Cererea adiţională. Instituţie dihotomică de drept procesual civil
3 martie 2015 | Constantin Claudiu ULARIU
Cererea adiţională, cunoscută în doctrina şi în jurisprudenţa anterioară sub denumirea de cerere întregitoare sau modificatoare, îşi găseşte reglementarea expresă în dispozițiile art. 30 alin. 5 C. proc. civ. din 2010, această normă legală statuând definiţia şi trasând caracterele juridice ale acestei importante instituţii de drept procesual civil.
Astfel, potrivit dispoziţiei normative precizate, prin cererea adiţională se înţelege acea cerere prin care o parte litigantă modifică pretenţiile sale anterioare.
În doctrina recentă[1] se arată faptul că în categoria cererilor adiţionale sunt incluse orice cereri prin care una dintre părţi modifică o cerere în justiţie cu care a sesizat anterior instanţa, indiferent că aceasta era o cerere principală, una accesorie sau una incidentală.
Aşadar, una dintre particularităţile cererii adiţionale vizează faptul că, întotdeauna, aceasta presupune existenţa unei cereri prin care, anterior, a fost sesizată instanţa de judecată cu soluţionarea unui litigiu concret, indiferent de natura cererii iniţiale, respectiv dacă aceasta este principală, accesorie şi incidentală.
De principiu, nu trebuie exclusă nici ipoteza în care cererea adiţională modifică o cerere adiţională anterioară, prin care aceeaşi parte a schimbat petitul cererii introductive de instanţă. Ne putem imagina, ca exemplu, situaţia în care, după ce reclamantul formulează cererea de chemare în judecată, iar pârâtul depune la dosarul cauzei întâmpinarea, faţă de apărările făcute de pârât şi o dată cu răspunsul la întâmpinare, în procedura prealabilă stabilirii primului termen de judecată, reclamantul înţelege să modifice obiectul acţiunii sale, în sensul completării acestuia cu o nouă pretenţie faţă de pârât. Ulterior, la primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat, acesta înregistrează la dosarul cauzei nouă cerere adiţională prin care schimbă cauza pretenţiei noi, adăugate acţiunii iniţiale.
Cererea adiţională implică o modificare a pretenţiilor iniţiale, de cele mai multe ori cerându-se în plus faţă de ceea ce s-a solicitat iniţial ori cerându-se ceea ce iniţial nu s-a pretins. Cererea adiţională poate fi o cerere accesorie cererii principale, situaţie în care se găseşte într-un raport de conexitate cu aceasta, putând să fie făcută exclusiv de reclamant. O pretenţie proprie formulată de pârât îmbracă forma cererii reconvenţionale, situaţie în care pârâtul va putea face, apoi, o cerere reconvenţională adiţională.
Articolul 204 C. proc. civ. din 2010 reglementează regimul juridic al cererii adiţionale, acesta fiind incident nu numai în cazul cererii de chemare în judecată, dar şi în cel al cererii reconvenţionale sau al altei cereri incidentale, a cărei natură juridică este aceea de veritabilă cerere de chemare în judecată, urmând a se aplica în mod corespunzător[2].
În ceea ce priveşte subiecţii procesuali care pot uza de instituţia cererii adiţionale, în doctrină[3] se relevă faptul că o astfel de cerere poate fi formulată de către reclamant, în privinţa cererii principale sau a cererii de intervenţie promovată de către acesta, de către pârât, relativ la cererea reconvenţională ori la cererea de intervenţie promovată de către acesta, precum şi de către terţul intervenient, în privinţa cererii de intervenţie introdusă de către el.
Formularea cererii adiţionale implică modificarea unuia dintre cele trei elemente esenţiale ale cererii iniţiale: părţi, obiect şi cauză. De asemenea, cererea adiţională presupune completarea cererii anterioare cu care a fost învestită instanţa cu unul sau mai multe dintre cele trei cerinţe determinante menţionate mai sus. Astfel, reclamantul poate chema în judecată şi alte persoane pe lângă pârâtul indicat iniţial în cererea introductivă de instanţă.
Cu privire la acest aspect, în doctrina mai veche s-a arătat faptul că cererea de întregire se referă la completarea lipsurilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, cum ar fi arătarea motivelor de fapt sau drept, indicarea domiciliului părţilor, a calităţii lor juridice, prezentarea unor noi elemente pentru identificarea imobilelor care fac obiectul acţiunii etc. Cererea de modificare cuprinde schimbarea unor elemente din cuprinsul cererii iniţiale, cum ar fi: temeiul de drept al acţiunii, părţile, obiectul cererii[4].
De asemenea, în jurisprudenţa corespunzătoare C. proc. civ. din 1865, care îşi găseşte deplina aplicabilitate sub regimul noului Cod, s-a statuat faptul că cererea formulată de către reclamantă, de schimbare a temeiului juridic al acţiunii, mai exact de adăugare la dispoziţiile Legii nr. 221/2009 şi la dispoziţiilor art. 998 şi 999 C. civ. de la 1864, nu se regăseşte printre cazurile prevăzute de art. 132 alin. 2 C. proc. civ. de la 1865 (având o formulare asemănătoare, însă nu identică, cu dispozițiile art. 204 alin. 2 C. proc. civ. din 2010 s.n.), de natură a nu atrage modificarea acţiunii. Prin modificarea temeiului juridic al acţiunii s-a schimbat cauza acţiunii. Deşi iniţial reclamanta a invocat, în susţinerea acţiunii, dispoziţiile Legii nr. 221/2009, cu încălcarea prevederilor art. 132 alin. 2 C. proc. civ. din 1865 şi-a modificat temeiul juridic al dreptului pretins, respectiv cauza. Astfel fiind, modificarea acţiunii având ca temei de drept dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ. de la 1864 este tardivă, considerent faţă de care capătul de cerere privind acordarea daunelor morale nu putea fi analizat din punct de vedere al acestor dispoziţii legale[5].
De asemenea, într-o altă hotărâre de speţă s-a decis faptul că prin modificarea acţiunii s-a înlocuit temeiul juridic iniţial (art. 23 din Legea nr. 18/1991, republicată) cu cel ulterior invocat (uzucapiune și joncţiunea posesiilor – art. 1860, 1895 și urm. C. civil din 1864), astfel că, de la data depunerii cererii de modificare, temeiul juridic iniţial se consideră că nu mai subzistă, fiind înlocuit cu noul temei juridic invocat, în raport de care se impune a se analiza acţiunea formulată[6].
În reglementarea anterioară, jurisprudenţa făcea distincţia între noţiunile de cerere modificatoare, ce includea şi cererea completatoare, aceasta fiind reglementată de disp. art. 132 alin. 1 C. proc. civ. din 1865, şi cererea precizatoare, aceasta din urmă găsindu-şi izvorul în disp. art. 132 alin. 2 C. proc. civ. din 1865, vizând exclusiv îndreptarea greşelilor materiale, mărirea sau micşorarea câtimii obiectului cererii, pretinderea contravalorii obiectului pierdut sau pierit ori înlocuirea cererii în constatare cu o cerere în realizare sau invers.
Această distincţie între cererea modificatoare şi cererea precizatoare subzistă şi în C. proc. civ. din 2010, acestea fiind reglementate de disp. art. 204 sub denumirea de cerere adiţională, întrucât, în definitiv, ambele constituie modificări ale cererii iniţiale, chiar dacă au un regim juridic diferit.
Astfel, reformularea textului art. 204 alin. 2 C. proc. civ. din 2010, în sensul eliminării tezei conform căreia cererea nu s-ar considera modificată dacă ar interveni situaţiile limitativ prevăzute de lege pentru precizarea cererii, a avut ca raţiune numai faptul că şi cererea precizatoare este, în esenţă, o cerere modificatoare, regimul juridic diferit al acestora fiind menţinut[7].
Dată fiind natura lor juridică diferită, care atrage consecinţe juridice, de asemenea, distincte, în prezenta lucrare înţelegem să analizăm separat cererea modificatoare şi cea completatoare (reglementate de disp. art.204 alin. 1 şi alin. 3 C. proc. civ. din 2010), pe de o parte, şi cererea precizatoare (reglementată de disp. art. 204 alin. 2 C. proc. civ. din 2010).
Codul de procedură civilă din 1865, prin art. 132 (corespondent al art. 204 din C. proc. civ. din 2010), distinge două categorii de cereri: de întregire şi de modificare a cererii iniţiale. Cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii iniţiale, cum ar fi, de exemplu, prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt. Din contră, cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum: părţile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia. Distincţia este importantă, deoarece, conform art. 132 şi art. 134 C. proc. civ. din 1865, cererea de modificare a acţiunii nu poate fi primită, fără acordul celorlalte părţi, decât la prima zi de înfăţişare (în actualul Cod nu mai este reglementată instituţia primei zile de înfăţişare, aceasta fiind înlocuită cu noţiunea primului termen de judecată la care părţile sunt legal citate), care este aceea în care părţile pot pune concluzii. Astfel, cererea este tardivă, ca şi aceea care a fost introdusă în rejudecare, urmare a casării cu trimitere, unde judecata se desfăşoară în limite precis determinate, în sensul dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., limite ce nu pot fi depăşite ori ignorate prin soluţionarea unui alt obiect al acţiunii care nu era formulat la data când s-a judecat primul recurs[8].
În mod normal, reclamantul poate aprecia că se impune modificarea sau completarea cererii de chemare în judecată după ce primeşte întâmpinarea depusă de către pârât în etapa pregătitoare judecăţii, deci înainte de fixarea primului termen de judecată. Totuşi, nu este exclus ca, înainte de primirea întâmpinării formulate de către pârât, reclamantul să depună o cerere adiţională prin care să modifice cererea de chemare în judecată. Aşadar, reclamantul ar putea să modifice cererea de chemare în judecată chiar în etapa de verificare şi regularizare a cererii, până la împlinirea termenului în care trebuie să depună răspuns la întâmpinare[9].
În ceea ce priveşte cererea completatoare şi cea modificatoare, un reputat procedurist arăta faptul că art. 204 alin. 1 C. proc. civ. din 2010 limitează temporal formularea unei asemenea cereri, reclamantul putând-o realiza numai până la primul termen de judecată la care acesta este legal citat. Ca atare, şi în ipoteza în care pricina nu ar fi în stare de judecată la primul termen, ci s-ar solicita, spre exemplu amânarea cauzei de către pârât în vederea angajării unui apărător, subzistă obligaţia reclamantului de a formula cerere modificatoare ori cerere completatoare până la termenul menţionat. Singura condiţie cerută de către lege este aceea ca reclamantul să fi fost legal citat pentru termenul de judecată până la care ar avea dreptul să-şi modifice ori să-şi completeze pretenţiile iniţiale, fiind fără relevanţă juridică faptul îndeplinirii legale sau nu a procedurii de citare cu pârâtul[10].
Pe de altă parte, împrejurarea că la primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat pârâtul ar obţine amânarea cauzei (pentru angajarea unui apărător sau pentru nelegală citare), reclamantul nu poate, la termenul următor, să depună o cerere modificatoare sau completatoare şi să susţină că este făcută în termen, sub cuvânt că pârâtul a provocat amânarea. Ceea ce interesează este faptul ca reclamantul să fi fost legal citat la termenul de judecată anterior[11].
Se observă că a fost prescris un termen fix, până la care ar putea fi făcută modificarea sau completarea cererii de chemare în judecată şi să se propună noi dovezi – primul termen la care reclamantul este legal citat[12].
Observăm că soluţia din art. 204 alin. 1 C. proc. civ. din 2010 este fundamental diferită de cea reglementată de disp. art. 132 alin. 1 din C. proc. civ. din 1865, nu numai din punctul de vedere al termenului de judecată limită la care ar putea fi formulată cererea adiţională (prima zi de înfăţişare presupunând termenul de judecată la care părţile puteau pune concluzii, nu neapărat pe fond, ci şi pe excepţii, probe etc.), dar şi din punctul de vedere al tehnicii de promovare a unei asemenea cereri.
Astfel, într-o decizie de speţă, dată într-un litigiu supus dispoziţiilor C. proc. civ. din 1865, s-a arătat faptul că la termenul de judecată din data de 1 septembrie 2009, reclamanţii au solicitat amânarea cauzei în scopul formulării unei cereri modificatoare a acţiunii iniţiale. Pentru următorul termen de judecata, cel din 3 noiembrie 2009, reclamanţii au depus dosarul cauzei o cerere prin care au solicitat, în scris, modificarea obiectului cererii. În aceste condiţii, în mod greşit instanţa de fond a apreciat că prima zi de înfăţişare ar fi fost cea de la termenul din 1 septembrie 2009 și tot în mod nelegal a considerat ca reclamanţii nu ar fi putut să-şi modifice acţiunea decât până la data de 1 septembrie 2009. Interpretarea dată este de natură a adăuga la lege, ceea ce nu este admisibil, în condiţiile în care textul de lege nu vorbeşte de prima zi de înfăţişare ca termen limită pentru operarea vreunei modificări a acţiunii, ci, din contră, ca posibilitate de acordare a unui nou termen în vederea întregirii cererii[13].
Prin urmare, dacă sub auspiciile C. proc. civ. din 1865 reclamantul era îndrituit, potrivit disp. art. 132 alin. 1, să solicite la prima zi de înfăţişare acordarea unui nou termen pentru completarea sau modificarea acţiunii cu care a învestit iniţial instanţa, nu mai puţin, potrivit disp. art. 204 alin. 1 C. proc. civ. din 2010, termenul limită pentru întregirea sau modificare acţiunii este primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat, acesta din urmă neputând să solicite un nou termen pentru modificarea sau completarea acţiunii sale, cu excepţia situaţiei reglementate de disp. art. 204 alin. 3 din acelaşi act normativ.
Sancţiunea aplicabilă situaţiei în care reclamantul nu respectă termenul legal imperativ statuat de disp. art. 204 alin. 1 din C. proc. civ. pentru promovarea cererii modificatoare sau completatoare este aceea a decăderii din dreptul de a o mai formula, sancţiune care poate fi invocată din oficiu de către instanţă şi pusă în discuţia părţilor, cu consecinţa respingerii cererii adiţionale ca tardiv formulată[14].
În regimul corespunzător C. proc. civ. din 1865, termenul legal de formulare de către reclamant a cererii modificatoare sau completatoare era considerat ca fiind stabilit printr-o normă legală relativă, prin care se ocrotea exclusiv interesul părţii adverse, motiv pentru care sancţiunea decăderii nu putea fi invocată ex oficii de către instanţă.
Disp. art. 204 alin. 3 C. proc. civ. din 2010 prevăd posibilitatea ca, prin acordul expres al tuturor părţilor cauzei, formularea cererii modificatoare sau întregitoare să aibă loc şi cu depăşirea primului termen de judecată la care reclamantul este legal citat, situaţie în care nu va interveni sancţiunea decăderii, iar instanţa va fi învestită cu cererea reclamantului astfel cum a fost modificată sau completată.
Din formularea acestui text legal, se reţine, în primul rând, faptul că, după depăşirea termenului procedural imperativ, promovarea cererii întregitoare sau modificatoare este condiţionată de acordul expres al tuturor părţilor. Aşadar, nu este vizat nu numai acordul pârâtului, ci şi cel al intervenienţilor în proces.
În ipoteza în care modificarea vizează persoana pârâtului, partea care trebuie să-şi dea acordul cu privire la modificarea cererii este pârâtul iniţial, iar nu cel chemat prin cererea adiţională, care nu se poate opune chemării sale în judecată, procesul începând din perspectiva sa din momentul introducerii cererii modificatoare sau completatoare.
În legătură cu acest aspect, se pune întrebarea dacă este necesar acordul procurorului pentru formularea unei cereri modificatoare, atunci când acesta promovează acţiunea ori când participă la proces, iar răspunsul nu poate fi decât acela că nu este indispensabil un asemenea acord, cu motivarea că procurorul nu este o parte litigantă[15], nefiind titularul acţiunii nici chiar în situaţia în care acesta o promovează, aşa cum rezultă din art. 93 C. proc. civ. din 2010.
În al doilea rând, din disp. art. 204 alin. 3 C. proc. civ. din 2010 rezultă faptul că acordul expres al tuturor părţilor din proces poate fi exprimat fie verbal în şedinţă, caz în care va fi consemnat în încheierea de şedinţă, fie prin cerere scrisă, indiferent de denumirea dată de către parte actului de procedură săvârşit (de pildă, dacă partea a intitulat cererea întâmpinare, împrejurarea că aceasta nu a fost depusă în termenul arătat la art. 204 alin. 1 C. proc. civ. din 2010 nu este de natură să lipsească de efecte acordul exprimat cu privire la modificarea cererii)[16].
Întrucât legea face referire la acordul expres al părţilor, rezultă că învoiala acestora nu poate fi dedusă, pe cale de interpretare, din neprezentarea lor în faţa instanţei sau din lipsa unui răspuns al părţilor în acest sens, în ipoteza în care au fost citate cu menţiunea de a-şi preciza poziţia procesuală. Ca atare, o învoire tacită nu este de natură să conducă la înlăturarea sancţiunii decăderii[17].
Soluţia noului Cod diferă de cea statuată de vechiul C. proc. civ., sub imperiul căruia s-a decis că norma de drept prevăzută de art. 132 C. proc. civ. nu este imperativă, în jurisprudenţă statuându-se în mod constant că acordul pârâtului pentru modificarea peste termen a cererii de chemare în judecată nu trebuie să fie expres. Prin urmare, în situaţia în care partea prezentă a luat cunoştinţă despre o atare modificare tardivă a cererii de chemare în judecată şi nu s-a opus acesteia, în limine litis, se prezumă că a acceptat-o, nemaiputând reveni ulterior, pe parcursul procesului sau prin exerciţiul căilor de atac asupra acestei poziţii[18].
Spre deosebire de situaţia în care modificarea cererii de chemare în judecată este făcută în termen, caz în care nu este necesar să se obţină acordul vreunei părţi pentru aceasta, dacă modificarea este realizată pe parcursul procesului, se cere acordul părţilor, tocmai pentru a evita abuzul de drept al reclamantului[19].
În situaţia formulării unei cereri modificatoare după primul termen de judecată la care reclamantul a fost legal citat, dacă la termen nu sunt prezente toate părţile iniţiale, instanţa va amâna cauza, comunicând părţilor cererea, cu menţiunea de a-şi preciza poziţia procesuală, în sensul exprimării sau nu a acordului vizând modificarea pretenţiilor peste termenul legal[20].
În jurisprudenţa anterioară C. proc. civ. din 2010 s-a stabilit că modificarea obiectului cererii iniţiale, prin concluzii scrise depuse ulterior primei zile de înfăţişare, după închiderea dezbaterilor şi fără a fi puse în discuţia părţilor, reprezintă o încălcare a principiilor de bază ale dreptului procesual civil, cum ar fi cel al contradictorialităţii şi cel al dreptului la apărare[21].
Dacă toate părţile sunt prezente în şedinţă, instanţa le va solicita acordul cu privire la modificarea pretenţiilor reclamantului peste termenul legal. Dacă acest acord expres este obţinut sau dacă cererea a fost modificată ori completată în termen, instanţa le va înmâna cererea şi va dispune amânarea cauzei, în vederea formulării de către pârât a întâmpinării, cu cel puţin 10 zile înaintea termenului de judecată anterior (un termen special faţă de cel reglementat de disp. art. 201 alin. 1 C. proc. civ. din 2010 s.n.), sub sancţiunea decăderii acestuia din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, în raport de cererea modificată[22]. Prin excepţie, nu se acordă termen dacă celelalte părţi, altele decât reclamantul, sunt prezente în instanţă şi declară că nu doresc amânarea cauzei în vederea observării cererii modificatoare sau completatoare şi formulării unei întâmpinări.
Cererea modificată în termen se comunică numai pârâtului, nu şi intervenienţilor introduşi forțat în proces la cererea pârâtului, deoarece până la termenul la care reclamantul este legal citat nu s-a putut discuta admisibilitatea în principiu a cererilor de intervenţie depuse odată cu întâmpinarea. În schimb, dacă modificarea nu este făcută în termen, tocmai pentru că este necesar acordul tuturor părţilor, cererea modificată trebuie comunicată nu numai pârâtului, ci şi celorlalte părţi[23].
Întâmpinarea depusă de către pârât va putea fi studiată de către reclamant la dosarul cauzei, legea neimpunând instanţei comunicarea acesteia către pârât.
De asemenea, în condiţiile în care disp. art. 392 C. proc. civ. din 2010 statuează că, dacă părţile declară că nu mai au cereri noi de formulat şi nu mai sunt alte incidente de soluţionat, preşedintele deschide dezbaterile asupra fondului cauzei, dând cuvântul părţilor, în ordinea şi în condiţiile prevăzute de art. 216 din acelaşi act normativ, pentru ca fiecare să-şi susţină cererile şi apărările din proces, ceea ce înseamnă că modificarea poate fi făcută numai până la finalizarea cercetării procesului[24].
Pentru ca părţile să nu fie lipsite de un grad de jurisdicţie, reclamantul îşi poate modifica cererea de chemare în judecată numai în faţa primei instanţe, nu şi în căile de atac[25].
Astfel, în practică s-a decis că prin cererea de recurs petenţii au solicitat şi rezilierea contractului de comodat încheiat între pârâta intimată S.C. D S.R.L. Timişoara şi numiţii A. C. şi A. V. pe durată nelimitată, convenţie în temeiul căreia persoana juridică şi-a stabilit sediul social în imobilul situat în loc. Timişoara, însă acest lucru nu poate fi acceptat în condiţiile în care, potrivit art. 132 din C. de proc. civ., modificarea acţiunii se poate face numai la instanţa de fond, şi numai până la prima zi de înfăţişare, dispoziţiile art. 294 din acelaşi Cod stabilind, de asemenea, că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, şi nici nu se pot face cereri noi, aceste prevederi fiind pe deplin aplicabile şi la judecarea recursului, potrivit art. 316 din Codul de procedură civilă. Acţiunea judiciară reprezintă mijlocul prin care titularul dreptului subiectiv cere instanţei realizarea acelui drept, recunoaşterea lui sau încetarea piedicilor în exercitarea acestuia. Conceptul de „cerere nouă” folosit de art. 294 alin. 1 se raportează, cu necesitate, la introducerea unei noi pretenţii de către părţi în faza judecăţii în apel sau în recurs, pretenţie ce nu a format obiect al judecăţii în primă instanţă, această soluţie decurgând din funcţia fundamentală a instanţei de control judiciar, anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanţe cu privire la pretenţiile ce au fost deduse în faţa acesteia, prin conţinutul conceptului de „cereri noi” în apel sau în recurs înţelegându-se toate acele acte de procedură care au natura unei cereri de chemare în judecată. Conotaţia conceptului de „cerere nouă” este aceea de a desemna ideea de schimbare de acţiune. Prin urmare, modificarea pretenţiilor în recurs, în sensul rezilierii contractului de comodat, solicitare care nu a fost formulată în primă instanţă, judecătorul fondului nefiind învestit cu o asemenea acţiune, astfel cum s-a arătat mai sus, este inadmisibilă, o atare modificare a obiectului acţiunii neputând forma obiect de judecată pentru prima dată în calea de atac[26].
Cu privire la momentul limită până la care se poate introduce cererea modificatoare, în doctrină şi în practică s-a pus problema dacă, în cazul desfiinţării sau casării cu trimitere în vederea rejudecării cauzei, reclamantul mai poate formula o cerere adiţională.
Întrucât din disp. art. 480 alin. 2 şi alin.3 C. proc. civ. din 2010 rezultă faptul că desfiinţarea soluţiei instanţei de fond poate fi totală sau parţială, rezultă faptul că formularea unei cereri adiţionale în rejudecarea cauzei la instanţa de fond este posibilă numai în situaţia în care instanţa de control judiciar a anulat actele procesuale începând cu faza incipientă a judecăţii, mai precis cele anterioare sau concomitente primului termen de judecată la care reclamantul a fost legal citat.
În acest sens, în practică s-a decis că sentinţa a fost desfiinţată în apel reţinându-se că încheierea de amânare a pronunţării este lovită de nulitate, deoarece nu a fost semnată de judecătorul fondului. Prin desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare s-a invalidat momentul procesual al dezbaterilor în fond ale cauzei şi concluziile părţilor consemnate în încheierea de amânare a pronunţării şi etapele ulterioare ale procesului, deliberarea şi hotărârea. Prin urmare, prima instanţă urma să refacă, în rejudecarea cauzei doar actele referitoare la momentele procesuale invalidate de instanţa de apel. Precizarea de acţiune a reclamantei şi a intervenientelor, prin care s-a urmărit modificarea acţiunii iniţiale a fost formulată cu depăşirea limitelor procesuale din etapa de rejudecare survenită prin desfiinţarea sentinţei de către instanţa de apel[27].
De asemenea, într-o altă speţă s-a decis că cererea este tardivă, ca şi aceea care a fost introdusă în rejudecare, urmare a casării cu trimitere, unde judecata se desfăşoară în limite precis determinate, ce nu pot fi depăşite ori ignorate prin soluţionarea unui alt obiect al acţiunii care nu exista formulat la data când s-a judecat primul recurs[28].
Potrivit art. 204 alin. 1 C. proc. civ. din 2010, până la primul termen de judecată la care este legal citat, reclamantul poate să-şi modifice cererea de chemare în judecată şi, de asemenea, poate propune noi dovezi. Referitor la această din urmă noţiune – noi dovezi –, aceasta este utilizată şi în Codul de procedură civilă din 1865. Sintagma nu se referă, însă la dovezile pe care, din vari motive, reclamantul nu le-a menţionat în cererea de chemare în judecată, ci este vorba despre dovezi a căror necesitate a rezultat din întâmpinare, art. 254 alin. 1 C. proc. civ. din 2010 dispunând că probele, sub sancţiunea decăderii, se propun de către reclamant, prin cererea de chemare în judecată şi de către pârât, prin întâmpinare. În acest context, s-a subliniat că dezideratul disciplinării părţilor poate fi atins şi prin aplicarea energică a sancţiunilor, în practică existând uneori tendinţa de a trece mai uşor mai ales peste sancţiunea decăderii (de exemplu, practica acordării de termen pentru propunerea probelor).
În ceea ce priveşte cercul subiecţilor procesuali care sunt îndrituiţi să formuleze o cerere completatoare sau modificatoare, am precizat faptul că acesta îi cuprinde nu numai reclamant şi pârât, ci şi pe intervenienţi. Cu privire la intervenienţii forţaţi, cum sunt cei precizaţi de art. 68 şi art. 78 din C. proc. civ. din 2010, referitor la care s-a admis faptul că, dacă, la rândul lor, nu formulează o cerere de intervenţie principală, prin hotărârea pronunţată în cauză nu se pot stabili drepturi în favoarea lor[29], putem reţine faptul că justifică un interes în promovarea unei cereri adiţionale numai în ipoteza în care, în temeiul principiului disponibilităţii, susţin o pretenţie proprie în cauza dedusă judecăţii.
Cu privire la felul cererii adiţionale, trebuie să arătăm faptul că în legislaţia actuală este admisibilă nu numai modificarea sau întregirea unei cereri de chemare în judecată, cu păstrarea naturii sale juridice (de exemplu, adăugarea la obiectul iniţial al acţiunii reclamantului a unei noi pretenţii, având aceeaşi cauză juridică ori o altă cauză), ci şi transformarea unei cereri introductive de instanţă în alta, cu o altă substanţă juridică.
Astfel, potrivit disp. art. 1000 C. proc. civ. din 2010, până la închiderea dezbaterilor la prima instanţă, cererea de ordonanţă preşedinţiala va putea fi transformată, la solicitarea reclamantului, într-o cerere de drept comun, situaţie în care pârâtul va fi citat în mod expres cu această menţiune.
De asemenea, se admite faptul că reclamantul are posibilitatea de a alege folosirea fie a acţiunii petitorii, fie a acţiunii posesorii, însă utilizarea lor concomitentă nu este posibilă, deoarece, prin caracterul lor, cele două tipuri de acţiunii se exclud[30].
Este posibilă, totodată, transformarea în cadrul procesului a acţiunii posesorii în acţiune în revendicare sau, dimpotrivă, a acţiunii petitorii în cea posesorie, prin formularea unei cereri modificatoare de către reclamant, situaţie în care cadrul procesual va fi fixat în continuare de actul de disponibilitate menţionat, instanţa fiind ţinută să se pronunţe în limitele în care a fost învestită prin cererea adiţională.
O excepţie de la principiul enunţat mai sus este statuată de disp. art. 531 C. proc. civ. din 2010, potrivit cărora dacă cererea, prin însuşi cuprinsul ei, stabilit odată cu înregistrarea iniţială la instanţă ori modificat printr-o cerere adiţională, ori prin obiecţiile ridicate de persoanele citate sau care intervin, prezintă caracter contencios, instanţa o va respinge. Cu alte cuvinte, în legislaţia actuală nu este posibilă formularea unei cereri adiţionale prin care cererea iniţială necontencioasă este transformată într-o acţiune cu caracter contencios, instanţa nefiind obligată să soluţioneze pe fond noul petit al petentului, ci soluţia trasată de disp. art. 531 este aceea a respingerii, ca inadmisibilă, a cererii necontencioase, petentul fiind îndrituit să promoveze o nouă cerere, care să fie soluţionată după procedura de drept comun.
Art. 204 alin. 2 C. proc. civ. din 2010 reglementează o altă formă a cererii adiţionale, numită cerere precizatoare, cu un regim juridic diferit de cel trasat de disp. alin. 1 şi alin. 3 ale art. 2014 din aceeaşi normă dispozitivă.
Astfel, potrivit dispoziţiei menţionate, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă când se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii, când reclamantul măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii, când se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului, şi când se înlocuieşte o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă.
În ceea ce priveşte cererea adiţională reglementată de art. 204 alin. 2 C. proc. civ. din 2010, nu este necesară forma scrisă, fiind una din excepţiile la care se face trimitere prin art. 148 alin. 4 din acelaşi act normativ.
Pentru stabilirea termenului legal în care se poate formula cererea adiţională, urmează a se face distincţie între cererile formulate în temeiul art. 204 alin. (1) şi art. 204 alin. (2) din C. proc. civ. Astfel, cererea precizatoare se poate formula oricând, până la momentul închiderii dezbaterilor, iar depunerea sa nu atrage amânarea judecării cauzei. În cazul formulării acesteia în şedinţă publică, instanţa va lua act prin încheiere de pretenţiile astfel precizate[31].
Prin erori materiale se înţelege consemnarea greşită în cerere a numelui unei părţi ori a datelor de identificare a unui imobil, indicarea unor valori diferite ale pretenţiilor în cererea de chemare în judecată etc.
Mărirea sau micşorarea cuantumului obiectului cererii presupune formularea unei cereri patrimoniale, al cărei obiect poate fi exprimat în bani. Nu este exclusă posibilitatea ca partea să solicite prin cererea precizatoare mărirea suprafeţei de teren revendicate, însă cu condiţia ca obiectul cererii adiţionale să vizeze acelaşi teren ca cel care figurează în cererea principală, dar a cărui suprafaţă a fost indicată greşit de către reclamant. În măsura în care limitele obiectului indicat în cererea introductivă de instanţă au fost depăşite prin cererea adiţională, aceasta va urma regimul prevăzut de disp. art. 204 alin. 1 şi alin. 3 C. proc. civ. din 2010, iar nu cel stipulat prin art. 204 alin. 2 din acelaşi act normativ[32].
Art. 204 alin. 2 pct. 3 C. proc. civ. din 2010 are în vedere ipoteza în care se revendică un bun, care este distrus, pierdut sau înstrăinat în timpul procesului de către pârât, fără ca terţul de bună credinţă să mai poată fi evins, astfel că reclamantul îşi precizează acţiunea în sensul dezdăunării sale de către pârât cu valoare bunului.
Ipoteza reglementată de art. 204 alin. 2 pct. 4 C. proc. civ. din 2010 se poate transpune în situaţia în care proprietarul neposesor revendică un bun de la posesorul neproprietar ori de la detentorul precar, iar pe parcursul procesului reclamantul dobândeşte posesia bunului revendicat. Întrucât reclamantul poate justifica în continuare interesul de a i se constata dreptul de proprietate asupra bunului, pentru a evita ulterioare tulburări ale stăpânirii bunului său, acesta îşi precizează acţiunea iniţială în sensul formulării unei cereri în constatare a dreptului de proprietate asupra bunului în discuţie.
[1] G. Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, 2015, p. 48.
[2] G. Boroi ş.a., Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe articole, 2013, vol. I, p. 491.
[3] G. Boroi, op. cit., vol.I, p. 79.
[4] G. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, 1960, vol. I, p. 310, nr. 8.
[5] ÎCCJ, Sect. civ., dec. nr. 263/03.02.2012.
[6] Trib. Bistrita-Nasaud, Sect. civ., dec. nr. 334/R/7 octombrie 2009, nepublicată.
[7] G. Boroi, op. cit., vol. I, p. 492.
[8] Î.C.C.J., Sect. civ. şi de proprietate intelectuală, dec. nr. 1403 din 23 februarie 2005.
[9] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, 2013, vol. II, p. 78.
[10] G. Boroi, op. cit., vol. I, p. 492.
[11] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, 2013, vol. II, p. 80.
[12] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, 2013, vol. II, p. 79.
[13] Trib. Bucureşti, Sect. civ., dec. nr. 261/RC din 16 martie 2010.
[14] G. Boroi, op. cit., vol. I, p. 492.
[15] G. Boroi, op. cit., vol. I, p. 265.
[16] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, 2013, vol. II, p. 81.
[17] G. Boroi, op. cit., vol. I, p. 492.
[18] ÎCCJ, Secţ. I civ., dec. nr. 4784 din 24 octombrie 2013.
[19] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, 2013, vol. II, p. 80.
[20] G. Boroi, op. cit., vol. I p. 493.
[21] ÎCCJ, Secţ. Com., dec. nr. 3054 din 24 noiembrie 2009.
[22] G. Boroi, op. cit., vol. I p. 493.
[23] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, 2013, vol. II, p. 82.
[24] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, 2013, vol. II, p. 82.
[25] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, 2013, vol. II, p. 80.
[26] CA Timişoara, Secţ. civ., dec. nr. 4893/2013.
[27] CA Cluj, Secţ. com., contencios adm. şi fiscal, dec. nr. 1797/2006.
[28] ÎCCJ, Secţ. civ. şi de proprietate intelectuală, dec. nr. 1403/2005.
[29] G. Boroi, op. cit., vol. I p. 206.
[30] V. Stoica, Drepturile reale, 2009, p. 72.
[31] G. Boroi, op. cit., vol. I p. 493.
[32] G. Boroi, op. cit., vol. I p. 494.
Judecător Constantin Claudiu ULARIU
Judecătoria Sector 4 București
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
