Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
8 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Managementul defectuos al înscrierii copiilor la grupa pregătitoare. Reședința minorului sub 14 ani, identică cu cea a părintelui său?
05.03.2015 | Adrian-Relu TĂNASE


Cyberlaw - Valoarea legala a documentelor electronice

Rezumat. Mult trâmbiţata reformă a statului s-a năpustit, cu delicateţe, şi asupra sistemului românesc de învăţământ, în mai multe reprize. „Inventarea” grupei pregătitoare, supranumită ”grupa 0” de unii jurnalişti, a generat, din anul înfiinţării sale, goana părinţilor după înscrierea copiilor la cele mai bune şcoli posibile din oraş, chiar dacă, potrivit domiciliului lor, nu aveau nicio legătură cu respectiva unitate de învăţământ. Legiuitorul român, în generozitatea sa, a apreciat că, în sensul normelor metodologice, prin domiciliu se înţelege şi reşedinţa. Această ”portiţă a legii” a deschis larg calea spre exercitarea abuzivă a dreptului la reşedinţă, declaraţii fictive/false de luare în spaţiu, cozi la serviciile publice de evidenţă a persoanelor, foloase necuvenite din partea „găzduitorilor profesionişti”, înghesuială şi bătaie de cap la şcolile mai bine cotate din oraş, tristeţe şi lipsă de clientelă la şcolile neaflate ”în trend”, şi enumerarea efectelor nefaste ale prevederii legate de reşedinţă ar putea continua.

I. Aspecte de ordin teoretic referitoare la domiciliu şi reşedinţă

1. Domiciliul. În doctrină[1], domiciliul a fost definit ca “atributul de identificare al persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie juridică”. Originea cuvântului „domiciliu”, din punct de vedere etimologic, se află în expresia latină „domum colere”, cu semnificaţia de casa pe care o locuieşte cineva (domus = casă; colere = a locui). În acest sens, în dreptul roman se afirma nemo de domo suo extrahi debet (casa pe care o locuieşte cineva şi din care nu poate fi izgonit)[2].

Într-un înţeles popular, domiciliul este un cămin personal în care fiecare este liber să interzică accesul oricui vrea el, indiferent că îl ocupă ca proprietar, locatar sau cu orice alt titlu. Invers, domiciliul este dreptul fiecăruia de a face din locuinţa sa un loc de azil şi de retragere a altora; este apoi dreptul titularului să trăiască – dacă doreşte – singur şi liniştit, la adăpost de intruziunile, imixtiunile şi intervenţiile indiscrete ale altora, este libertatea de a avea pace la tine. Domiciliul este unul din mijloacele de a face să-ţi fie respectată viaţa privată[3].

După Nicolae Titulescu, “domiciliul este locul unde persoana este presupusă a fi în prezență în ochii legii”[4].

Marea majoritate a autorilor, ţinând seama de dispoziţiile legale privind domiciliul, consideră că prin domiciliu trebuie să se înţeleagă un loc unde o persoană îşi are locuinţa statornică sau principală[5].

Vechiul Decret nr. 31 din 1954 prevedea, în art. 13, că domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală. În interpretarea corectă a doctrinei[6], interpretare gramaticală, s-a apreciat că, în ipoteza în care persoana are o singură locuinţă statornică, acela este domiciliul său; dacă persoana are mai multe locuinţe statornice, domiciliul său este acolo unde are locuinţa principală. Această concluzie se desprinde din folosirea, de către text, a particulei sau, iar nu a celei de şi.

Potrivit art. 87 din Noul Cod civil, Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală. Definiţia domiciliului din Noul Cod civil este mai puţin riguroasă decât cea din vechiul Decret nr. 31 din 1954. Codul civil surprinde excepţia (o persoană are mai multe locuinţe în proprietate, putând alege să îşi stabilească domiciliul în cea principală) şi nu regula (o persoană are o singură locuinţă, statornică, în care îşi stabileşte domiciliul). Legiuitorul Noului Cod civil prezumă absolut, irefragabil, că toți cetăţenii din România au în proprietate două sau mai multe locuinţe, putându-şi stabili domiciliul în cea principală, realitatea socială fiind că foarte mulți locuitori au o singură locuinţă în proprietate, domiciliul fiind acea locuinţă (statornică) şi mulţi locuitori nu au nicio locuinţă în proprietate, domiciliul lor fiind în locuinţa (închiriată) în care locuiesc statornic. Am propus într-o lucrare publicată anterioră[7], de lege ferenda, să se revină la definiţia domiciliului formulată de Decretul nr. 31 din 1954, care surprindea atât regula (locuinţa statornică) cât şi excepţia (locuinţa principală).

Constatăm un sens larg conferit de NCC noţiunii de domiciliu. Cuvântul „acolo” a înlocuit formula „la adresa” aflată în vechiul art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005, definiţia formulată în art. 87 NCC fiind preluată, de la 1 octombrie 2011, şi de art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005, republicată [„Domiciliul persoanei fizice (…) este acolo unde aceasta declară că are locuinţa principală”], potrivit modificărilor aduse de Legea nr. 71/2011; noua definiţie a domiciliului formulată de art. 87 NCC apare mai bogată în semnificaţii, acolo putând indica un apartament, o garsonieră, o locuinţă (casă, imobil) ridicată cu respectarea normelor legale în vigoare sau nu, o construcţie improvizată pe care persoana declară că o foloseşte statornic, un adăpost [art. 73 lit. b) din H.G. nr. 1375/2006 vizează ipoteza eliberării unei cărţi de identitate provizorii (C.I.P.) pentru persoanele lipsite de adăpost; noua definiţie poate genera dificultăţi în materia evidenţei persoanelor, în sensul că actele de identitate se eliberează, în principal, dacă se face dovada adresei de domiciliu sau reşedinţă cu acte încheiate în condiţii de validitate prevăzute de legislaţia română în vigoare, privind titlul locativ, o persoană putându-şi stabili domiciliul exclusiv într-un imobil (lato sensu) situat în intravilanul (perimetrul construibil) localităţilor[8].

Art. 25 alin. 2 din Constituţia României[9] consacră deplina libertate de stabilire a domiciliului şi reşedinţei pentru cetăţenii români, cu excepţia[10] cazurilor prevăzute de lege. Printr-un paralelism de reglementare, art. 86 din Noul Cod civil prevede că Cetăţenii români au dreptul să îşi stabilească ori să îşi schimbe, în mod liber, domiciliul sau reşedinţa, în ţară sau în străinătate, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege.
(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură reşedinţă, chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe.

Printre caracterele juridice ale noţiunii de domiciliu, doctrina a identificat: opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi universalitate. La aceste caractere se adaugă 3 caractere specifice domiciliului: stabilitatea, unicitatea şi obligativitatea.

Stabilitatea, care caracterizează domiciliul legal şi domiciliul de drept comun, constă în aceea că domiciliul reprezintă locuinţa statornică (exprimarea domiciliul stabil fiind pleonastică); aceasta este deosebită de reşedinţa persoanei fizice[11]. Prin acest caracter, domiciliul se deosebeşte de reședinţă. Domiciliul are ca scop să lege un individ (din punct de vedere juridic) de un anumit punct determinat din spațiu, din teritoriu. În viaţa sa juridică, orice individ trebuie găsit într-un anumit loc; domiciliul este cel care operează localizarea juridică a fiecărui individ. Or, dacă domiciliul nu ar avea stabilitate, funcţia sa ar deveni iluzorie[12]. Caracterul stabilităţii domiciliului nu împiedică libertatea persoanei de a merge şi a veni şi nici libertatea de stabilire a altui domiciliu (deplina libertate se regăsește in concreto doar în cazul domiciliului de drept comun sau voluntar n.n.).

Obligativitatea domiciliului decurge din funcţia social-juridică a domiciliului de a fi mijloc de individualizare a persoanei fizice, funcţie ce prezintă interes şi pentru societate, nu doar pentru titular. Din acest caracter juridic decurge regula potrivit căreia orice persoană are un domiciliu (difficile est sine domicilio esse quemquam – este rar ca cineva să nu aibă un domiciliu). Se apreciază că de la această regulă nu ar putea exista nicio excepţie aşa încât, în lipsa unui domiciliu actual, se va ţine seama de domiciliul de origine[13], adică de domiciliul părinţilor, ceea ce ar însemna că şi nomazii urmează să fie consideraţi că au domiciliu, fie în locul în care au avut domiciliul părinţii lor sau, în ultimă instanţă, la locul unde li s-a declarat naşterea. Un asemenea raţionament, observă doctrina, nu poate înlătura lipsa reală a domiciliului în cazul nomazilor. Totuși, chiar şi persoanele care nu au efectiv o locuinţă statornică sau principală (nomazii şi vagabonzii) au un domiciliu care trebuie considerat a fi, după caz, ultimul domiciliu, domiciliul părinţilor ori domiciliul de origine (locul naşterii), așa cum corect observă doctrina[14].

S-au identificat trei mai feluri ale domiciliului: domiciliul de drept comun (voluntar, ordinar) domiciliul legal şi domiciliul convenţional.

A) Domiciliul voluntar este domiciliul pe care o persoană fizică cu capacitate deplină de exerciţiu (o persoană care a împlinit 18 ani sau a dobândit prin căsătorie sau pe cale judecătorească capacitatea anticipată, deplină de exerciţiu) şi-l alege liber, stabilindu-şi locuinţa statornică sau principală în orice localitate din ţară, cu respectarea prevederilor legale în materie[15]. Domiciliul se determină prin conjuncţia unui element intenţional (animus) şi unul material (corpus); luate izolat, niciunul dintre aceste elemente nu ar fi suficient. În cazul în care intervin mai multe schimbări de domiciliu, elementul subiectiv va fi hotărâtor în a califica care dintre ele este domiciliul persoanei. Dovada intenţiei poate fi făcută cu orice mijloc de probă[16].

Potrivit art. 89 din Noul Cod civil, Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispoziţiilor legii speciale.
(2) Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenţia de a avea acolo locuinţa principală.
(3) Dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declaraţii, din orice alte împrejurări de fapt.

B) Domiciliul legal este cel stabilit de lege unei anumite categorii de persoane.

Printre caracterele juridice ale domiciliului legal, doctrina[17] a identificat următoarele: a) este stabilit de lege; b) are semnificaţia unei măsuri de ocrotire pentru anumite persoane; c) coincide cu domiciliul de drept comun al persoanei care exercită ocrotirea, iar în alte cazuri, cu sediul persoanei juridice căreia îi este încredinţat sau plasat copilul. S-a mai afirmat[18], cu deplin temei, că ”domiciliul legal este impus de lege prin norme imperative, așa încât constituie o excepţie de la principiul libertăţii alegerii domiciliului; stabilirea sa nu depinde de voinţa persoanei în cauză şi nici de voinţa persoanei la care este stabilit”. Cu toate că acest aspect al problemei era de multă vreme clar reglementat, în practica unor servicii de evidenţă a persoanelor s-a aplicat şi încă se mai aplică(!) eronat legislaţia specifică referitoare la obţinerea actelor de identitate pentru minorii ai căror părinţi nu au calitatea de proprietar, pretinzându-se abuziv şi evident greşit consimţământul de luare în spaţiu pentru proprietarii în locuința cărora părinţii minorului au domiciliu, fără a se înţelege că respectivii proprietari nu se pot opune ca minorii să aibă acelaşi domiciliu cu părinţii lor, respectivul drept derivând din lege.

În anul 2012, Guvernul României a adoptat în regim de urgenţă O.U.G. nr. 82/2012[19]; pentru a tranşa respectiva problemă, s-au modificat prevederile legii speciale (O.U.G. nr. 97/2005 R) şi s-a statuat, expresis verbis, în art. 28 lit. e din O.U.G. nr. 97/2005 R, că dovada adresei de domiciliu în cazul minorilor se face cu actul de identitate al unuia dintre părinţi sau al reprezentantului său legal ori actul de încredinţare, însoţit, după caz, de unul din actele prevăzute la lit. a)-d), în cazul minorilor care solicită eliberarea unui act de identitate. Că pare sau nu credibil, vă mărturisesc în calitate de practician că nici acest text nu este suficient de clar şi demn de a se aplica, în viziunea unor colegi, care apreciază, cu înţelepciune, că până la emiterea noilor acte de identitate[2o] (cartea electronică şi cartea de identitate model nou, care se tot emit de la 1 ianuarie 2006 în baza unei ordonanţe din 2002[21] şi se vor emite pe la Paştele cailor…) ar mai fi (?!) necesar consimţământul persoanelor care au calitatea de proprietari pentru minorii care solicită obţinerea actelor de identitate, interpretare vădit abuzivă, în opinia noastră. Şi dacă ar exista o declaraţie notarială prin care găzduitorul s-ar opune ca un minor să îşi stabilească domiciliul în locuinţa proprietatea sa, în condiţiile în care părinţii minorului au domiciliul la respectiva adresă, apare ca evident faptul că serviciile de evidenţă ar fi obligate să elibereze, împotriva voinţei proprietarului, cel puţin o carte de identitate provizorie în care să se înscrie adresa de domiciliu a părinţilor, voinţa legiuitorului înfrângând, în acest caz, (bună)voinţa găzduitorului/proprietarului. Am exprimat această opinie de mai mulţi ani, verbal sau în scris, fiind îmbrăţişată de curând de o personalitate recunoscută în materia stării civile şi a evidenţei persoanelor[22].

Potrivit art. 92 din Noul Cod civil, Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu în condiţiile prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte în mod statornic.
(2) În cazul în care părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanţa de tutelă, ascultându-i pe părinţi, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, minorul este prezumat că are domiciliul la părintele la care locuieşte în mod statornic.
(3) Prin excepţie, în situaţiile prevăzute de lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu consimţământul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi şi la o instituţie de ocrotire.
(4) Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, precum şi domiciliul persoanei puse sub interdicţie judecătorească este la reprezentantul legal.

Conform art. 93 din N.C.C., Domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi şi supus unor măsuri de protecţie specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la instituţia, la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat în plasament.

C) Prin domiciliu ales sau convenţional, se înţelege domiciliul (adresa) stabilit, în condiţiile legii, prin acordul de voinţă al părţilor unui act juridic civil în vederea producerii unor efecte juridice în acel loc sau pentru soluţionarea unui litigiu şi comunicarea actelor de procedură[23]. Potrivit art. 97 din N.C.C., Părţile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a executării obligaţiilor născute din acel act.
(2) Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris.

Din punct de vedere administrativ, al evidenţei oficiale a persoanelor în România, simpla declarare a intenţiei de a-şi schimba domiciliul la o anumită adresă apare, în opinia noastră, ca o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru ca o persoană fizică să obţină un nou act de identitate în care să fie înscrisă noua sa adresă de domiciliu. Orice persoană majoră poate declara, la serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor, noua sa adresă de domiciliu, pe care să o susţină cu documente[23] prin care poate face dovada acestei adrese de domiciliu.

Subscriem opiniilor exprimate în doctrină[24] referitoare la relaţia locuinţă-reşedinţă-domiciliu care poate fi astfel descrisă: orice locuinţă poate fi domiciliu sau reşedinţă, după alegerea titularului; locuinţa desemnată ca reşedinţă nu poate fi, în acelaşi timp, domiciliu şi invers; o persoană poate avea mai multe locuinţe, însă are, la un moment dat, un singur domiciliu şi o singură reședinţă (dacă doreşte una).

Menţiunea din cartea de identitate cu privire la domiciliul unei persoane nu are efecte constitutive în privinţa determinării acestuia, ci numai caracter de evidenţă a persoanei respective. Din acest motiv, în cazurile în care domiciliul unei persoane se află în altă localitate decât aceea care rezultă din cartea de identitate, dovada acestuia poate fi făcută, în principiu, cu orice mijloc de probă. Practic, persoana fizică are domiciliul de drept comun în locul ales din momentul manifestării de voinţă, iar nu din momentul în care această modificare este efectuată în actul de identitate[25].

Totuşi, potrivit art. 91 din N.C.C., Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate.
(2) În lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane.
(3) Dispoziţiile alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reşedinţa a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.

Pornind de la caracterul obligativităţii domiciliului, legiuitorul român impune oricărei persoane fizice care îşi schimbă adresa de domiciliu ca în termen de 15 zile să solicite serviciului public comunitar de evidenţă de la noul său domiciliu eliberarea unui nou act de identitate, neîndeplinirea acestei obligaţii fiind sancţionată cu amendă. Realitatea vieţii sociale a anului 2015 dezvăluie faptul că, în prezent, la nivelul României, există peste 600.000 de persoane cu actul de identitate expirat şi câteva sute de mii care nu au înscrisă adresa actuală de domiciliu în actul de identitate deţinut, aspecte negative, de natură a genera dificultăţi cu privire la o corectă evidenţă a persoanelor în Registrul naţional de evidenţă a persoanelor precum şi dificultăţi reale în îndeplinirea atribuţiilor legale pentru instituţiile care activează în domeniul ordinii publice, securităţii naţionale şi care înfăptuiesc actul de justiţie.

2. Reşedinţa

Potrivit doctrinei[26], reşedinţa persoanei fizice este o locuinţă vremelnică, ocazională sau temporară. Conform art. 88 din N.C.C., Reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară (alta decât cea de domiciliu, potrivit definiţiei surprinse de art. 30 din O.U.G. nr. 97/2005 R).

S-a afirmat, cu temei, că “trebuie să refuzăm caracterul de reşedinţă al locurilor în trecere sau sejururilor efemere, accidentale, ocazionale, cum ar fi o scurtă şedere într-o cameră de hotel, un popas rural sau o cazare la prieteni”.

Printre caracterele juridice ale reşedinţei, se numără următoarele: caracterul facultativ (spre deosebire de domiciliu, reşedinţa este opţională) nu se bucură de stabilitate, nu este statornică, fiind doar o locuinţă temporară. Reşedinţa mai are un caracter vremelnic.

Potrivit art. 31 din O.U.G. nr. 97/2005 R, Menţiunea privind stabilirea reşedinţei se înscrie la cererea persoanei fizice care locuieşte mai mult de 15 zile la adresa la care are locuinţa secundară.
(2) Menţiunea privind stabilirea reşedinţei se acordă pentru perioada solicitată, care nu poate fi mai mare de un an, şi are valabilitate pe timpul cât persoana locuieşte în mod efectiv la adresa declarată ca reşedinţă. La expirarea acestui termen, persoana poate solicita înscrierea unei noi menţiuni privind stabilirea reşedinţei.

De o manieră generală, legea impune o limită de un an pentru reşedinţă, dar nu trebuie să înţelegem că dacă persoana locuieşte la adresa respectivă mai mult de un an, reședinţa se metamorfozează în domiciliu, pentru că:
a) legea permite persoanei să solicite înscrierea unei noi menţiuni de stabilire a reşedinţei după trecerea unui an, la aceeaşi adresă, fără să o oblige să-şi declare acolo domiciliul;
b) persoana este liberă să califice o locuinţă ca fiind principală (statornică n.n.) sau secundară[28].

Teza a doua a art. 31 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005, republicată, pare a intra în conflict cu principiul constituţional al liberei circulaţii al cetăţenilor, în ţară şi străinătate, la o interpretare strictă a acestuia s-ar putea concluziona că orice plecare din locuinţa declarată ca reşedinţă ar echivala cu invalidarea/ anularea vizei de reşedinţă (dacă persoana nu mai locuieşte efectiv, menţiunea de stabilire a reşedinţei nu mai este valabilă, per a contrario); în opinia noastră, plecând de la caracterul vremelnic al reşedinţei şi de la libertatea neîngrădită de circulaţie si de libera stabilire a domiciliului sau reşedinţei, a tuturor persoanelor, principiu de rang constituţional, cuvântul efectiv este nepotrivit folosit în contextul definirii reşedinţei; e de remarcat că acesta nu se regăseşte în definirea domiciliului şi dintre cele două noţiuni e de notorietate faptul că domiciliul ocupă primul loc în materia individualizării în spaţiu a persoanei fizice. Din punct de vedere practic, nu există dispoziții legale specifice care să detalieze modul de invalidare a vizei de reşedinţă pentru persoanele care nu mai locuiesc efectiv la adresa declarată ca reşedinţă. De lege lata, există o singură dispoziţie legală prin care s-ar putea anula viza de reşedinţă aplicată, potrivit art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005, republicată, în cazul în care menţiunea din actul de identitate privind stabilirea reşedinţei s-a efectuat în baza unui document care ulterior a fost anulat, s-a constatat că era nul, fals sau falsificat, această menţiune este nulă de drept, nulitatea urmând a se constata de către instanţa judecătorească.

Dovada adresei de reşedinţă se face prin înscrierea sa într-un autocolant ataşat actului de identitate al persoanei.

Ca element de noutate, de lege ferenda, potrivit art. 33 din O.U.G. nr. 97/2005 R, modificat de O.U.G. nr. 82/2012, așa cum a fost aprobată de Legea nr. 235/2013, menţiunea privind reşedinţa se înscrie pe un document, denumit dovada de reşedinţă, care va însoţi (noua) carte de identitate sau cartea electronică de identitate precum şi cartea de identitate provizorie. În practică se preconizează eliberarea acestei dovezi, care va înlocui autocolantul aplicat pe versoul cărţilor de identitate, după apariţia cărţii electronice de identitate (cel devreme de la 1 aprilie 2014, termen deja depăşit). Introducerea dovezii de reşedinţă aduce în discuţie necesitatea unui act de identitate valabil pe toată durata de valabilitate a dovezii de reședinţă (în prezent, la momentul stabilirii reședinţei, se înscrie data de expirare a reşedinţei astfel încât să nu depăşească data de expirare a actului de identitate). De lege ferenda, odată cu eliberarea acestui document de sine stătător, numit dovadă de reşedinţă, acest principiu desprins din practică pare a suferi o atenuare, în sensul de a nu mai exista o legătură directă dintre termenul la care expiră valabilitatea actului de identitate şi termenul până la care se înscrie în dovada de reședinţă stabilirea reședinţei unei persoane.

Regula cu caracter de principiu privind domiciliul legal al copilului, care se află la domiciliul părinţilor sau reprezentanţilor/ocrotitorilor săi legali, nu se poate aplica, prin analogie[29], în opinia noastră, şi în privinţa reședinţei (legale) a minorului care nu a împlinit 14 ani (care ar fi, după unii practicieni, aceeaşi cu a părinţilor/părintelui care şi-a stabilit reşedinţa din punct de vedere administrativ). O astfel de prevedere nu există nici în dreptul comun (Codul civil) nici în legea specială, în plus, reşedinţa are caracter facultativ, nu obligatoriu, precum domiciliul. Un alt argument, exemplu şcoală: dacă în aceeaşi zi tatăl minorului (cu vârsta mai mică de 14 ani) și-ar stabili reşedinţa în Mun. Brașov, iar mama sa şi-ar stabili reședinţa în Mun. Ploieşti, unde ar avea copilul reşedinţa, din punct de vedere administrativ (în R.N.E.P.), la mama sau la tatăl său?

O să oferim un alt argument, prin comparaţie cu domiciliul legal al minorului, acesta se stabileşte la părinţii săi sau reprezentantul/ocrotitorul legal, prin efectul legii, de la naşterea copilului până la majoratul său (împlinirea vârstei de 18 ani sau, cu titlu de excepţie, prin căsătorirea minorului sau dobândirea, pe cale judecătorească, a capacităţii depline, anticipate de exerciţiu, când domiciliul legal se converteşte în domiciliu de drept comun). În interpretarea unor practicieni care susţin teoria reşedinţa minorului care nu a împlinit 14 ani e aceeaşi cu a părintelui, acest (pseudoprincipiu, al identităţii reşedinţei copilului şi a părintelui său, e valabil doar până la 14 ani, deoarece odată cu împlinirea acestei vârste, e obligatorie obţinerea primului act de identitate şi reşedinţa se înscrie minorului în respectivul act. Brusc, ca prin minune, principiul inventat de unii, reşedinţa copilului e cea a părintelui se topeşte la împlinirea vârstei de 14 ani, pentru că altfel, ar trebui să fie şi reciproca valabilă: atunci când copilul care are 14 ani îşi stabileşte o reşedinţă, e obligat, la pachet, şi tatăl/mama sa să îşi stabilească reşedinţa cu aceeaşi dată şi la aceeaşi adresă, pentru a respecta deplina sincronizare a reşedinţelor părinte-copil(!), principiul având evident un dublu sens, dacă reşedinţa copilului e cea a părintelui, şi reşedinţa părintelui e cea a copilului, tertium non datur.

Într-o concluzie, în opinia noastră, pornind de la caracterul facultativ al reşedinţei şi de la inexistenţa unei reglementări concrete referitoare la reşedinţa (legală) a minorului care nu a împlinit 14 ani, apreciem că nu este valabilă teza potrivit căreia reşedinţa minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani e aceeaşi cu a părinţilor săi, regula cu caracter de principiu funcţionând exclusiv în privinţa domiciliului (legal) nu şi a reşedinţei copilului care nu a împlinit 14 ani.

II. Luarea în spaţiu contra cost, devenită “sport naţional” şi soluţie anticriză

Din practica serviciilor publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor s-a observat faptul că foarte multe persoane sunt luate fictiv în spaţiu, contra unei sume de bani, de găzduitori profesionişti care consimt “pur formal” ca respectivele persoane să îşi stabilească domiciliul la adresa găzduitorilor, fără să locuiască măcar o zi la respectiva adresă. Acea declaraţie de primire în spaţiu se situează la limita unui fals în declaraţii[30], regăsindu-se în practică frecvent situaţia în care acelaşi găzduitor profesionist, destoinic în a indentifica “soluţii anticriză” şi a face rost de bani nemunciţi prin declaraţii false de primire în spaţiu, îşi arată nemulţumirea cu privire la acest aspect, solicitând serviciilor de evidenţă radierea urgentă de la adresa sa de domiciliu a respectivei persoane, chestiune imposibil de realizat potrivit cadrului normativ existent, declaraţia sa de primire în spaţiu fiind irevocabilă şi producând efecte juridice pe toată durata de valabilitate a cărţii de identitate emise în baza sa (şi chiar mai mult de atât[31]).

Potrivit art. 35 din O.U.G. nr. 97/2005 R, în cazul în care menţiunea din actul de identitate privind stabilirea domiciliului sau a reşedinţei s-a efectuat în baza unui document care ulterior a fost anulat, s-a constatat că era nul, fals ori falsificat, această menţiune este nulă de drept.
(2) În situaţia prevăzută la alin. (1), autoritatea care a constatat nulitatea menţiunii comunică serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor situaţia intervenită.
(3) Nulitatea menţiunii poate fi constatată de instanţa de judecată, din oficiu ori ca urmare a sesizării D.E.P.A.B.D., a serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor ori a persoanelor interesate.

Documentul la care se referă prevederile menţionate vizează, în opinia noastră, doar actul de spaţiu depus alături de declaraţia de primire în spaţiu, nu declaraţia propriu-zisă de primire în spaţiu (cu excepţia ipotezei în care aceasta ar fi falsă, de exemplu s-a falsificat semnătura proprietarului, s-a prezentat pentru a da declaraţia de primire în spaţiu un neproprietar, s-a falsificat integral declaraţia notarială de primire în spaţiu etc), neexistând situaţii, după ştiinţa noastră, în care s-a anulat menţiunea de stabilire a domiciliului exclusiv pe considerentul declaraţiei de primire în spaţiu care, deşi a fost dată în faţa funcţionarilor SPCLEP, nu mai este susţinută/menţinută post factum, după emiterea actului de identitate, de către găzduitorul care solicită serviciilor de evidenţă a persoanelor, după cheltuirea banilor luaţi pentru semnătura de primire în spaţiu, la un interval relativ scurt de timp, să şi-o revoce.

Problema “găzduitorilor profesionişti” a constituit una din preocupările majore ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, pe linie de evidenţă riguroasă a persoanelor, plecând de la episoadele permiselor false de la Piteşti (când aproximativ 3.000 de persoane au obţinut permise false, prin acte de corupţie, stabilindu-şi fictiv reşedinţa în Piteşti şi localităţile din Argeş pentru a putea susţine examenul pentru obţinerea permisului de conducere), precum şi de la declaraţiile fictive de luare în spaţiu a cetăţenilor români de origine moldovenească, care doreau obţinerea unei cărţi de identitate româneşti care să le deschidă porţile Europei în materie de liberă circulaţie în spaţiul U.E.

S-au încercat soluţii legislative, propunându-se proiecte de lege aflate la limita ori mult peste graniţa constituţionalităţii lor.

În anul 2011, pe site-ul Ministerului Administraţiei şi Internelor, secţiunea transparenţă decizională, a apărut un proiect[32] de modificare a O.U.G. nr. 97/2005 R, pentru a se introduce soluţii legislative de combatere a fenomenului luării în spaţiu contra cost de către “găzduitorii de profesie”. Principiul deplinei libertăţi a stabilirii domiciliului a intrat un pic la apă, fiind redefinit astfel:
Cetăţenii români au dreptul să-şi stabilească sau să îşi schimbe, în mod liber, domiciliul ori reşedinţa, în ţară sau străinătate, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege.
(2) Exercitarea acestui drept trebuie să se realizeze cu bună-credinţă, cu respectarea legilor care interesează ordinea publică şi a bunelor moravuri şi fără scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil.
(3) Restrângerea exerciţiului acestui drept se poate realiza de către instanţa de judecată, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, în scopul apărării securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.”

Primul alineat aduce, faţă de reglementarea de lege lata, o precizare care se subînţelegea şi din actuala reglementare, că cetăţenii români au dreptul să-şi stabilească sau să-şi schimbe liber domiciliul sau reşedinţa în ţară sau străinătate. Alineatul 2 al art. 26, propus a se modifica, reprezintă însă începutul unei construcţii de natură a „arunca în derizoriu” deplina libertate proclamată în alin. 1 şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului, atingând această libertate constituţională în însăşi substanţa sa, diluând dreptul fundamental la libera stabilire şi schimbare a domiciliului până la desfigurare/desfiinţare, în anumite situaţii ce se vor preciza în alte articole ale proiectului de lege. În fapt, este reiterat art. 53 alin. 1 din Constituţia României referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Din perspectiva normelor de tehnică legislativă, procedeul legislativ poartă denumirea de paralelism, expres interzis[33] de Legea nr. 24/2000 R privind normele de tehnică legislativă, care trebuie evitat în redactarea oricărui act normativ, potrivit art. 16 alin. 1 şi 2. Ce nu a fost mărturisit în proiectul de modificare a fost art. 53 alin. 2 din Constituţia României, care are o importanţă capitală pentru înţelegerea deplină a sensului, dimensiunii şi duratei de restrângere a exerciţiului drepturilor fundamentale, motiv care ne determină să reproducem şi să traducem, potrivit doctrinei, prevederile art. 53 din Constituţie: „Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”.

Potrivit doctrinei[34] dar şi a practicii judiciare recente a Curţii Constituţionale[35], „în ansamblul lor, condiţiile menţionate de art. 53 din Constituţie exprimă şi natura funciar excepţională a acestei măsuri. Deşi textul art. 53 nu precizează expres, restrângerea exerciţiului unor drepturi nu poate deveni o regulă în conduita unui legiuitor democratic. Prin această condiţie, este implicit consacrat şi caracterul necesarmente temporar al unei astfel de măsuri.

Prin revizuirea Constituţiei în 2003 a fost adăugată condiţia ca aplicarea măsurii prin care operează restrângerea să fie nediscriminatorie.

Prin raportare la prevederile restrictive ale art. 53 din Constituţia României, opinia noastră este că acestea nu sunt aplicabile în materia dreptului fundamental la identitate al cetăţenilor români; dacă se va admite de către Curtea Constituţională, într-o excepţie de neconstituţionalitate ridicată ulterior, că ar fi aplicabile, de esenţa restrângerii este caracterul temporar al măsurii şi înlăturarea arbitrariului şi discriminării în luarea acestei măsuri. În condiţiile în care, aşa cum vom observa în analiza următoarelor articole de interes din proiect, pe de o parte restrângerea exerciţiului este dată în competenţa exclusivă instanţelor judecătoreşti, dar pe de altă parte această restrângere operează, de facto, direct de la momentul întocmirii unui proces-verbal de verificare în teren şi trecere în pasiv a adresei de domiciliu/reşedinţă a solicitantului, pe o perioadă nedeterminată(!), sine die, se ridică serios problema legitimităţii şi a constituţionalităţii/convenţionalităţii măsurii luate, a justului echilibru dintre interesul statului şi cel al cetăţeanului precum şi respectarea principiilor fundamentale de drept într-un stat democratic, aspecte pe care le vom dezvolta în rândurile următoare.

Potrivit proiectului, art. 28 lit. b (privind declaraţia de primire în spaţiu n.n.) se propune a avea următorul conţinut: „declaraţia scrisă a găzduitorului, persoană fizică sau juridică, de primire în spaţiu, din care să rezulte consimţământul acestuia, precum şi numărul de persoane care locuiesc efectiv la adresă; declaraţia va fi însoţită de unul dintre documentele prevăzute la lit. a);”

De lege lata, declaraţia de primire în spaţiu se dă, în mod practic, pe versoul cererii de eliberare a actului de identitate, în faţa funcţionarului de la ghişeul de primiri documente sau printr-o declaraţie dată în faţa poliţistului de siguranţă publică, pentru mediul rural. Potrivit art. 29 din O.U.G. nr. 97/2005, declaraţia de primire în spaţiu a găzduitorului mai poate fi dată în faţa notarului public ori a funcţionarului misiunii diplomatice sau oficiului consular al României.

Modificările propuse se referă la consemnarea, în cadrul declaraţiei privind consimţământul primirii în spaţiu, a numărului de persoane care locuiesc efectiv la adresă (care poate fi diferit de numărul de persoane care au domiciliul la acea adresă, potrivit informaţiilor existente în R.N.E.P.). În opinia noastră, pentru soluţionarea obiectivă a chestiunii, relevant nu este (în primul rând) câte persoane locuiesc (deja) la o anumită adresă, ci (mai ales) câte mai pot efectiv, prin raportare la un criteriu ştiinţific şi obiectiv (nr. de metri pătraţi minim/persoană) să locuiască, respectând acest criteriu care nu există nici în lege, nici în proiect. În lipsa unui astfel de criteriu obiectiv, raţional şi rezonabil referitor la spaţiul minim necesar unei persoane, declaraţia îşi pierde consistenţa juridică şi practică, e evident că esenţial e câţi şi dacă mai pot locui într-un spaţiu determinat al unui imobil (care diferă de la construcţie la construcţie) nu câţi locuiesc deja în acel imobil. Într-un imobil de 300 de metri pătraţi şi 35 de camere de locuit, e lipsit de relevanţă că mai locuiesc 5 oameni la acea adresă. Într-o garsonieră de 30 de metri pătraţi, devine relevant cât spaţiu mai poate rămâne neocupat dacă locuiesc deja 5 persoane. În puţine cuvinte dar semnificativ pentru tranşarea problemei, mai important (semnificativ) e spaţiul locativ rămas, nu cel ocupat deja. Doar dacă spaţiul ocupat deja reprezintă 100% din întreaga sa suprafaţă, devine relevant câte persoane locuiesc deja la o adresă, apărând ca evident faptul că nici o altă persoană nu ar mai putea ocupa, fizic, spaţiul devenit inexistent pentru sine (devenit neîncăpător).

Pentru susţinerea opiniei noastre, referitoare la necesitatea de a se reglementa problema dezbătută prin indicarea unui nr. minim de metri pătraţi/persoană, vom cita art. 1 din Ordinul nr. 433/2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate[36].

Conform proiectului, ”în cazul în care, cu prilejul efectuării declaraţiei prevăzută la art. 27 indice 1 sau al desfăşurării activităţilor specifice eliberării actului de identitate, lucrătorul de evidenţă a persoanelor constată că există indicii vădite privind nerealitatea datelor, efectuează verificări sau solicită organelor de poliţie competente efectuarea de verificări, în vederea evitării înregistrării unor date nereale în R.N.E.P. (2) Termenul maxim de efectuare a verificărilor şi soluţionare a cererii de stabilire sau schimbare a domiciliului este cel stabilit la art. 14 alin. (8). (3) Procedura în situaţia prevăzută la alin. (1) se stabileşte prin hotărâre a Guvernului.”

În sensul prevăzut la art. 29 indice 1: „lucrătorul de evidenţă a persoanelor poate refuza înregistrarea în R.N.E.P. a datelor declarate şi emiterea actului de identitate, elaborând[37] în acest sens un document justificativ ce va fi înmânat persoanei în cauză. (2) Împotriva refuzului de a înregistra în R.N.E.P. datele declarate şi a emite actul de identitate, persoana care se consideră vătămată se poate adresa instanţei în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. (3) Persoanei aflată în situaţia prevăzută la alin. (1), titulară a unui act de identitate care nu mai este valabil ori care a fost pierdut, furat sau distrus, i se eliberează o carte de identitate provizorie, în condiţiile prevăzute la art. 20 alin. (1) lit. a).”

Observaţii:
– norma din proiect, poate refuza, e una permisivă, de natură a introduce liberul arbitru al fiecărui funcţionar în a refuza sau nu eliberarea cărţii de identitate; în mod normal, pentru o redactare care să producă toate efectele iniţiatorului proiectului, această normă ar trebui înlocuită cu una imperativă – funcţionarul este obligat să refuze sau refuză). Norma din proiect, fiind permisivă, e şi discriminatorie (poate deveni în aplicarea sa), pe de o parte funcţionarii pot efectua verificări de la caz la caz, la (prea) libera lor apreciere, pe de alta, pot refuza eliberarea C.I. de la caz la caz, fără a invoca motive obiective, raţionale de natură a justifica diferenţa de tratament juridic aplicată diferitelor categorii de cetăţeni aflaţi în situaţii identice.
pe fond, soluţia găsită de iniţiatorul proiectului, de a refuza eliberarea unui act de identitate în condiţiile în care nu s-a pronunţat (încă) o sentinţă civilă definitivă de anulare a actului de identitate şi nicio sentinţă definitivă (în plan penal) de condamnare a făptuitorului găzduitor care ar fi dat o declaraţie falsă de primire în spaţiu, e eronată, vădit abuzivă, neconstituţională, încălcând prezumţia de nevinovăţie, dreptul la libera circulaţie al cetăţenilor români, libera stabilire a domiciliului şi principiile elementare ale statului de drept;
– împotriva refuzului, persoana nemulţumită (vor fi multe persoane uimite şi siderate de faptul că au depus toate actele pentru cartea de identitate şi ridică o simplă hârtie elaborată…) se poate adresa nu doar instanţelor civile de contencios[38] administrativ, ci şi direct organelor de parchet, pentru a reclama funcţionarii SPCLEP pentru comiterea unei infracţiuni de abuz în serviciu; pentru prevenirea acestor situaţii şi protejarea funcţionarilor din sistem, dar şi pentru respectarea deplină a preeminenţei dreptului într-un stat de drept, propun a se elimina aceste prevederi;
– deşi articolul propus vorbeşte de refuzul eliberării actului de identitate (de lege lata, prin act de identitate înţelegându-se cartea de identitate dar şi cartea provizorie) iniţiatorul, în alin. 3, îşi aminteşte de principiul obligativităţii actelor de identitate şi permite eliberarea unei cărţi provizorii de identitate; observaţia noastră, în calitate de practicieni, este aceea că nu există temei legal (motiv) pentru emiterea unei cărţi provizorii atâta timp cât persoana a depus toate actele necesare eliberării unei cărţi de identitate, de principiu cartea provizorie eliberându-se doar în situaţiile când persoana nu posedă toate documentele necesare emiterii C.I. (art. 20 alin. 1 lit. a din O.U.G. nr. 97/2005 R). Potrivit proiectului, refuzul se aplică şi în cazul stabilirii reşedinţei. Din această perspectivă, practic dacă se verifică o persoană în teren atât la adresa de domiciliu cât şi la cea de reşedinţă în toate cazurile în care o persoană are şi o reşedinţă ar trebui anulată una din cele 2 adrese, deoarece o persoană nu poate locui fizic, în acelaşi timp, în 2 adrese distincte situate de multe ori în 2 oraşe/localităţi diferite.

Potrivit art. 35 indice 1 din proiect, „(1) Menţiunea privind stabilirea ori schimbarea domiciliului sau a reşedinţei îşi încetează valabilitatea în cazul în care, ulterior înregistrării acesteia în R.N.E.P., se constată că datele declarate de persoana fizică nu sunt reale. (2) Situaţia prevăzută la alin. (1) poate rezulta din procesul-verbal întocmit de către lucrătorul de evidenţă a persoanelor sau de către organele de poliţie competente, ori din declaraţia proprietarului imobilului de la adresa în cauză, prin care se constată nerealitatea datelor declarate de persoana fizică referitoare la domiciliu sau reşedinţă. (3) În situaţia prevăzută la alin. (1) lucrătorii serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor ori ai D.E.P.A.B.D., după caz, pe baza documentelor prevăzute la alin. (2), actualizează în mod corespunzător (?) R.N.E.P., în sensul radierii prin trecerea în istoric a menţiunii privind stabilirea ori schimbarea domiciliului/ reşedinţei şi sesizează instanţa competentă în vederea anulării domiciliului/reşedinţei din actul de identitate al persoanei fizice şi, pe cale de consecinţă, a actului de identitate.”

Observaţii:
– Ca principiu elementar de interpretare, prezumţia de nevinovăţie (în plan penal) şi prezumţia[39] de bună-credinţă (în plan civil) obligă un funcţionar profesionist să respingă o astfel de soluţie care apare ca vădit abuzivă. Procesul-verbal de verificare în teren întocmit de organele de poliţie nu este o hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă; cine poate garanta că o simplă vizită la domiciliu, dacă nu se poate audia niciun martor şi nu se deschide uşa proprietarului, echivalează cu regina probelor, proba supremă (proba probatissima) că persoana nu locuieşte efectiv la o anumită adresă? Persoana poate fi plecată în concediu, la muncă, într-o excursie, la spital, asta înseamnă că ea nu a locuit şi nu locuieşte efectiv? Într-un stat de drept, persoana nu e obligată să stea tot timpul la domiciliu, nefiind arestată la domiciliu[40].
– Aplicarea articolului ar produce efecte deosebit de grave în planul dovedirii identităţii; pe de o parte, se radiază/trece în pasiv (istoric) domiciliul aflat într-un act valabil de identitate, deşi actul de identitate nu a fost (încă sau nu va fi niciodată!) anulat de către instanţa judecătorească; R.N.E.P. nu va mai corespunde cu datele aflate într-un act de identitate valabil, fapt care încalcă un principiul elementar privind deplina corespondenţă/identitate dintre R.N.E.P. şi datele din actele de identitate; simpla sesizare a unei instanţe nu echivalează cu pronunţarea, în toate situaţiile, ale unei soluţii de admitere a cererii reclamantului (SPCLEP) fiind vorba de un proces şi de administrarea de probe; proiectul pune carul înaintea boilor, atingând în substanţa sa dreptul fundamental la un domiciliu actual înaintea pronunţării definitive a unei sentinţe judecătoreşti de (eventuală) anulare a actului de identitate.
– e de notorietate că domiciliul se bucură printre alte caractere juridice de opozabilitate erga omnes, (chiar şi acestui proiect) universalitate şi de obligativitate; a trece în istoric ultimul domiciliu şi a nu mai reactiva niciun alt domiciliu (penultimul) încalcă aceste 3 caractere juridice ale domiciliului, astfel că persoana este considerată decedată în ochii legii (proiectului); după ştiinţa noastră, numai o persoană care a decedat are doar foste domicilii şi niciun domiciliu actual (activ).
– indiferent de menţiunile înscrise în R.N.E.P., dovada domiciliului, identităţii şi a cetăţeniei române se face cu menţiunile înscrise în actul de identitate valabil, nedeteriorat al persoanei, potrivit art. 12 alin. 1 din O.U.G. nr. 97/2005 R şi ale art. 91 din N.C.C. Până la anularea de către un judecător imparţial şi independent, printr-o sentinţă definitivă, a unui act de identitate, acest document e prezumat legal şi valabil, cetăţeanul fiind pe deplin îndreptăţit să uzeze de el în relaţiile cu autorităţile, persoanele fizice sau juridice. Menţiunile de anulare a domiciliului înscris într-un act de identitate anulat irevocabil se vor putea legal radia doar în baza sentinţei, şi după acest moment cetăţeanul având prezervat dreptul fundamental la un domiciliu actual şi o identitate certă.
– după anularea actului de identitate în baza unei sentinţe definitive şi actualizarea corespunzătoare a R.N.E.P., efectul ar fi cel că persoana este repusă în situaţia anterioară, în privinţa domiciliului; în acest punct, problema nu s-a rezolvat, cum ar putea eronat crede iniţiatorii proiectului, ci generează o altă problemă: cu ce drept eliberăm o carte de identitate provizorie la adresa unui găzduitor care nu şi-a dat (nici el) consimţământul de primire în spaţiu şi poate să nu fie de acord să consimtă acest lucru, în condiţiile în care cetăţeanul a locuit cândva, în urmă cu ani sau zeci de ani (poate chiar în calitate de proprietar) la acea adresă, dar nu (mai) locuieşte în prezent acolo? Dacă principiul instituit de proiect este că proprietarul (găzduitorul) care te-a primit în spaţiu are dreptul (devenit suveran) să te şi scoată, acelaşi principiu nu mai e valabil (aplicabil) la găzduitorul la care persoana avea stabilit penultimul sau orice alt domiciliu anterior? Principiul elementar de interpretare Ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet (Unde se aplică acelaşi raţionament, se aplică aceeaşi soluţie) ar trebui să triumfe şi în acest caz.

În opinia noastră, aprobarea proiectului în forma actuală ar institui cele mai restrictive condiţii de obţinere a actelor de identitate din istoria României, depăşind cu mult reglementările din perioada comunistă care instituiau condiţii stricte de stabilire a domiciliului (în numai) 14 dintre oraşele considerate „mari” ale ţării[41], respectivele reglementări constituind şi subiectul central al binecunoscutului film artistic Buletin de Bucureşti. Se mai impune în regim de urgenţă aprobarea modificărilor normelor Metodologice (H.G. nr. 1375/2006) şi punerea lor în acord cu O.U.G. nr. 97/2005 R, N.C.C., Constituţia României şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pretinderea, şi la acest moment, a amprentării[42] şi stocarea amprentelor papilare pe termen nedeterminat în bazele de date AFIS persoanelor fizice care nu au solicitat eliberarea primului act de identitate decât după împlinirea vârstei de 18 ani fiind de natură a le încălca drepturi fundamentale, printre care dreptul la respectarea prezumţiei de nevinovăţie, încălcarea dreptului la viaţă privată potrivit art. 8 din CEDO şi a jurisprudenţei recente a CEDO pronunţată în cauza S şi Marper c. Marii Britanii din 04 decembrie 2008, fiind un alt caz tipic de discriminare pe criteriu de vârstă[43].

Notă. Potrivit ultimului proiect de modificare a normelor metodologice, Art. 602 – (1) În situaţia în care găzduitorul unei persoane fizice în înţelesul art. 28 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2005, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau proprietarul unui imobil, după caz, aduce la cunoştinţa lucrătorului de la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor că o persoană fizică, ce are înscris în actul de identitate domiciliul la adresa imobilului proprietatea sa, nu mai locuieşte la această adresă, se solicită efectuarea de verificări în teren, cu sprijinul structurii teritoriale a poliţiei române.
(2) În cazul în care se constată că persoana fizică în cauză nu mai locuieşte la adresa declarată ca domiciliu, lucrătorul de la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor efectuează menţiuni în R.N.E.P. cu privire la încetarea valabilităţii menţiunii privind domiciliul, pentru ca datele în cauză să reprezinte date de istoric, în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 8 alin. (2).
(3) În situaţia în care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, lucrătorii de evidenţă se sesizează din oficiu că o persoană fizică nu mai locuieşte la adresa cu care figurează înregistrată în R.N.E.P., solicită efectuarea de verificări în teren, la adresa de domiciliu, cu sprijinul structurii teritoriale a poliţiei române. Cu această ocazie, poliţistul va lua o declaraţie proprietarului imobilului care a primit în spaţiu persoana în cauză şi, după caz, altor persoane care locuiesc în imobil sau care pot oferi informaţii privind prezenţa persoanei la adresa respectivă şi va întocmi un proces-verbal. Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

Considerentele de principiu evocate de noi îşi menţin deplina valabilitate. Soluţia propusă e vădit abuzivă, încălcând principiile obligativităţii actelor de identitate şi ale obligativităţii domiciliului şi a reşedinţei, poate deveni discriminatorie dacă se referă, în aplicarea, in concreto, doar la cetăţenii români de origine moldovenească. În acest proiect nu se mai prevede dreptul legitim al cetăţeanului de a ataca în instanţă măsura de trecere în pasiv a adresei de domiciliu sau reşedinţă, fapt vădit abuziv. Proiectul nu prevede şi reactivarea adreselor de domiciliu/reşedinţă, ci doar inactivarea lor sine die. De principiu, până la anularea[44] de către un judecător imparţial şi independent a actului de identitate, acesta face deplina dovadă a identităţii, domiciliului, reşedinţei şi cetăţeniei române (art. 13 alin. 1 din O.U.G. nr. 97/2005 R). Anticipăm mari probleme de aplicare a acestor prevederi şi motive temeinice de nemulţumire al cetăţenilor.

Faţă de proiectul iniţial care propunea modificarea O.U.G. nr. 97/2005, act normativ primar, proiectul de modificare a normelor metodologice (act normativ secundum legem), după aprobarea sa prin hotărâre de Guvern, care adaugă la prevederile legii, ar putea fi anulat printr-o acţiune directă în contenciosul administrativ.

III. Înscrierea la grupa pregătitoare contra cost sau când reşedinţa egal domiciliul

După marea revoluţie, lovituţie ori, mai nou, “evenimentele” din Decembrie 1989, s-a deschis calea adoptării de către România a unei noi Constituţii, din care au emanat, în teorie, principii democratice autentice, aducându-se in abstracto garanţii importante referitoare la drepturile fundamentale ale omului, garantarea proprietăţii, instituirea separaţiei şi a echilibrului în stat, eliminarea cenzurii, susţinerea liberei iniţiative, construirea unui alt tip de societate democratică în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate[45].

Guvernele s-au apucat serios de treabă, roadele activităţii laborioase a unora dintre miniştrii guvernelor care s-au perindat pe la cârma ţării fiind analizate astăzi pe la D.N.A. şi instanţele de judecată din ţară. Refrenul favorit al tuturor miniştrilor a fost acela “de astăzi începem în sănătate, învăţământ, justiţie, finanţe, administraţie, adevărata reformă”.

Pentru că noţiunea bombastică de “reformă” trebuia să fie livrată poporului avid de democraţie într-o formulă democratică, care să producă efecte juridice obligatorii, s-au adoptat în toate domeniile vieţii sociale legi. Ordonanţe, multe ordonanţe de urgenţă, hotărâri de Guvern şi alte acte normative, unul mai coerent decât altul în a descrie viziunea plină de esenţă a cetăţenilor aflaţi temporar în înalte funcţii de conducere ale patriei.

În materie de învăţământ, de la domnul ministru Marga încoace, refrenul reformei a căpătat accente puternice, hotărâte, chiar dramatice, pe alocuri. Desigur, au existat şi efecte secundare, reformele din învăţământ făcându-se pe spinarea elevilor şi a părinţilor, care nu mai ştiau exact, la un moment dat, când se ia vacanţă, când se mai şi învaţă, din ce materii se dau examenele de absolvire ori bacalaureat şi în ce direcţie o mai apucă reforma statului.

În anul 2011 a fost adoptată Legea nr. 1 privind educaţia naţională[46]. Potrivit art. 23 din Lege, Sistemul naţional de învãţământ preuniversitar cuprinde următoarele niveluri:
a) educaţia timpurie (0-6 ani), formatã din nivelul antepreşcolar (0-3 ani) şi învãţãmântul preşcolar (3-6 ani), care cuprinde grupa mică, grupa mijlocie şi grupa mare;
b) învăţământul primar, care cuprinde clasa pregătitoare şi clasele I-IV;
c) învãţământul secundar, care cuprinde:
învăţământul secundar inferior sau gimnazial, care cuprinde clasele V-IX;
învãţământul secundar superior sau liceal, care cuprinde clasele de liceu X-XII/XIII, cu urmãtoarele filiere: teoretică, vocaţională şi tehnologică;
d) învăţământul profesional, cu durată între 6 luni şi 2 ani;
e) învãţământul terţiar nonuniversitar, care cuprinde învãţãmântul postliceal.

(2) Învãţământul liceal, vocaţional şi tehnologic, învăţământul profesional şi învãţământul postliceal se organizează pentru specializări şi calificări stabilite de Ministerul Educaţiei, Cercetãrii, Tineretului şi Sportului, în conformitate cu Registrul naţional al calificărilor.

Ne vom concentra atenţia asupra accesului în grupa pregătitoare, supranumită de o parte a presei libere “clasa 0”.

Am observat că în domeniul învăţământului există foarte multe reglementări de rang infralegal (hotărâri de Guvern, metodologii, ordine de ministru) publicate sau nu în Monitorul Oficial, prin care se încearcă a se regla, prin reguli de conduită obligatorii, problemele care există în acest sistem.

Problematica accesului la grupa pregătitoare a fost reglementată de lege lata prin Ordinul MEN nr. 3111 din 14 februarie 2014 privind aprobarea Calendarului şi a Metodologiei de înscriere a copiilor în învățământul primar pentru anul şcolar 2014-2015, ordin care, ca orice ordin serios, are şi două anexe care fac parte integrantă din el.

Un articol insuficient gândit (nu doar unul are acest ordin dar el a generat toată problema) se regăseşte în art. 3 alin. 3 din anexa 2 a ordinului amintit, potrivit căruia: în sensul prezentei metodologii, prin domiciliu se înțelege inclusiv reședință.

Potrivit art. 4 din anexa 2 la ordin, fiecare locuință este arondată unei unități de învățământ aflată în proximitatea sa, numită în continuare școala de circumscripție. Totalitatea străzilor arondate unității de învățământ formează circumscripția școlară a unității de învățământ respective. Principiul înscrierii la grupa pregătitoare ar fi trebuit să fie cel firesc, natural, al arondării copiilor la şcoala de circumscripţie în care părinţii acestuia îşi au domiciliul. Pentru că suntem plini de ştiinţă confuză, unii jurişti şi mari specialişti din cadrul Ministerului Educaţiei au găsit că ar fi mai intelectual de a pune pe baze cât mai democratice arondarea/înscrierea copiilor la grupa pregătitoare, punând semnul egal dintre domiciliul copiilor (identic, potrivit legii, cu cel a părinţilor) şi reşedinţa părinţilor (care nu se transferă de drept, prin efectul legii, şi în privinţa minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani, aşa cum am demonstrat în capitolul referitor la reşedinţă). Practic, toată construcţia ordinului mai sus amintit a fost dinamitată de prevederile art. 3 alin. 3, pentru că anumite articole, prin care s-ar fi luat în seamă cu preeminenţă, domiciliul şi nu reşedinţa, au căzut în derizoriu şi desuetudine, deoarece în sensul prezentei metodologii, prin domiciliu se înțelege inclusiv reședinţă.

Aflând de la ziariştii avizi de ştiri în regim de breaking news, marea veste, că în baza unei simple vize de flotant se pot înscrie copiii la grupa pregătitoare în şcolile “de fiţe” ori mai bine cotate din oraş, părinţii obosiţi şi tracasaţi de traiul zilnic au început să caute o rudă, un prieten, o cunoştinţă care avea în proprietate un apartament în arondarea şcolii care prezenta interes pentru a îşi înscrie odraslele la respectiva şcoală.

Au început să sune telefoanele, au fost lăsate mesaje pline de subînţeles pe reţelele de socializare, s-au transmis sms-uri, s-a dat de ştire, din gură în gură, s-au dat anunţuri la ziar şi s-au găsit, cu chiu cu vai, în piaţă, la primul tramvai, proprietari binedispuşi şi predispuşi, contra cost, să ia în spaţiu, cu viză de flotant, un părinte de copil care urma a fi înscris în grupa pregătitoare. Internetul s-a umplut de oferte tentante şi de preţuri..negociabile, pentru fiecare buzunar.

Un părinte disperat după binele copilului său a postat următorul anunţ: “cumpăr viză de flotant necesară înscrierii copilului la Şcoala nr. 17 Pia Bratianu. Străzile alocate şcolii sunt: Bd. Ion Mihalache nr. 54-106 (doar numerele pare), str. Barbu Ştefănescu Delavrancea, str. Clucerului, str. Docenţilor, str. Petoffi Şandor, str. Ady Endre, str. Maior Gh. Şontu, str. Stolnicului, str. Şerdarului, str. Postelnicului, str. Uruguay. URGENT. Preţ 200 de euro”.

Un găzduitor profesionist şi-a lansat şi el oferta de primăvară 2015: “iau în spaţiu persoane care doresc buletin de Bucureşti, preţ 250 lei, valabil 10 ani. Viză de flotant valabilă 1 an, preţ 200 lei. Bucureşti Sector 3 (Cora Pantelimon). Mai multe detalii la telefon”[47].

Din presă aflăm că şmecheria cu viza de flotant a fost “sabotată” de Inspectoratul şcolar judeţean Iaşi, care a pus mai mult preţ (pe bună dreptate!) pe adresa de domiciliu decât pe cea de reşedinţă, care a picat pe locul 2 în clasamentul priorităţii înscrierii copiilor la grupa pregătoare[48]. Potrivit declaraţiei oficiale a inspectorului şcolar general din Iaşi, Camelia Gavrilă, “Noi cerem să nu se mai poată face înscrieri pe baza vizei de flotant, însă până se va lua o decizie la nivel de minister anunţăm că la noi în judeţ vor avea prioritate elevii cu domiciliu stabil, şi e posibil ca pentru copiii cu viză în unele şcoli să nu mai fie locuri disponibile. Trebuie să respectăm circumscripţia, dar să nu suprasolicităm unele şcoli. Din cauza acestui fenomen au fost cazuri când unele şcoli gimnaziale s-au transformat în şcoli generale şi nu este în regulă“.

Până la momentul finalizării prezentului articol mărturisesc că nu ştiam de această reacţie a Inspectoratului Școlar Judeţean Iaşi, dar acum, aflând de ea, nu pot decât să o felicit pe distinsa doamnă care a avut atitudine, curaj, personalitate şi s-a opus unui ordin vădit ilegal, care practic aruncă în aer toată arondarea pe principiul circumscripţiei şcolare în care părinţii îşi au domiciliul (nu domiciliul stabil, această exprimare fiind una pleonastică). Care mai e rostul recensământului efectuat de şcoli cu un an înaintea înscrierii copiilor la grupa pregătitoare, dacă nu acela de a estima numărul de copii care urmează a fi înscrişi la respectiva unitate şcolară în care părinţii şi, evident, copiii acestora îşi au domiciliul?

Problemele deosebite generate de viza fictivă de flotant a părinţilor ai căror copii se vor înscrie la grupa pregătitoare comportă 3 paliere de discuţie.

Primo, în luna februarie şi început de martie a fiecărui an se înregistrează la nivelul serviciilor de evidenţă a persoanelor din toată ţara un număr foarte mare de persoane care solicită în regim de urgenţă eliberarea vizei de reşedinţă, multe dintre acestea mărturisind, cu onestitate, că nu locuiesc efectiv la respectiva adresă, dar le este necesară respectiva viză pentru a-şi înscrie copiii la grupa pregătitoare. Practic, creşte artificial volumul de activitate, cresc cozile în aşteptare, cresc nemulţumirile publicului deservit care se declară nesatisfăcut de cozile apărute peste noapte şi serviciile prestate, cresc, pentru unii cetăţeni, taxele încasate artificial de stat (5 lei pentru fiecare viză de flotant, acest aspect fiind unul pozitiv pentru bugetul statului…).

Secondo, printr-un articol insuficient gândit, s-au deschis de câţiva ani porţile abuzului, actelor de corupţie, traficului de influenţă, fiind consecinţe negative atât pentru şcolile mai bine cotate, cât şi pentru cele mai puţin preferate de părinţi pentru înscrierea la grupa pregătitoare.

Astfel, pentru şcolile “de top” acestea înregistrează dificultăţi cu privire la posibilităţile reale de satisfacere atât a cererilor legitime ale părinţilor care domiciliază în circumscripţia şcolii, care ar trebui deserviţi cu prioritate, cât şi a celor care doresc să urce pe acelaşi loc în preferinţele respectivelor şcoli, scoţând, şmechereşte, din buzunar, viza de flotant stabilită în urmă cu doar două-trei zile! Secretariatul nu îndrăzneşte să emită un sunet care să le perturbe liniştea “flotanţilor de ocazie” pentru ca nu cumva unul din ei să scoată din buzunar Ordinul de ministru şi să facă trimitere la art. 3 alin 3, care spune, ritos, în sensul prezentei metodologii, prin domiciliu se înțelege inclusiv reședință. Aceste şcoli bine cotate ajung să configureze clasele cu un număr de elevi mai mare decât cel permis de lege (şi 40 de la clasă) cu consecinţe directe în planul calităţii actului educaţional oferit. Aşadar, se aleargă după o şcoală bună şi se nimereşte într-o clasă suprapopulată în care e greu să se mai obţină de către un profesor, oricât de bine pregătit ar fi, rezultate pozitive şi performanţe pentru fiecare elev în parte.

Şcolile situate la periferia oraşului şi a preferinţelor părinţilor (deşi nu s-a făcut, cu adevărat, un studiu serios referitor la competenţa profesorilor şi nivelul general de “ştiinţă” asimilată într-una sau alta dintre şcoli, părerea majorităţii părinţilor fiind formată sau deformată la o cafea, la coada de la pâine sau dintr-o discuţie privată pe facebook) înregistrează mari dificultăţi de a supravieţui, văzând că socoteala de la recensământul în care au dat directivă profesorilor să meargă pe sistemul electoral “door to door” nu se mai potriveşte cu realitatea, pentru că viza de flotant a trimis copiii din circumscripţie la centru, la o şcoală mai serioasă, plină de perspectivele idealiste ale unei instrucţii şcolare moderne, construite pe principii europene…

Practic, acest articol 3 alin. 3 din Ordin, ajunge să ducă, în câţiva ani, la desfiinţarea unora dintre şcolile din fiecare oraş şi la exasperarea profesorilor din şcolile “de top” care se văd nevoiţi să presteze muncă suplimentară pentru a acoperi numărul de clase nou înfiinţate pe baza vizei de flotant. Care management profesionist şi performant, domnule ministru, care reformă a statului, care organizare eficientă a activităţii şcolilor din România, dacă nu puteţi vedea, de la rangul funcţiei dvs. ce a observat doamna inspector general de la Iaşi şi orice profesor care lucrează în sistemul de învăţământ? Cu un singur articol aţi reuşit să aruncaţi în haos un întreg sistem, şi asta, sincer, nu e prea bine, domnule ministru…

În finalul articolului, pentru a nu lăsa problema generată de viza de flotant “în aer”, fără a oferi o posibilă soluţie, ea este pe cât de simplă, în opinia noastră, pe atât de uşor de pus în practică. Astfel, art. 3 alin.3 din Ordin ar trebui urgent abrogat, rămânând de bază înscrierea copiilor pe principiul arondării fireşti, legale, normale, morale, naturale, a domiciliului părinţilor în circumscripţia respectivei şcoli. Acum, desigur, or să spună unii cârcotaşi că nu e bine, că românul e inventiv şi o să fie luat în spaţiu cu domiciliul, nu doar cu reşedinţa, şi că va creşte doar tariful luării fictive în spaţiu. Pentru acest tip de abordare mai emit o posibilă soluţie, în lege să se impună condiţia ca părintele să îşi fi stabilit domiciliul cu cel puţin un an înaintea înscrierii copilului la grupa pregătitoare (adică de la momentul recensământului efectuat de şcoală), cu excepţia situaţiei când face dovada calităţii de proprietar al unui imobil situat în arondarea respectivei unităţi şcolare (aşadar, prin ipoteză, părintele a devenit proprietar cu câteva săptămâni sau zile înainte de a-şi înscrie copilul la grupa pregătitoare, schimbându-şi domiciliul în locuinţa proprietatea sa). Am un argument şi pentru cei care pot afirma că respectiva condiţie ar fi una discriminatorie[49], existenţa unei justificări obiective şi rezonabile, respectiv interesul general, obştesc, ca şcolile, ca instituţii de interes public, să funcţioneze normal, să nu fie supraaglomerate, cu consecinţa evidentă a scăderii calităţii procesului educaţional, să existe o repartizare justă şi echitabilă a elevilor în fiecare şcoală care a fost înfiinţată tocmai cu scopul de i se frecventa cursurile, în limitele capacităţilor administrativ-manageriale de furnizare a unor servicii publice educaţionale de bună calitate.

Nu este în interesul statului sau părinţilor, elevilor ori profesorilor să se perpetueze, sine die, această situaţie, devenită fenomen sau cutumă, care are la bază o minciună situată la limita unui fals în declaraţii[50] (declaraţia fictivă de primire în spaţiu putând întruni elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii) minciună la care unii părinţi apelează, cu deplinul concurs al legiuitorului imprudent, nediligent şi incompetent, care minte şi el, pentru că nu a înţelesregula cu caracter de principiu a domiciliului legal al copilului nu se poate aplica, prin analogie, în lipsa unui text expres de lege, şi în privinţa reşedinţei, aşa cum am arătat în partea referitoare la aspectele legate de reşedinţă.

E adevărat că Ordinul buclucaş face, pe finalul său, în art. 59[51], trimitere, într-o încercare de salvare a aparenţelor de legalitate, la posibilitatea, pentru comisiile judeţene/comisiile de înscriere a verificării respectării legislaţiei speciale în materia evidenţei persoanelor (cu trimitere directă la respectarea prevederilor O.U.G. nr. 97/2005). Doar că, aşa cum am arătat în prezentul studiu, marile proiecte de rezolvare a problemei găzduitorilor de profesie au rămas doar proiecte pe hărtie, neadoptate până în prezent, serviciile de evidenţă neavând, de lege lata, nici o pârghie legală de a stopa fenomenul luării în spaţiu contra cost a oricăror persoane, iar proiectele propuse de MAI, în forma adusă la cunoştinţa opiniei publice, deschid calea unor grave abuzuri care aduc atingere drepturilor fundamentale ale omului (cu referire la dreptul la domiciliu/reşedinţă şi la liberă circulaţie în ţară sau străinătate).


[1] Beleiu Gheorghe, drept civil român, Ed. Universul juridic, București, 2007, p. 406
[2] D. ALEXANDRESCO, Principiile dreptului civil român, vol. I, 1926, p. 186 (apud I. DOGARU, S. CERCEL – Drept civil român. Persoanele, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 158).
[3] O. UNGUREANU, C. JUGASTRU, Drept civil. Persoanele, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 162.
[4] N. TITULESCU – Drept civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 139-141.
[5] C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat de drept civil român, Editura Naţională, Bucureşti, 1928, p. 230; C. STĂTESCU – Drept civil, Editura Didactică şi Pedagogică, 1970, p. 146; M.-I. EREMIA – Domiciliul, în Persoana fizică în dreptul R.P.R., Ed. Academiei, 1963, p. 140; D. LUPULESCU, Op. cit., 1982, p. 66; Ş. BELIGRĂDEANU, Consideraţii teoretice şi practice în legătură cu noţiunea de domiciliu, în R.R.D. nr. 1/1982, p. 52.
[6] Beleiu, Gheorghe, op.cit., p. 57.
[7] A. R. Tănase, Noul Cod civil, identificare, nediscriminare, viaţă privată, Ed. Alpha MDN, 2014, p. 59
[8] A. R. TĂNASE, Noul Cod civil. Persoana fizică. Despre familie art. 1-186, art. 252-534. Comentarii şi explicaţii, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p. 144.
[9] Potrivit art. 25 alin. 2 din Constituţia României, fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară.
[10] Printre excepţii, amintim: în cazul măsurii preventive a controlului judiciar [art. 202 alin. (4) lit. b) NCPP], unele dintre obligaţiile inculpatului sunt: să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei [art. 215 alin. (1) lit. b)] ori să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia [art. 215 alin. (2) lit. a) NCPP]; în cazul arestului la domiciliu [art. 202 alin. (4) lit. d)], printre altele, are obligaţia de a nu părăsi imobilul (locuinţa inculpatului, încăperea, dependinţa sau locul împrejmuit ţinând de acestea – conform Legii nr. 254/2013) unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza; Printre pedepsele complementare, NCP, în art. 66 alin. (1) lit. j) prevede interdicţia exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a dreptului de a părăsi teritoriul României, iar la lit. l) a dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă.
[11] Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, drept civil. Persoanele, în reglementarea Noului Cod civil, Ed. Hamangiu 2011, p. 199.
[12] Potrivit art. 73 alin. 2 din H.G. nr. 1375/2006, Pentru situaţia prevazută la alin. (1) lit. b),- este vorba de persoanele din categoria celor lipsite de adăpost, care nu pot declara adresa unui imobil cu destinaţie de locuinţă – la rubrica „Domiciliu” se înscrie localitatea sau, după caz, sectorul municipiului Bucureşti, unde a fost identificată persoana, la data eliberării actului de identitate, ca urmare a solicitării celui în cauza, a instituţiilor cu atribuţii în domeniul protecţiei sociale sau a poliţiei. E unul din exemplele tipice în care legiuitorul diluează, desfigurează până la desfiinţare caracterul stabil al notiunii juridice de domiciliu. E evident faptul ca nu ar mai putea fi identificată în spaţiu, la o adresa determinată, o persoană care domiciliază în Mun. Bucureşti sau într-un sector al oricărui oraş sau localităţi, fără a se cunoaşte strada, blocul etajul sau apartamentul. Consecinţele deosebit de grave pentru stat si cetăţean pot fi doar intuite: imposibilitatea citării acelei persoane, imposibilitatea arondării la o secţie de votare, imposibilitatea emiterii unei autorizatii de perchezitie, multiple probleme în recunoaşterea drepturilor legitime ale cetăţenilor în lipsa unui document care să ateste domiciliul (concret) al persoanei. De lege ferenda am propus şi propunem abrogarea acestui articol care încalcă caracterul stabil al notiunii de domiciliu şi conceptul de domiciliu, în general, depaşind atât cadrul art. 27 alin. 1 din OUG nr. 97/2005 R precum şi pe cel al art. 87 din N.C.C., un oraş nefiind niciodata o locuinţă, în sensul comun dar si al legii speciale şi a N.C.C. De altfel, prevederea ar putea fi anulată pe calea unei acţiuni directe în contencios administrativ de constatare a nelegalităţii prevederii criticate. În practica SPCLEP se înscrie ca adresa de domiciliu ultima adresa de domiciliu cu care persoana figurează în R.N.E.P. De principiu, din punct de vedere administrativ (al evidenţei persoanelor), o persoană îşi menţine (păstrează) un domiciliu atâta timp cât nu a solicitat şi obtinut un nou act de identitate în care să se înscrie noul sau domiciliu n.n.. De interes ar mai fi prevederile art.90 din N.C.C. referitoare la prezumţia de domiciliu: Reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut. (2) În lipsa de reşedinţă, persoana fizica este considerată ca domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar daca acesta nu se cunoaşte, la locul unde acea persoana se gaseşte.
[13] Potrivit art. 90 din N.C.C. referitor la prezumţia de domiciliu, ”Reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut.”
(2) În lipsă de reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul unde acea persoană se găseşte.
[14] Ghe. Beleiu, op. cit., p. 408; G. Boroi, op. cit., ed. a IV-a, p. 382; O. Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p. 182.
[15] Codul civil, OUG nr. 97/2005 R privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români şi normele metodologice de aplicare adoptate prin H.G. nr. 1375/2005.
[16] Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu., op. cit., p. 202.
[17] Idem, p. 204.
[18] I. Dogaru, N. Popa, D. C. Dănişor, S. Cercel, Bazele dreptului civil, teoria generală, Ed. C.H. Beck, 2008, p. 684.
[19] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 838, din 12 decembrie 2012, aprobată cu modificări de Legea nr. 235/2013.
[20] Ultimul termen, 1 aprilie 2014, de constituire a platformei pilot, a fost, desigur (a câta oară?), devansat, neluându-se nici un fel măsuri organizatorico-administrative credibile şi concrete în scopul emiterii noilor acte de identitate. Am fi dispuşi să pariem că vor mai trece mulţi ani până la emiterea, în România, a primei cărţi electronice de identitate, observând „viteza luminii stinse” cu care se mişcă sistemul.
[21] E vorba de O.G. nr. 69 din 2002 privind regimul juridic al cărţii electronice de identitate.
[22] Dr. Peţu Paraschiv, Drept civil, persoanele, Ed. Moroşan, 2014, p. 157.
[23] Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, op. cit., p. 206.
[24] Potrivit art. 28 din OUG nr. 97/2005 R, ”Dovada adresei de domiciliu se poate face cu:
a) acte încheiate în condiţiile de validitate prevăzute de legislaţia română în vigoare, privind titlul locativ;
b) declaraţia scrisă a găzduitorului, persoană fizică sau persoană juridică, de primire în spaţiu, însoţită de unul dintre documentele prevăzute la lit. a) sau, după caz, la lit. d);
c) declaraţia pe propria răspundere a solicitantului, însoţită de nota de verificare a poliţistului de ordine publică, prin care se certifică existenţa unui imobil cu destinaţie de locuinţă şi faptul că solicitantul locuieşte efectiv la adresa declarată, pentru persoana fizică ce nu poate prezenta documentele prevăzute la lit. a) şi b);
d) documentul eliberat de autoritatea administraţiei publice locale, din care să rezulte că solicitantul sau, după caz, găzduitorul acestuia figurează înscris în Registrul agricol, cu imobil cu destinaţie de locuinţă;
e) actul de identitate al unuia dintre părinţi sau al reprezentantului său legal ori actul de încredinţare, însoţit, după caz, de unul din actele prevăzute la lit. a)-d), în cazul minorilor care solicită eliberarea unui act de identitate.
(2) Declaraţia de primire în spaţiu a găzduitorului prevăzută la alin. (1) lit. b) poate fi dată în faţa lucrătorului din cadrul serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor, a poliţistului de siguranţă publică, a notarului public ori a funcţionarului misiunii diplomatice sau oficiului consular al României.
(3) În cazul minorului şi al persoanei puse sub interdicţie, declaraţia pe propria răspundere prevăzută la alin. (1) lit. c) se dă şi se semnează de către părintele sau, după caz, părinţii care exercită autoritatea părintească sau de către reprezentanţii lor legali.”
[25] I. Dogaru, op. cit., p. 170.
[26] I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 162.
[27] Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, op. cit., p. 207.
[28] I. Dogaru, op. cit., p. 171.
[29] Art. 10 din N.C.C. Interzicerea analogiei
”Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevad sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres si limitativ prevăzute de lege.”
[30] Potrivit art. 326 din noul Cod penal, ”Declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei consecinţe, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”
[31] În sensul că după expirarea cărţii de identitate, persoana poate obţine pe viaţă, din an în an, cîte o carte de identitate provizorie în care se înscrie ultima sa adresă de domiciliu, fără a mai fi necesar consimţământul găzduitorului şi chiar împotriva opoziţiei găzduitorului/proprietarului respectivului imobil nn.
[32] Publicat iniţial aici, retras ulterior din motive insuficient clarificate de iniţiator.
[33] Legea nr. 24/ 2000 R Evitarea paralelismelor, art. 16. (1) ”În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere. (2) În cazul existenţei unor paralelisme acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.”
[34] E. S. Tănăsescu în Constituţia României, comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, 2008, p. 538 şi urm.
[35] Decizia CCR nr. 872 din 25 iunie 2010; Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, prin care s-a admis diminuarea cu 25% a salariilor în sistemul bugetar în baza art. 53 din Constituţie, cu condiţia respectării următoarelor condiţii cumulative, şi numai cu caracter temporar, până la 31 decembrie 2010: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
[36] Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 103 din 15 februarie 2010; Astfel, în anexa privind Norme minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, se reglementează astfel problema spaţiului locativ: „Camerele de cazare din penitenciarele existente trebuie să asigure: a) cel puţin 4 metri pătraţi (m^2) pentru fiecare persoana privată de libertate, încadrată în regimul închis sau de maximă siguranţă; b) cel puţin 6 metri cubi (m^3) de aer pentru fiecare persoană privata de libertate, încadrata în regimul semideschis sau deschis. (4) Minorilor, tinerilor, persoanelor arestate preventiv, precum şi persoanelor pentru care nu s-a stabilit regimul de executare le sunt aplicabile dispoziţiile alin. (3) lit. a).”
[37] În practică, nu credem că se va elabora (în sensul unei laborioase activităţi de creaţie) câte o adresă distinctă pentru fiecare caz în parte, ci mai curând va exista un formular tipizat în acest sens, deja elaborat pentru orice situaţie nou apărută, schimbându-i-se doar datele de identificare ale persoanei.
[38] Persoana nemulţumită s-ar putea adresa într-o primă fază instanţelor de contencios care ar putea, în cazul admiterii cererii, obliga SPCLEP să emită actul de identitate, constatând aşadar că funcţionarii s-au înşelat apreciind eronat că persoana nu ar avea dreptul la a obţine actul de identitate. După admiterea acţiunii formulate în contencios şi rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, SPCLEP e obligată să emită actul de identitate. După eliberarea actului de identitate, funcţionarii ar putea fi reclamaţi pentru comiterea abuzului în serviciu cu privire la refuzul (dovedit de instanţa de contencios)neîntemeiat de eliberare a actului de identitate. Cu privire la probarea faptului de a locui sau nu efectiv la o adresă, ni se pare uşor de demonstrat în instanţă faptul de a locui efectiv la o adresă şi de demontare a procesului/verbal al organelor de poliţie prin care s-ar fi demonstrat faptul nelocuirii efective; oricând pot fi aduse adeverinţe medicale sau alte dovezi scrise care atestă că persoana a fost internată în spital, a fost plecată în concediu sau vacanţă, într-un stat de drept persoana necercetată penal nefiind arestată la domiciliu şi obligată să fie găsită permanent la locuinţă, putând aşadar uza liber şi neîngrădit de dreptul constituţional la liberă circulaţie în ţară şi străinătate.
[39] Potrivit binecunoscutului adagiu, bona fides presumitur.
[40] Arestul la domiciliu e o măsură preventivă nou introdusă de N.C.P.P. din 1 februarie 2014, potrivit art. 202 alin. 4 lit. d din N.C.P.P.
[41] Decretul nr. 68 din 17/3 /76 privind schimbarea domiciliului din alte localităţi în oraşe declarate, potrivit legii, oraşe mari, publicat în Buletinul oficial nr. 24 din 20/3 /76.
[42] Adrian-Relu Tănase, Noul Cod civil, comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, 2012.
[43] Fişa cu impresiunile decadactilare ale solicitantului se solicită exclusiv pentru persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani şi nu au obţinut încă primul act de identitate; legiuitorul „reproşează”, practic, solicitantului, faptul că „i-a trecut timpul”, că nu s-a prezentat în termen util pentru obţinerea primului act de identitate; discriminarea pe criteriu de vârstă rezidă în faptul că la depunerea documentelor, dacă persoana are 17 ani, 11 luni şi 29 de zile, nu trebuie să fie amprentată, dar dacă a împlinit deja vârsta majoratului, e „obligată” să accepte amprentarea sa; nu există, astfel, în opinia noastră, o justificare obiectivă şi rezonabilă care să permită tratamentul diferenţiat al celor două categorii de persoane, (mal)tratate diferit pe singurul criteriu al vârstei împlinite la momentul depunerii documentelor, acestea aflându-se în situaţia identică de a nu fi obţinut încă primul act de identitate; la propunerea noastră, se preconizează eliminarea prevederilor art. 55 lit. b din H.G. nr. 1375/2006, amprentarea ne (mai)constituind, potrivit proiectului de modificare, „o necesitate la obţinerea actelor de identitate”. (amprentarea nu a constituit niciodată o necesitate, supravieţuind şi în zilele noastre dintr-o eroare (abuzivă) de reglementare „moştenită” dinaintea revoluţiei din decembrie 1989). În proiectul de modificare a normelor metodologice aflat pe site ul MAI a dispărut această necesitate/condiţie a amprentării persoanelor majore.
[44] Anularea se constată doar de către instanţa judecătorească doar în cazul în care menţiunea din actul de identitate privind stabilirea domiciliului sau a reşedinţei s-a efectuat în baza unui document care ulterior a fost anulat, s-a constatat că era nul, fals ori falsificat, această menţiune este nulă de drept (art. 35 alin. 1 din OUG 97/2005 R). După trecerea în pasiv a adreselor de domiciliu/reşedinţă, pe de o parte dovada domiciliului/ reşedinţei se face cu actul de identitate eliberat, neanulat, pe de altă parte datele din R.N.E.P. nu mai au corespondent în privinţa actului de identitate eliberat. Legiuitorul nu dă soluţie la dorinţa legitimă a persoanei de a obţine cel puţin un act de identitate provizoriu, în care se va înscrie tot ultima adresă de domiciliu. Apare ca evident faptul că domiciliul înscris într-o carte provizorie eliberată după trecerea în pasiv a adresei de domiciliu face dovada domiciliului activ, nu a istoricului de domiciliu. Doar o persoană decedată are numai trecut/istoric de domiciliu şi nici un domiciliu activ, persoana fizică aflată în viaţă e obligată să aibă un domiciliu activ. E surprinzător că se ignoră cu nonşalanţă principiile obligativităţii actelor de identitate şi a obligativităţii domiciliului.
[45] Potrivit art. 1 alin. 3 din Constituţie.
[46] Publicată în Monitorul Oficial nr. 18 din 10 ianuarie 2011.
[47] A se vedea ştirea postului România TV.
[48] A se vedea articolul Şmecheria vizei de flotant, sabotată de ISJ la Iaşi. Lovitură pentru migraţia dintr-un cartier în altul.
[49] Prin Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunţată în Cauza Thlimmenos contra Greciei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenţie, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a exista justificări obiective şi rezonabile (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 28 octombrie 1987, pronunţată în Cauza Inze împotriva Austriei), ci şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără a exista justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite.
[50] Potrivit art. 326 privind Falsul în declaraţii, ”declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei consecinţe, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”
[51] Conform art. 59 din anexa 2 la Ordinul MEN nr. 311/2014, ”Comisiile judeţene/comisia municipiului Bucureşti, precum şi comisiile de înscriere din unităţile de învăţământ pot solicita autorităţilor în drept verificarea respectării prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr. 97/2005, privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, republicată cu modificările şi completările ulterioare.”


Adrian-Relu TĂNASE
Director executiv-adjunct, Direcţia de Evidenţă a Persoanelor Buzău

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 8 de comentarii cu privire la articolul “Managementul defectuos al înscrierii copiilor la grupa pregătitoare. Reședința minorului sub 14 ani, identică cu cea a părintelui său?”

  1. Anamaria CÂMPEAN spune:

    Felicitări pentru acest studiu amplu şi pertinent!

    Este într-adevăr o problemă foarte mare care afectează calitatea învăţământului, capacitatea şcolii nemaifiind avută în vedere la momentul înscrierii copiior în clasa pregătitoare. Se ajunge astfel la situaţii hilare, în care copii de 8, 9 ani urmează cursurile de după-masă sau cele în care fraţii unui copil înscris la o şcoală raportat la alte criterii decât reşedinţa nu mai pot fi înscrişi la aceeaşi şcoală raportat la acest criteriu nou al reşedinţei. Aceasta deoarece la şcolile mai solicitate se ocupă toate locurile disponibile în prima etapă, înscriindu-se chiar mai mulţi copii decât are şcoala capacitatea să primească,toţi(respectiv părinţii acestora) având reşedinţa stabilită în raza de circumscripţie a şcolii, inspectoratele şcolare impunând raportat la legislaţia în vigoare înscrierea tuturor copiilor ai căror părinţi au reşedinţa stabilită în raza de circumscripţie a şcolii.

    De remarcat este şi faptul că deşi situaţia a fost adusă la cunoştinţa Ministerului Educaţei şi Cercetării Ştiinţifice de către părinţi şi de către unele inspectorate şcolare nu s-a luat nici o măsură, prin Ordinul nr.3171/2015 fiind menţinute aceleaşi criterii de înscriere a copiilor în învăţământul primar.

    Se impune în mod imperios găsirea unei soluţii acceptabile, care să asigure un echilibru între dreptul la un învăţământ de calitate şi dreptul părinţilor de a alege şcoala care raportat la performanţele sale este în măsură să desăvârşească educaţia copiilor lor.

  2. Adrian-Relu TĂNASE spune:

    multumesc ptr.aprecieri!sper ca am fost suficient de coingator, eu scriu probleme regasite in practiva serviciilor de evidenta a persoanelor…sper ca v-am convins ca resedinta copiilor care nu au implinit 14 ani nu e tot una cu cea a parintilor sai…cu ganduri bune!

  3. Adrian-Relu TĂNASE spune:

    convingator, scuze, am mari probleme cu tastatura….

  4. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Extrem de folositor acest articol!
    Acum ceva vreme văzusem pe facebook o persoană cunoscută într-un anumit domeniu care postase un anunț referitor la faptul că un prieten căuta pe cineva care să-i închirieze într-o anumit zonă pentru ca astfel să aibă acces la o anumită școală, spunând că în eventualitate în care totuși cineva nu are de închiriat, persoana respectivă oferă bani buni pentru o luare în spațiu fictivă. Și postarea era publică, nu doar pentru prietenii de pe facebook. Am rămas perplexă. Se pare că unii părinți aleg să dea și sute de euro pe lună doar pentru a închiria un apartament în care oricum nu stau, în ideea ca al lor copil să aibă acces la o anumită școală. E de înțeles însă dacă stăm să ne gândim că o școală privată îți cere să scoți din portofel de vreo 10 ori mai mult decât prețul unei chirii. Nu ar strica dacă statul ar oferi anumite subvenții în cazul în care alegi să-ți dai copilul la o școală privată, aceasta putând fi de asemenea o soluție de luat în seamă pentru a ieși din această aglomerare pe anumite școli.

  5. Adrian-Relu TĂNASE spune:

    Da, e un fenomen social nociv care perturba fundamentul firesc de configurare a claselor de elevi pe principiul adresei de domiciliu introducand in ecuatie eronat si resedinta… Sper ca am fost suficient de convingator ca ar trebui schimbat acel articol din ordin. Cu multumiri pentru aprecieri, A.T.

  6. Constantin SAMFIRA spune:

    Observ ca sustineti o vanatoare de vrajitoare fara un previzibil succes (nu vad cum ar putea proba cineva ca am sa nu intentia de a locui la noua adresa, la data la care solicit inscrierea mentiunilor privind resedinta sau domiciul). Vadite sunt situatiile in care figureaza deja zeci de persoane in acelasi apartament, insa nu se justifica acordarea de atributii sporite functionarului care primeste/proceseaza cererea.

    In ceea ce priveste propunerea de a fi stabilit domiciliul cu minim un an iniante de inscrieirea la scoala, prefer sa cred ca a fost facuta in pripa.
    Altfel, de exemplu, saracii oameni care s-au mutat de trei luni din Iasi in Oradea vor trebui fie sa abandoneze copii in Iasi, fie sa ii duca in fiecare dimineata la scoala in Iasi. Cam greu.

    Mai vad ca emiteti judecati cu privire la moralitatea alegerii unei anume scoli, prin metoda de Dvs. descrisa. In opinia mea,analizele de pe aceasta platforma ar trebui sa se axeze pe legalitate, nu moralitate, iar profesionistii dreptului sa foloseasca cu moderatie aprecierile despre moralitate. Fara a sutine extremele (cand se alege cea mai cool scoala), nu vi s-ar parea normal, oare, ca principiul acela potrivit caruia finantarea urmareste elevul (prevazut in legi, insa niciodata aplicat) ar trebui pus in practica? S-ar rezolva multe probleme pe care le ridicati, va asigur.

    Iar daca va imaginati ca unitatile administrativ teritoriale si zonele arondate scolilor sunt perfect sferice, astfel incat o mimina functionalitate sa fie asigurata, va inselati. Stiu cazuri de oameni care, pentru a duce copilul la scoala la care erau arondati, ar fi trebui sa faca un ocol de 10 km fata de traseul pe care il au spre serviciu. Pe ei ii inteleg perfect ca au ales varianta resedintei.

    Mai mult, am parerea ca omiteti unele realitati sociale. Nu toti romanii sunt proprietari. Multi dintre tineri (contribuabili de altfel) raman cu domiciliul in localitatile de resedinta pana apare o necesitate administrative (cum e cea descrisa). Cei care au locuit cu chirie, cunosc cat de dificil accepta proprietarii stabilirea domiciliului, mai ales daca proprietarul alege sa nu declare contractele de inchiriere la ANAF.
    Cele de mai sus au doar rolul de a va arata ca exista si o alta fata a povestii.

  7. Adrian-Relu TĂNASE spune:

    nu ati inteles mai nimic din pacate…am spus cu un an inainte cu exceptia situatiei in care au dobandit calitatea de proprietari, cand evident nu ar mai trebui indeplinita aceasta conditie. Daca dvs vi se pare ca e legal sa dai bani si sa iti stabilesti fictiv resedinta sau domiciliul fara a avea intentia de a locui macar o zi sau o ora la acea adresa…e doar dreptul dvs suveran de a avea o opinie. De la resedintele fictive s-a ajuns,de exemplu, la obtinerea prin acte de coruptie a permiselor false de la Pitesti. Eu am evocat un fenomen social ilegal si am oferit o posibila solutie, nu cea mai buna care ar putea fi identificata de Ministerul educatiei nationale..cunosc faptul ca nu toti romanii sunt proprietari, de aici am dezvoltat teza legata de definirea domiciliului ca locuinta statornica sau principala…reluati articolul….sigur intelegeti mai mult a doua oara!cu respect

  8. Constantin SAMFIRA spune:

    Desi clamati respectul, nu pareti a il oferi. Articolul trateaza excesiv o problema de nisa, drept pentru care o a doua citire nu o vad necesara (fara a va subestima in niciun fel munca ori valoarea judecatilor emise).
    Solutiile exista, insa trebuie vazute in alta parte. Codul Penal, in special zona ce defineste/sanctioneaza infractiunile de fals, ar putea fi una din ele.
    Dar statul, mai mult ca oricine, trebuie sa isi aleaga luptele. Pare-se ca, in momentul de fata, lupta pe care o sustineti e mult prea mica.
    Daca sugerati ca dau/am dat bani pentru vreo stabilire a resedintei, va inselati. Nu comentez nici tonul pe care faceti afirmatia.
    Iar legat de exemplul Iasi-Oradea, inteleg ca ar trebui neaparat sa imi cumpar casa in Oradea, ca daca voi inchiria ceva, sigur trebuie sa ma apuc de naveta cu copilul in brate.

    Va dau dreptate cand spuneti ca sistemul e gresit, insa nu perpetuarea lui e o solutie (vor creste doar tarifele pentru stabilirea domiciliului si lumea va fi obligata sa actioneze din timp). Scolile ar trebui sa concureze pentru elevi, chiar daca sunt de stat, iar elevii pentru scoli.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate