Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
3 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Principiul nominalismului monetar şi impreviziunea în contractul de împrumut de consumaţie având ca obiect o sumă de bani: o asociere ireconciliabilă?
27.02.2015 | Corneliu BÎRSAN

1. Principiul nominalismului monetar – evoluţie şi perspective

În materia împrumutului de consumaţie având ca obiect o sumă de bani, principiul nominalismului monetar apare drept o constantă, atât din perspectiva vechii reglementări, cât şi raportat la noul Cod civil. De altminteri, de-a lungul timpului, sub imperiul Codului civil din 1864, principiul menţionat a fost extins pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în privinţa tuturor obligaţiilor pecuniare[1], iar în noul Cod civil şi-a găsit o reglementare de principiu în cadrul art. 1.488 alin. (1), potrivit căruia debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea sumei nominale datorate.

În concret, nominalismul monetar presupune o egalitate cantitativă, în sensul că debitorul obligaţiei de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumaţie având ca obiect o sumă de bani va fi eliberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenţie, indiferent de fluctuaţiile monedei convenite. Astfel, în virtutea principiului menţionat, moneda ajunge să aibă, din punct de vedere juridic, o valoare stabilă, chiar dacă, în plan economic, valoarea de piaţă a monedei poate fi variabilă, în funcţie de diferiţi indici, de regulă, cursul de schimb într-o altă monedă[2].

În fapt însă, principiul nominalismului monetar poate constitui o sursă de conflict între creditor şi debitor, pentru că o obligaţie iniţial echilibrată, pe parcursul executării, poate părea disproporţionată din cauza survenirii unor evenimente de natură diferită, cu consecinţe în planul „valorii” monedei. Problema deprecierii monetare pe parcursul executării contractului de împrumut a fost tratată, mai întâi, pe tărâmul clauzelor de indexare şi, mai apoi, pe acela al teoriei impreviziunii. Atât admiterea clauzelor de indexare, cât şi teoria impreviziunii au fost soluţionate în mod distinct în legile noastre fundamentale civile succesive, respectiv Codul civil din 1864, în prezent abrogat, şi, ulterior, în noul Cod civil.

1.1. Abordarea nominalismului monetar din perspectiva art. 1.578 C. civ. din 1864

În materia contractului de împrumut având ca obiect o sumă de bani, după modelul oferit de art. 1.895 C. civ. fr., principiul nominalismului monetar şi-a găsit o formulare expresă în cadrul art. 1.578 C. civ. din 1864, după cum urmează:
„(1) Obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.
(2) Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii”.

Astfel, potrivit primului alineat, suma de rambursat urma a fi determinată în raport cu suma efectiv împrumutată. Cu alte cuvinte, suma unităţilor transmise trebuie restituită întocmai, formulă considerată, de altfel, un truism fondat pe natura obligaţiei, pentru că, în fapt, textul menţionat reaminteşte o regulă care poate fi dedusă cu uşurinţă urmând logica stabilită de legislaţia civilă în materia altor obligaţii[3]. În plus, cel de-al doilea alineat trimitea la valoarea nominală, chiar şi în ipoteza unor eventuale modificări ale valorii monedei.

Prin urmare, obligaţia de restituire ar urma să aibă loc în acelaşi număr de unităţi monetare exprimate în convenţie, fără legătură cu eventuala schimbare a valorii între punctul de plecare şi scadenţă. Utilizând o formulă extinsă, s-ar putea pretinde că restituirea vizează acelaşi „bun” de gen, aceeaşi cantitate şi aceeaşi specie cu cea împrumutată (în speţă, moneda). Aceasta în condiţiile în care, în ipoteza în discuţie, obiectul împrumutului îl reprezintă chiar suma de bani.

Menţionăm însă că, după cum s-a afirmat în literatura juridică de specialitate, „banii”, priviţi ca un obiect concret, diferă în mod evident faţă de alte bunuri fungibile, în condiţiile în care, din punct de vedere juridic, compoziţia lor este irelevantă, ceea ce contează fiind raportul cu o anumită unitate ideală (de exemplu, dolar, lire), iar potrivit uzajului curent, sunt păstraţi şi primiţi ca o fracţie, un întreg sau un multiplu din respectiva unitate ideală[4].

Într-o primă fază, principiul în discuţie a fost privit ca fiind unul de ordine publică, pentru ca treptat să se admită caracterul supletiv al acestuia, astfel că stipularea unor clauze care să tindă la actualizarea creanţei nu este lovită de nulitate[5].

1.2. Abordarea nominalismului monetar din perspectiva art. 2.164 alin. (2) NCC

În privinţa împrumutului care poartă asupra unei sume de bani, art. 2.164 alin. (2) NCC preia, practic, într-o formă asemănătoare art. 2.329 C. civ. din Québec, principiul nominalismului monetar. Textul stabileşte, totodată, şi natura subiectivă a acestei norme. Prin urmare, principiul nominalismului monetar urmează să funcţioneze „dacă părţile nu au convenit altfel”, ceea ce înseamnă că în cadrul unei convenţii pot fi incluse clauze de indexare a capitalului prin care să se menţină valoarea monedei legale în caz de depreciere.

Astfel, dispoziţiile mai sus menţionate apar ca fiind o aplicaţie particulară a principiului nominalismului monetar consacrat în privinţa obligaţiilor pecuniare, de această dată, în mod expres de art. 1.488 alin. (1) NCC.

2. Actualizarea creanţei pe clauze de indexare

Pentru conservarea în timp a valorii împrumutate, în condiţiile în care moneda legală este instrumentul juridic prin intermediul căruia operează inflaţia[6], şi pornind de la împrejurarea că normele care reglementează principiul nominalismului monetar nu au un caracter de ordine publică, s-a admis valabilitatea indexării convenţionale a prestaţiei. Aceasta se concretizează în mecanisme convenţionale care conduc la o adaptare automată a prestaţiei în funcţie de circumstanţe exterioare, în materia analizată, de regulă, prin raportare la cursul unei monede străine. De aceea, în domeniu, clauzele amintite îmbracă forma unor clauze monetare.

Prin intermediul unor asemenea clauze, se ajunge, de regulă, la o distincţie între moneda de cont în care se calculează valoarea prestaţiei şi moneda de plată, în care se execută respectiva prestaţie[7]. Astfel, o atare clauză, cunoscută sub denumirea de „clauza – valoarea monedei străine”, presupune ca obligaţia să fie fixată într-o monedă străină, de exemplu, euro, însă îndeplinirea acesteia ar urma să aibă loc în moneda naţională (în speţă, lei). Or, în această ipoteză, principiul nominalismului monetar continuă să fie aplicabil în privinţa monedei de cont (în speţă, euro), care determină întinderea datoriei, în vreme ce indexarea prin intermediul cursului de schimb (în speţă, euro-lei) interesează moneda de plată (în speţă, lei). Prin urmare, în acest caz se poate vorbi de o coexistenţă a principiului nominalismului monetar cu indexarea automată.

Moneda de cont exprimată într-o monedă străină ajunge, prin jocul clauzelor monetare, să fie pusă într-o legătură directă cu moneda naţională, prin conversia celei dintâi cu ocazia plăţii.

În consecinţă, prin intermediul clauzelor de indexare, părţile „doar reglează raporturile de valoare între moneda legală şi o monedă străină”[8], aşa încât obligaţia de restituire nu va mai urma „calea” monedei de plată, ci „calea” unei monede alese de părţi, respectiv raportul de schimb între cele două monede.

Or, valabilitatea acestor clauze, prin care se tinde la acoperirea eroziunii monetare, a fost recunoscută în dreptul nostru atât prin interpretarea vechilor reglementări[9], cât şi în raport de dispoziţiile noului Cod civil în materie[10].

Facem precizarea că nu pot fi puse sub semnul egalităţii clauzele de indexare şi clauzele de renegociere sau hardship, acestea din urmă determinând în sarcina părţilor doar o obligaţie de revedere a clauzelor dacă împrejurările care survin pe parcurs o impun.

3. Impreviziunea – de la negarea intervenţiei în contract la adaptarea contractului

3.1. Impreviziunea sub imperiul Codului civil din 1864

Stabilitatea unei monede este un element care nu ţine de voinţa părţilor, ci depinde de alte elemente extrinseci, de exemplu, politica economică a unui stat, evoluţia relaţiilor comerciale internaţionale, fenomene de criză economică şi politică internaţională etc.

Din perspectiva principiului forţei obligatorii a contractului şi, mai cu seamă, a principiului nominalismului monetar, sub imperiul Codului civil din 1864 s-a negat dreptul instanţei de a interveni în contract pentru ca, ţinând cont de fluctuaţia valorii monetare, să modifice suma prestaţiei la data plăţii. De altfel, de o manieră generală, revizuirea judiciară a prestaţiilor pe temeiul impreviziunii nu era admisă[11].

Au fost recunoscute însă mecanisme convenţionale de adaptare a obligaţiilor, precum clauzele de indexare sau clauzele de renegociere sau hardship.

3.2. Impreviziunea – o instituţie autonomă în cadrul noului Cod civil

Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, asistăm la o adevărată schimbare de viziune în materie. Într-adevăr, art. 1.271 NCC reglementează în mod expres instituţia impreviziunii, ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractelor. Astfel, art. 1.271 alin. (2) NCC dispune că, dacă pe parcursul executării obligaţiilor executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă, făcând injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate interveni, pentru a dispune fie adaptarea contractului, fie încetarea acestuia. Totuşi, art. 1.271 NCC precizează că nu orice schimbare a consistenţei obligaţiei survenită după momentul încheierii contractului conduce la posibilitatea apelării la mecanismul impreviziunii, ci textul stabileşte că schimbarea trebuie să fie „excepţională”, adică ea trebuie ea trebuie să fie de o asemenea anvergură încât obligaţia să devină „excesiv de oneroasă”.

Observăm însă că legiuitorul nu oferă un etalon cantitativ, analog ipotezei leziunii, respectiv o valoare „considerabil mai mare” [art. 1.221 alin. (1) NCC], însă nu poate fi exclusă raportarea la proporţiile avute în vedere de legiuitor în acest ultim caz.

4. Distincţii faţă de alte instituţii

Clauzele de indexare şi impreviziunea se manifestă pe terenul executării obligaţiilor, ele au ca scop menţinerea în timp a echivalenţei valorii prestaţiilor. Însă, în vreme ce clauzele de indexare reprezintă un mecanism convenţional de adaptare automată, impreviziunea urmează să conducă la adaptarea contractului, prin mijlocirea instanţei de judecată, numai în ipoteza unor modificări substanţiale a circumstanţelor de natură să conducă la o onerozitate excesivă a executării prestaţiilor uneia dintre părţile contractante.

Din această perspectivă, aceste două instituţii se disting de nulitate, care sancţionează nesocotirea normelor juridice naţionale în vigoare la momentul încheierii contractului. În primul caz, contractul devine dezechilibrat pe parcursul executării obligaţiilor, în vreme ce, în cea de-a doua ipoteză, contractul este lovit de o cauză de ineficacitate încă de la momentul formării acordului de voinţă al părţilor contractante.

De asemenea, clauzele de indexare şi impreviziunea nu se confundă nici cu leziunea (instituţie introdusă în noul Cod civil în cadrul viciilor de consimţământ) sau cu clauzele caracterizate ca fiind abuzive, în temeiul Legii nr. 193/2000.

5. Discuţii privind aplicarea acestor principii în materia contractului de credit bancar

Contractul de credit bancar este supus normelor incluse în legislaţia civilă privitoare la împrumutul de consumaţie, respectiv împrumutul cu dobândă, cu câteva particularităţi. Astfel, împrumutătorul având o calitate specială, vor trebui respectate regulile înscrise în O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, precum şi actele emise de autoritatea prudenţială în domeniu. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 1.177 NCC, în privinţa contractelor încheiate cu consumatorii urmează să se aplice legile speciale „şi, în completare, dispoziţiile prezentului Cod” (aspect valabil şi sub imperiul vechii reglementări).

În legătură cu problema analizată, este de observat că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori nu exclude aplicarea regulilor din dreptul comun care conturează sfera principiului nominalismului monetar aplicabil unui împrumut cu dobândă. De altminteri, legislaţia consumeristă nu tinde la schimbarea naturii şi efectelor juridice ale contractelor numite, pentru că, astfel cum s-a susţinut în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, „obligaţia instanţei naţionale de a se referi la conţinutul unei directive atunci când interpretează şi aplică normele relevante ale dreptului intern este limitată de principiile generale ale dreptului şi o asemenea obligaţie nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului naţional (a se vedea, printre altele, Hotărârea OSA, EU:C:2014:110, pct. 45)”[12] (par. 65).

În plus, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat excluderea de la control, prin intermediul mecanismului clauzelor abuzive, a prevederilor legale dintr-un stat membru[13], „în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare a acestora”, în măsura în care ar fi vorba despre norme supletive.

Or, prin supunerea unui contract de împrumut bancar principiului nominalismului monetar se dă eficienţă unor dispoziţii normative supletive, specifice respectivului tip de contract, nefiind o soluţie care să excedeze dispoziţiile legii naţionale în materie. În consecinţă, principiul nominalismului monetar, în sine, nu comportă nuanţe speciale faţă de cele evidenţiate în legislaţia civilă în privinţa contractelor de credit bancar încheiate cu consumatorii.

Cât priveşte însă problema clauzelor de indexare, aceasta a primit în ultima vreme o atenţie specială în diferite state membre ale Uniunii Europene, asupra lor planând o îndoială în privinţa impactului lor adiţional asupra întreţinerii inflaţiei, de unde şi preocuparea pentru limitarea pe cale legislativă a acestora, mai ales în materia contractelor încheiate cu un consumator, fără însă ca ele să fie interzise în principiu[14].

În prezent, legislaţia noastră nu exclude posibilitatea stipulării unor clauze de indexare monetară în materia contractelor încheiate cu un consumator, sub rezerva ca acestea să aibă un conţinut transparent atât în privinţa etalonului avut în vedere, cât şi a mecanismului prin care operează. De altminteri, în materia livrării de produse sau a prestării de servicii, teza a II-a a lit. p) a alin. (1) din Anexa cuprinzând lista clauzelor considerate ca fiind abuzive a Legii nr. 193/2000 menţionează posibilitatea stabilirii unor clauze de „indexare a preţurilor, atât timp cât sunt legale, cu condiţia ca metoda prin care preţurile variază să fie descrisă în mod explicit”. Or, astfel cum am arătat anterior, clauzele de indexare sunt recunoscute ca fiind valabile în dreptul general al contractelor.

Recent, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene[15] a fost pusă în discuţie o clauză de indexare de tipul valorii monedei străine stipulată în cadrul unui împrumut, însă nu sub aspectul valabilităţii sale, respectiv a etalonului avut în vedere (moneda străină), ci în raport de asimetria dintre cursul ales pentru operarea mecanismului de indexare şi cursul ales pentru modalitatea de deblocare a împrumutului: „diferenţă între cursul de schimb la cumpărare, aplicabil deblocării împrumutului, şi cursul de schimb la vânzare, aplicabil rambursării acestuia”. Aceasta, în condiţiile în care dreptul naţional din statul respectiv nu permitea plata creanţelor pecuniare decât în moneda aflată în circulaţie la locul executării obligaţiei, astfel că o creanţă exprimată într-o altă monedă trebuia convertită pe baza cursului oficial aplicabil la locul şi momentul plăţii. Practic, este vorba de posibilitatea verificării caracterului echilibrat al împrejurării potrivit căreia anumite clauze din contract se raportează la forme distincte ale cursului de schimb al monedei străine – etalon (de cumpărare, respectiv de vânzare) cu incidenţă asupra mecanismului intrinsec al împrumutului. Nu vorbim aici de un schimb valutar extrinsec raporturilor de împrumut. Fără a oferi un răspuns tranşant, Curtea trimite mai degrabă la evaluarea dreptului naţional, pentru a stabili: (1) dacă o clauză intră în sfera „obiectului principal al contractului” prin verificarea naturii, economiei generale şi prevederilor contractului, precum şi contextul său juridic şi factual spre a stabili în ce măsură clauza respectivă are în vedere o prestaţie esenţială a contractului, pentru că o astfel de clauză, cuprinzând obligaţia pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul artelor împrumutului, sumele care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ar putea face obiectul unei aprecieri pentru a determina dacă este abuzivă în temeiul art. 4 par. 2 din Directiva 93/13, (2) dacă o atare clauză este redactată în mod clar şi inteligibil. În plus, prin jurisprudenţa amintită se recunoaşte posibilitatea instanţei naţionale „să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv”.

În consecinţă, prin intermediul hotărârii menţionate nu se înlătură principiul naţional în discuţie, respectiv principiul nominalismului monetar, şi nici nu se stabileşte caracterul ilicit al clauzelor de indexare recunoscute de dreptul intern, ci se supune opticii dreptului intern aplicabil evaluarea relaţiei dintre cursul de schimb folosit în cadrul altor clauze (în speţă, cele pentru deblocarea împrumutului) şi clauza de indexare.

Din cele prezentate rezultă că în dreptul nostru, fie că, (1) potrivit clauzelor împrumutului, obligaţia trebuie evaluată şi plătită în moneda străină, debitorul rămânând liber să-şi procure respectiva monedă de plată, ceea ce ar reflecta principiul nominalismului monetar, (2) fie că suntem în prezenţa unei clauze de indexare de tipul valorii monedei străine, când obligaţia este fixată prin raportare la o monedă străină, dar plata are loc în moneda naţională, „părţile îşi asumă consecinţele fluctuaţiei acestei monede: creditorul suportă riscul deprecierii sau devalorizării monedei străine, în vreme ce debitorul suportă riscul reevaluării sau revalorizării sale”[16].

Deşi mecanismul indexării are la bază tocmai ideea de a menţine echilibrul iniţial al contractului cu executare succesivă pe parcursul executării, în ipoteza în care s-ar dovedi insuficient, singurul remediu posibil ar fi renegocierea, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor impreviziunii pentru contractele supuse prevederilor noului Cod civil.

Menţionăm că, printr-un proiect recent[17], se tinde la instituirea unor norme speciale în privinţa contractelor de credit încheiate cu un consumator în monedă străină, în sensul că un astfel de contract ar trebui să conţină de la început dreptul consumatorului de a putea converti contractul într-o monedă alternativă, cursul de schimb la care ar urma să se realizeze conversia fiind rata de schimb a pieţei din ziua realizării conversiei, dacă în contractul de credit nu se specifică altfel.

În concret însă, problema conversiei creditului într-o monedă alternativă dă naştere la discuţii, în condiţiile în care este de notorietate faptul că „preţul” împrumutului diferă de la o monedă la alta. Astfel, după cum s-a arătat, de regulă, deşi am fi tentaţi să credem că toate lucrurile rămân egale, cantitatea de monedă de la un moment dat împreună cu alţi factori psihologici (precum încrederea, apetitul de a investi) determină dobânda respectivei monede[18]. Şi atunci conversia monedei creditului realizată la un anumit curs de schimb, care tinde la gestionarea riscului valutar, respectiv la menţinerea în timp a valorii obligaţiei de restituire a debitului principal, aplicată în mod izolat, poate conduce la modificarea valorii unei alte obligaţii esenţiale rezultate dintr-un contract de credit, şi anume „preţul” împrumutului. Aceasta în condiţiile în care una dintre principalele componente ale remuneraţiei băncii pentru creditul acordat o reprezintă „dobânda calculată la suma acordată pentru perioada stabilită”[19]. Or, nu se poate pretinde că dobânda pentru moneda iniţială are aceeaşi valoare cu dobânda pentru moneda în care s-a convertit creditul, iar conversia nu ar trebui să conducă la modificarea valorii obligaţiilor. Din această perspectivă, conversia monedei creditului ar trebui să determine şi reglarea problemei dobânzii, astfel încât valoarea remuneraţiei convenite să se menţină, ceea ce ar presupune corelarea monedei cu dobânda aferentă acesteia, iar nu realizarea unei „mixturi” în sensul schimbării monedei, dar cu menţinerea dobânzii aplicabile monedei iniţiale.

În acest context, amintim că, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, „Art. 6 par. 1 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru (…) care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract, modificând conţinutul acestei clauze”[20]. Prin urmare, potrivit jurisprudenţei amintite, pe cale judiciară nu se poate interveni într-un contract, suplinindu-se voinţa părţilor pentru a redimensiona sau suplimenta drepturile sau obligaţiile uneia dintre ele; altminteri, principiul libertăţii de voinţă ar fi grav afectat. „Art. 6 par. 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală nu creează obligaţii pentru consumatori”[21].

6. Concluzii

Din analiza evoluţiei în materie rezultă că principiul nominalismului monetar oglindeşte o concepţie care nu intră în dezacord nici cu mecanismul impreviziunii şi nici cu clauzele de indexare. Problema eroziunii monetare îşi poate găsi un remediu fie pe tărâm contractual (clauze de indexare, renegociere), fie prin intermediul impreviziunii (dacă deprecierea produce efecte deosebite).

Atunci când ar exista un temei contractual sau legal pentru admisibilitatea conversiei monedei creditului într-o altă monedă, în vederea gestionării riscului valutar, raţiuni ce ţin de menţinerea corespunzătoare a valorii contraprestaţiilor conduc la concluzia că nu s-ar putea reţine în acest caz faptul că se menţine dobânda de la vechea monedă, indiferent dacă este mai mare sau mai mică, ci aceasta ar trebui ajustată corespunzător, rezultând o simetrie: fiecare monedă este caracterizată de un anumit indice şi evoluţie a dobânzii, care ar trebui să o însoţească.


[1] D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, Tipografia Curţii Regale, Bucureşti, 1926, t. IV, pp. 455-456; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 471; C. I. Cnobloch, Notă la decizia nr. 114 din 12 aprilie 1944 a Curţii de Apel Bucureşti (II), în Pandectele Române 1945, partea a II-a, p. 52.
[2] În acest sens, a se vedea M. Tancelin, Des obligations: actes et responsabilités, 6e éd., Wilson Lafleur, Montréal, 1997, p. 503.
[3] R. Libchaber, Recherches sur la monnaie en droit privé, L.G.D.J., Paris, 1992, p. 235.
[4] Nussbaum, p. 13, apud N. Leclerc, La nature de la monnaie en droit, Corpus Civilis 2009, p. 392, nota 140.
[5] Pentru evoluţia interpretării naturii juridice a principiului nominalismului monetar, a se vedea L. Pop, op. cit., p. 535 şi urm.
[6] În acest sens şi pentru dezvoltări ample asupra teoriei monedei, a se vedea J. Carbonnier, Droit civil. Les biens: monnaie, immeubles, meubles, PUF, 2000, pp. 15-65.
[7] P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 455-456.
[8] H. de Page, Traité élémentaire de droit civil belge, 3e éd., Bruylant, 1967, t. III, p. 467.
[9] L. Pop, op. cit., p. 474.
[10] P. Vasilescu, op. cit., p. 456.
[11] Pentru detalii privitoare la teoria impreviziunii sub regimul Codului civil român din 1865, a se vedea C. E. Zamşa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006.
[12] Hotărârea Curţii (Camera a IV-a) din 30 aprilie 2014, cauza C-26/13, Árpád Kásler, Hajnalka Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai c. OTP Jelzálogbank Zrt.
[13] Hotărârea Curţii (Camera a VI-a) din 30 aprilie 2014, cauza C-280/13, Barclazs Bank SA c. Sara Sánchez Garciá şi Alejandro Chacón Barrera: „Dispoziţiile Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele în contractele încheiate cu consumatorii şi principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuţie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora”.
[14] A se vedea: Modalités de la réglementation des clauses d’indexation de prix en France, Allemagne, Belgique et Luxembourg, în Perspectives de Politiques Économique n° 19 din mai 2012.
[15] Hotărârea Curţii (Camera a IV-a) din 30 aprilie 2014, cauza C-26/13, Árpád Kásler, Hajnalka Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai c. OTP Jelzálogbank Zrt.
[16] P. Van Ommeslaghe, Droit des obligations, t. III, Régime général de l’obligation. Théorie des preuves, Ed. Bruylant, 2010, p. 2015.
[17] Proiect de lege pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
[18] J. M. Keznes, Théorie générale de l’emploi, de l’intérêt et de la monnaie, Ed. Payot, 1998.
[19] I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, vol. I, p. 72.
[20] Hotărârea Curţii (Camera I) din 14 iunie 2012, cauza C-618/10, Banco Español de Crédito SA c. Joaquín Calderón Camino.
[21] Hotărârea Curţii (Camera a IV-a) din 4 iunie 2009, cauza C-243/08, Pannon GSM Yrt c. Erzsébet Sustikné Györfi.


Prof. univ. dr. H.C. Corneliu BÎRSAN
Facultatea de Drept a Universității din București

* mulțumim Revistei Române de Drept Privat nr. 5/2014


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Au fost scrise până acum 3 de comentarii cu privire la articolul “Principiul nominalismului monetar şi impreviziunea în contractul de împrumut de consumaţie având ca obiect o sumă de bani: o asociere ireconciliabilă?”

  1. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Și eu prima facie tot inflație înțeleg.

  2. Carmen POPA spune:

    Cheia problemei: Natura contractului de imprumut de consumatie avand ca obiect o suma de bani este aceea a unui contract real. Obiectul contractului este suma in mod real consumata de imprumutat.
    Ipoteza practica: francul elvetian este utilizat ca moneda de cont pentru ca banca nu detinea in casierie bancnotele necesare pentru eliberarea împrumutului in CHF. Moneda in mod real consumata a fost aceea in care s-a efectuat plata pentru achizitia locuintei sau pentru alte nevoi personale ale împrumutatului.
    M-ar interesa dacă există argumente in sens contrar anume ca moneda consumata a fost francul elvețian.
    Caz recent: un client are o rata de 270 CHF. Se duce la ghiseul bancii cu 300 CHF in bancnote de 100. Banca nu are sa cupuri pentru a da rest 30 CHF si ii da lei !!!!

    • Carmen POPA spune:

      Este exact asa cum am spus și nu intr-unul ci in mai multe contracte. Francul a fost utlizat doar ca etalon de referință, ca monedă de cont, intrucat potrivit Regulamentului valutar nu putea fi utlizata ca moneda de plată decat pentru operațiuni de export import. Si problema nu se complică ci se simplifică: este dovada faptului că a fost o speculație pe moneda care insă nu a fost relevată și clientilor din punct de vedere al mecanismului de schimb valutar si al riscului valutar.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.