Deziluzii
11 martie 2015 | Ștefan VLAD
Curtea de Apel București, secția…, completul…, ziua 9, luna martie, anul 2015.
Avocat: Doamna Președinte, vă rog să-mi dați posibilitatea să studiez cererea depusă de intervenient.
Judecător: Și ce-ați făcut până acum, domnule avocat?
Avocat: Știți? Nu am avut timp, având în vedere că cererea a fost depusă la dosar în data de…
Judecător (ironic și întrerupându-l pe avocat): Așa, și ce vrea suflețelul dumneavoastră, domnule avocat?
Ce a urmat nici nu mai contează. De fapt, nici nu a mai urmat nimic în realitate. Poate doar o pledoarie decentă, una din miile de pledoarii decente pe care în acea zi avocații din România le expuneau la aceeași oră prin alte săli de judecată, în fața altor mii de judecători. Dar eu nu despre pledoarii vreau să vă vorbesc. Ci despre banalul respect. Căci mai înainte de sacrosantul judecător, mai înainte chiar de intangibila Justiție, se găsește respectul cotidian, cel firesc, cel care zace ancestral în genele noastre. Nu mă refer aici în mod particular la respectul datorat de judecător unor avocați, ci la acea minimă barieră comportamentală care ne împiedică, în general, să ne adresăm colocvial unor necunoscuți, oriunde i-am întâlni.
„Așa, și ce vrea suflețelul dumneavoastră, domnule avocat?” Expresia aceasta aparent inofensivă, chiar candidă, ascunde totuși ceva mai mult decât o banală lipsă de respect. În spatele ei se găsește reflexul celui care are putere de a-l desconsidera pe cel care are nevoie, pe cel care îi cere ceva. Ascunde dorința de a umili, fără altă motivație decât aceea că tu – fiind puternic – poți să o faci, fără riscul de a fi plesnit (la figurat vorbind) peste ochi. În propriii lui ochi, o astfel de persoană este importantă. În ochii noștri, ai celorlalți, o astfel de persoană își epuizează puterea. Adică și-o consumă inutil și instantaneu. Omul acela puternic coboară de pe piedestal în mijlocul pieței, își pune mâinile în șold și se desfășoară în acest ring imaginar spre o inerentă și fatală devoalare instantanee.
„Așa, și ce vrea suflețelul dumneavoastră, domnule avocat?” Expresia aceasta, mimând candoarea, este de fapt o modalitate de a transmite mesajul: eu am putere, îmi permit și de aceea o exercit. Na! Ia-o p’ asta! Au mai făcut-o și alții, și e de ajuns să amintesc celebra „măi, păsărică!”, în care autorul își expunea puterea „în piață” cu aceeași candidă ironie. Alții, dimpotrivă, ne-au transmis mesajele mai pe șleau: „măi, animalule!”.
Cât despre avocat? Ce-a făcut după ce a primit o astfel de replică? Avea două variante: fie să se scalde în băltoaca ce i s-a revărsat cu candoare și ironie la picioare, fie să-și suflece delicat pantalonii până la glezne, încercând să o traverseze cu demnitate. A ales, desigur, cea de-a doua variantă, cu mențiunea că, inevitabil, băltoaca a lăsat totuși ușoare urme.
Cât despre judecător, ce să zic? Aici, la porțile Orientului, unde totul este luat în râs, în acea zi de 9 martie, în hohote, un judecător a mai „murit” puțin.
Avocat Ștefan VLAD
SCP VLAD, MINEA, CENUȘE ȘI ASOCIAȚII SCA
