo lei.

    În raport cu împrejurările concrete ale pricinii, apreciază că stabilirea unei amenzi judiciare de xxx,oo lei ar fi deopotrivă de îndestulatoare şi nimerită pentru a acoperi pagubele judiciare pricinuite, satisfacând mai curând funcţia ei profilactică, decât cea punitivă.”
    V.B.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.