Revista Română de Drept European nr. 3/2012: Regulile acordurilor verticale în Uniunea Europeană: chestiuni de interpretare și oportunități ratate | Csongor Istvan Nagy
26 februarie 2015 | Alexandra-Adriana DOBRIȘAN
Conf. univ. dr. Csongor Istvan Nagy este autorul inițial al unei părți din articolul „Regulile acordurilor verticale în Uniunea Europeană: chestiuni de interpretare și oportunități ratate”, publicat, pentru prima dată, în Revista Economie și Drept nr. 1/2011, din Ungaria, sub denumirea de „Noile reguli ale acordurilor verticale în UE: eterna luptă dintre vechi şi nou ”, și preluat în Revista Română de Drept European nr. 3/2012.
În orice ramură de drept, au fost instituite anumite norme juridice menite să ghideze comportamentul indivizilor, încălcarea acestora conducând la aplicarea de sancțiuni mai grave sau mai puțin grave, în funcție de importanța valorii sociale ocrotite. Nici dreptul concurenței nu face rabat de la această regulă. La nivel european și nu numai, s-a stabilit că există anumite practici anticoncurențiale care pot fi exceptate de la aplicarea de sancțiuni, în timp ce altele sunt pasibile de aplicarea unor amenzi considerabile. În acest sens, noul Regulament al Comisiei (2010) privind aplicarea art. 101 alin. (3) TFUE categoriilor de acorduri și practici concertate stabilește cazurile în care anumite acorduri pot beneficia de exceptarea pe categorii. Pornind de la aceste prevederi, autorul analizează condițiile concrete în care acestea devin incidente, oferind și anumite linii directoare cu privire la eventuale îmbunătățiri ce s-ar mai putea aduce.
Ca regulă generală, Regulamentul impune condiția existenței unui anumit plafon din cota de piață, limită sub care întreprinderile implicate în anumite practici anticoncurențiale urmează a fi exceptate de la aplicarea de sancțiuni. Acest prag a fost stabilit la deținerea unei cote de piață de minim 30%, plafon stabilit atât pentru furnizor, cât și pentru cumpărător. În acest sens, în vederea calculării corecte a cotei de piață în fiecare caz în parte, trebuie să se țină seama fie de valoarea vânzărilor, respectiv a achizițiilor pe piață, în cazul în care aceste date sunt cunoscute, fie de volumul vânzărilor, respectiv al achizițiilor pe piață. Așa cum este firesc, aceste date corespund anului calendaristic anterior încălcării de către întreprinderea respectivă a regulilor concurenței loiale. Este aplicabil principiul „unității economice” al dreptului concurenței, întrucât, în noțiunea de „întreprindere” pot fi incluse mai multe subiecte de drept distincte, dar între care există un anumit acord. În acest sens, cota de piaţă a furnizorului vizează toate bunurile şi serviciile furnizate distribuitorilor integraţi vertical spre vânzare. Totuși, prevederile referitoare la exceptările pe categorii nu sunt valabile în cazul întreprinderilor concurente.
Ca excepții la cele prezentate anterior, Regulamentul prevede faptul că, în cazul în care este vorba despre restricții grave („hardcore”) sau despre lista neagră a restricțiilor, nu se mai pune problema unui prag maxim, sub care întreprinderile să nu mai fie necesar a fi amendate. Astfel, chiar și în eventualitatea în care o întreprindere are o cotă de piață sub 30%, aceasta va răspunde obligatoriu pentru adoptarea unor acorduri prin care impune unul dintre tipurile de restricții prevăzute mai sus. Diferența dintre cele două rezidă în modalitatea în care acordul în cauză pierde beneficiul exceptării pe categorii. În cazul restricțiilor grave, întregul acord va fi afectat, în timp ce în ceea ce privește restricțiile din lista neagră, acest efect vizează numai clauza care cuprinde restricția exclusă.
În concluzie, așa cum sunt percepute de către autor, schimbările aduse în materia regulilor acordurilor verticale, prin noile reglementări, sunt binevenite. Cu toate acestea, există o serie de inconveniente care ar trebui remediate pe viitor.
