Asistența juridică în faza executării pedepsei. CONSTITUȚIONALITATE
2 martie 2015 | Anda-Laura DUȚESCU
În Monitorul Oficial al României nr. 10 din data de 7 ianuarie 2015 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 598 din 21 octombrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Alexandru Rădulescu într-un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Giurgiu.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, care au următorul cuprins: „Asistenţa juridică nu este obligatorie. În cazul în care procurorul şi reprezentantul administraţiei penitenciarului participă la judecată, aceştia pun concluzii.”
Autorul excepţiei susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 24 cu privire la dreptul la apărare şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 vizează faza executării pedepsei, care este ce-a de-a treia fază a procesului penal, reglementând cu privire la asistenţa juridică în procedura de soluţionare a plângerii formulate împotriva deciziei de stabilire a regimului de executare a pedepselor privative de libertate. Aşa fiind, aspectul criticat de autorul excepţiei, respectiv lipsa asistenţei juridice obligatorii pe parcursul procedurii anterior arătate, excedează procedurii penale speciale, ce reglementează numai faza urmăririi penale şi a judecăţii, situaţia juridică a condamnatului nefiind identică cu cea a făptuitorului, a suspectului sau a inculpatului.
Curtea constată că, potrivit jurisprudenţei sale, dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care se consideră că este necesar.
Curtea observă că, în condiţiile normei de la art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013, persoana condamnată nu este împiedicată să îşi angajeze un avocat pentru aspectele care ţin de faza executării pedepsei, beneficiind astfel de dreptul la apărare, prevăzut la art. 24 din Constituţie.
Pentru aceste considerente, Curtea nu poate reţine încălcarea prin dispoziţiile art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 a dreptului la apărare, prevăzut la art. 24 din Legea fundamentală.
De asemenea, Curtea constată că persoana condamnată, care este nemulţumită de decizia de stabilire a regimului de executare a pedepselor pronunţată de Comisia pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, constituită, conform art. 32 din Legea nr. 254/2013, la nivelul penitenciarului, poate face plângere împotriva acesteia la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 3 zile de la data comunicării, potrivit art. 39 alin. (3) din aceeaşi lege. Plângerea este soluţionată de către judecătorul de supraveghere în termen de 10 zile de la data primirii ei, prin încheiere executorie, conform alin. (10) al art. 39 din Legea nr. 254/2013, împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată şi administraţia penitenciarului pot formula contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul. Iar potrivit alin. (14) şi (15) ale aceluiaşi art. 39, contestaţia se judecă, în şedinţă publică, cu citarea persoanei condamnate şi a administraţiei penitenciarului, persoana condamnată şi administraţia penitenciarului putând depune memorii şi concluzii scrise.
Curtea reţine astfel că persoana condamnată are dreptul de a se adresa unei instanţe de judecată, după ce plângerea sa a fost examinată de judecătorul de supraveghere a privării de libertate, putând depune memorii şi concluzii scrise. Or, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţă sa că, în aceste condiţii, nu poate fi reţinută pretinsa încălcare prin textul criticat a prevederilor art. 21 din Constituţie referitor la accesul liber la justiţie.
Potrivit prevederilor art. 39 alin. (14) din Legea nr. 254/2013, în procedura soluţionării de către instanţa de judecată a contestaţiei împotriva încheierii de soluţionare a plângerii formulate împotriva deciziei de stabilire a regimului de executare a pedepsei privative de libertate, persoana condamnată poate depune memorii şi concluzii scrise. Iar, conform tezei a doua a textului criticat, procurorul şi reprezentantul administraţiei penitenciarului pun concluzii scrise în cazul în care participă la judecată. Prin urmare, potrivit prevederilor criticate, persoana condamnată şi administraţia penitenciarelor beneficiază de aceleaşi drepturi procesuale, neputând fi reţinută încălcarea prin dispoziţiile art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 a prevederilor art. 16 din Constituţie.
Astfel, Curtea decide:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ce are ca obiect dispoziţiile art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
