CJUE. Condiţiile în care un dezertor care provine dintr-un stat terţ poate obţine azil în Uniunea Europeană
27 februarie 2015 | JURIDICE.roCurtea de Justiţie a Uniunii Europene a dat publicității joi, 26 februarie 2015, un comunicat cu privire la hotărârea pronunțată în cauza C-472/13.
Comunicatul integral:
În august 2008, soldatul american Andre Shepherd a solicitat azil în Germania. Acesta şi-a părăsit unitatea staţionată în Germania din luna aprilie 2007, după ce a primit cel de al doilea ordin de misiune pentru Irak. Domnul Shepherd a apreciat că nu mai trebuie să participe la un război pe care îl considera nelegal şi nici la crimele de război care, în opinia sa, erau comise în Irak. În cursul primei sale misiuni în Irak, lângă Tikrit, între septembrie 2004 şi februarie 2005, el nu a participat în mod direct nici la operaţiuni militare, nici la lupte, ci a desfăşurat activităţi de mentenanţă a elicopterelor în calitate de mecanic. După întoarcerea din această misiune, şi-a prelungit angajamentul în cadrul armatei americane, unde s-a înrolat în decembrie 2003 pentru o perioadă iniţială de 15 luni. În susţinerea cererii de azil, domnul Shepherd arată că, din cauza dezertării, riscă să fie urmărit penal. În plus, întrucât dezertarea este, din punct de vedere american, o infracţiune gravă, aceasta îi afectează existenţa prin faptul că îl expune unei respingeri sociale în ţara sa.
Dat fiind că cererea sa de azil a fost respinsă de Bundesamt für Migration und Flüchtlinge (Oficiul Federal pentru Migraţie şi Refugiaţi), domnul Shepherd s-a adresat Bayrisches Verwaltungsgericht München (Tribunalul Administrativ din München) pentru a obţine anularea acestei decizii şi statutul de refugiat. Instanţa respectivă solicită Curţii de Justiţie să interpreteze directiva europeană privind statutul de refugiat[1].
Potrivit acestei directive, resortisantul unei ţări terţe care are o temere bine fondată de a fi persecutat din cauza rasei sale, a religiei, a naţionalităţii, a opiniilor politice sau a apartenenţei la un anumit grup social poate, în anumite condiţii, să fie recunoscut ca refugiat. Directiva prevede, printre altele, elementele care permit ca anumite acte să fie considerate acte de persecuţie.
Astfel, potrivit directivei, un act de persecuţie poate consta în special în „urmărirea penală sau sancţiuni în cazul refuzului de a efectua serviciul militar în situaţii de conflict, atunci când serviciul militar ar presupune comiterea unor infracţiuni)”[2].
Prin hotărârea pronunţată astăzi, Curtea statuează că protecţia prevăzută într-un astfel de caz:
– acoperă întregul personal militar, inclusiv personalul logistic sau tehnic;
– vizează situaţia în care serviciul militar efectuat ar presupune în sine, într-un conflict determinat, comiterea unor crime de război, inclusiv situaţiile în care solicitantul de azil nu ar participa decât în mod indirect la comiterea unor astfel de crime în condiţiile în care ar furniza, prin exercitarea funcţiilor sale, cu o plauzibilitate rezonabilă, un sprijin indispensabil pentru pregătirea sau pentru săvârşirea acestora;
– nu vizează în mod exclusiv situaţiile în care se dovedeşte că au fost deja comise crime de război sau că acestea ar fi susceptibile să intre în competenţa Curţii Penale Internaţionale, ci şi cele în care solicitantul de azil este în măsură să dovedească că este foarte probabil ca astfel de crime să fie comise;
– aprecierea faptelor care este doar de competenţa autorităţilor naţionale, sub controlul instanţei, în vederea calificării situaţiei serviciului respectiv, trebuie să se întemeieze pe o serie de indicii de natură să dovedească, având în vedere ansamblul împrejurărilor în cauză (în special cele referitoare la faptele relevante privind ţara de origine în momentul luării unei decizii privind cererea, precum şi la statutul individual şi la situaţia personală a solicitantului), că situaţia serviciului face plauzibilă săvârşirea crimelor de război invocate;
– faptul că, pe de o parte, o intervenţie militară a fost angajată în temeiul unui mandat al Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite sau pe baza unui consens al comunităţii internaţionale, iar, pe de altă parte, statul sau statele care desfăşoară operaţiunile pedepsesc crimele de război trebuie să fie luat în considerare[3] în cadrul aprecierii care este în sarcina autorităţilor naţionale;
– refuzul efectuării serviciului militar trebuie să constituie unicul motiv care să permită solicitantului statutului de refugiat să evite participarea la crimele de război invocate[4] şi, în consecinţă, în cazul în care acesta s-a abţinut să recurgă la o procedură având ca obiect obţinerea statutului de obiector de conştiinţă, o astfel de împrejurare exclude orice protecţie în temeiul dispoziţiei analizate, cu excepţia situaţiei în care solicitantul dovedeşte că nicio procedură de o asemenea natură nu i-ar fi fost disponibilă în situaţia sa concretă.
În ipoteza în care nu s-ar face dovada că serviciul pe care domnul Shepherd a refuzat să îl efectueze ar presupune comiterea unor crime de război, Verwaltungsgericht solicită Curţii să precizeze şi condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a se obţine protecţia prevăzută de directivă în alte două cazuri. Astfel, potrivit directivei, pot exista acte de persecuţie şi atunci când autorităţile publice adoptă acte discriminatorii sau disproporţionate[5].
În raport cu aceste alte două cazuri, Curtea statuează că, în împrejurări precum cele în speţă, nu rezultă că măsurile la care se expune un militar ca urmare a refuzului de a-şi efectua serviciul, precum condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate[6] sau excluderea din armată, pot fi considerate, ţinând seama de dreptul legitim al statului în cauză de a menţine forţe armate, ca fiind atât de disproporţionate sau de discriminatorii încât să se numere printre actele de persecuţie prevăzute de directivă. Cu toate acestea, este de competenţa autorităţilor naţionale să verifice acest aspect.
[1] Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanţii ţărilor terţe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecţie internaţională şi referitoare la conţinutul protecţiei acordate (JO L 304, p. 12, Ediţie specială, 19/vol. 7, p. 52).
[2] Articolul 9 alineatul (2) litera (e) din directivă.
[3] Curtea arată că o intervenţie armată desfăşurată în temeiul unei rezoluţii a Consiliului de Securitate menţionat garantează, în principiu, că nu vor fi comise crime de război cu această ocazie şi că situaţia este aceeaşi, în principiu, în ceea ce priveşte o operaţiune în privinţa căreia există un consens internaţional. În plus, existenţa, în ordinea juridică a acestor state, a unei legislaţii care pedepseşte crimele de război şi a unor instanţe care asigură sancţionarea efectivă a acestora este de natură să facă puţin plauzibilă teza potrivit căreia un militar al unuia dintre statele respective ar putea fi în situaţia să comită astfel de crime.
[4] În această privinţă, aprecierea pe care trebuie să o efectueze autorităţile naţionale trebuie să ţină seama de faptul că, în speţă, domnul Shepherd nu numai că s-a angajat de bunăvoie în forţele armate în condiţiile în care acestea erau deja implicate în conflictul din Irak, ci şi-a reînnoit angajamentul după ce a efectuat un prim sejur în Irak.
[5] Articolul 9 alineatul (2) literele (b) şi (c) din directivă.
[6] Se pare că domnul Shepherd se expune, pentru dezertare, unei pedepse cu închisoarea de la o sută de zile la cincisprezece luni, care poate ajunge chiar la cinci ani.
