Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Anularea actelor frauduloase încheiate de către debitor în frauda creditorilor din perspectiva Noului Cod civil şi a Legii insolvenţei nr. 85/2014
12.03.2015 | Patricia HANDRAMAN

Nota JURIDICE.ro: A se vedea și dezbaterea Penalul ține în loc civilul. Până când îl absoarbe cu totul (art. 239 NCP).

Preliminarii

Actele frauduloase încheiate de debitori în frauda creditorilor lor sunt un subiect de actualitate, fapt constatat şi în practica instanţelor. Această lucrare îşi propune să trateze subiectul dintr-o perspectivă amplă, cuprinzând doctrină şi jurisprudenţă, atât română, cât şi străină.

În primul rând, ne propunem să discutăm anumite aspecte controversate ce ţin de interpretarea normelor juridice. În al doilea rând, vom supune unei analize critice regimul acţiunii pauliene şi a celei în anulare. Pentru atingerea acestui obiectiv, vom analiza scopul legiuitorului avut în vedere la instituirea condiţiilor de exercitare ale acestor acţiuni. În același timp, vom arăta rolul jurisprudenţei în dezlegarea unor probleme de aspect interpretativ.

Prezenta lucrare vine să completeze doctrina, prin analizarea noutăţilor aduse de Legea insolvenței nr. 85/2014. Într-un final, voi sublinia principalele diferenţe, dar şi asemănări între cele două regimuri juridice.

Sediul materiei îl reprezintă art. 117-122 din Legea procedurii insolvenţei nr. 85/2014. În ceea ce priveşte Noul Cod civil, este aplicabil art. 1236 privind anularea actelor juridice pentru lipsa cauzei şi art. 1562 privind acţiunea revocatorie (pauliană). În cadrul Legii Societăţilor, art. 202 alin. 2 prevede: „Creditorii sociali şi orice alte persoane prejudiciate prin hotărârea asociaţilor privitoare la transmiterea părţilor sociale pot formula o cerere de opoziţie prin care să solicite instanţei judecătorești să oblige, după caz, societatea sau asociaţii la repararea prejudiciului cauzat, precum şi, dacă este cazul, atragerea răspunderii civile a asociatului care intenţionează să îşi cedeze părțile sociale”.

Analiză interpretativă

În Legea nr. 85/2014, art. 117 alin. 2, sunt reglementate actele supuse anulării. Deşi doctrina puţin se preocupă de caracterul enumerării de la art. 117 alin. 2, considerăm că are importanţă practică să ştim dacă art. 117 alin. 2 prezintă un caracter limitativ sau exemplificativ. În rândurile ce urmează vom încerca să argumentăm ambele teze, iar la final vom propune soluția care ni se pare mai convenientă.

În susţinerea primei teze, vom ţine cont de faptul că o normă juridică nu există izolat, ci aceasta se analizează în raport cu alte norme juridice din aceeași lege sau din alte legi. Printr-o asemenea interpretare descoperim scopul final al legiuitorului care a stat la baza unei legi. În acest sens, trebuie să avem în vedere art. 117 alin. 1, care este reglementarea generală, din care se înţelege scopul legiuitorului – acela de a anula actele frauduloase încheiate de debitor în frauda creditorilor. În continuare, alineatul următor vine să exemplifice „actele frauduloase”. Având în vedere că legea nu se interpretează unitar, art. 117 alin. 2 trebuie interpretat în raport cu dispoziţia generală enunţată în art. 117 alin. 1. Urmare a acestui fapt, trebuie să privim enumerarea din art. 117 alin. 2 în lumina scopului general urmărit de legiuitor – anularea actelor frauduloase, oricare ar fi acestea. Din aceste motive, se impune interpretarea conform căreia enumerarea de la articolul 80 este una exemplificativă.

De asemenea, se poate susţine teoria conform căreia legiuitorul a ales să reglementeze de o manieră specială şi limitativă în art. 117 alin. 2 anumite acte ale debitorului, iar cele care nu se încadrează în această secţiune se vor încadra în art. 117 alin. 1 care prevede: „… poate introduce acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii”. Această teorie este cea convenientă, datorită faptului că are avantajul simplităţii.

În continuare, considerăm corect să stabilim natura juridică a nulităţii cu care se sancţionează actele frauduloase în Legea insolvenţei. În doctrină se susţine că aceasta nu este o nulitate propriu-zisă, ci mai degrabă o revocare sau inopozabilitate. Partizanii acestei teorii susţin că nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea care a încheiat actul juridic şi al cărei interes a fost lezat. Dimpotrivă, legitimare procesuală activă în cadrul Legii în discuţie are administratorul judiciar sau lichidatorul. Aceste persoane nu acţionează în numele sau interesul debitorului sau terţului cu care acesta a contractat, ci în interesul creditorilor.

Un alt argument invocat de către apărătorii acestei teze este că anularea în dreptul comun are ca efect anularea actelor subsecvente (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis). În Legea nr. 85/2014 nu se prevede anularea actelor subsecvente, cu excepţia cazului în care subdobânditorul nu a plătit valoarea corespunzătoare a bunului sau a fost complice la fraudă.

În cele din urmă, se susţine că în lege nu se prevede efectul repunerii părţilor în situaţia anterioară. Mai exact, că terţul dobânditor are obligaţia de a restitui averii bunul transferat, însă nu prevede şi obligaţia debitorului de a-i întoarce valoarea aferentă a acestui bun. În schimb, terţul dobânditor are la îndemână o acţiune de regres, specifică acţiunii pauliene, ca efect al înscrierii la masa creditorilor cu o valoare corespunzătoare, dacă a fost de bună-credinţă.

Mă raliez acestei opinii şi cred că în textul legii se face referire la o nulitate ce derogă de la dreptul comun. Într-adevăr, nulitatea o poate invoca doar cel ale cărui interese au fost lezate, iar în lege acţiunea poate fi intentată de terţii acestui raport juridic. Cu privire la cel de-al doilea argument invocat, este adevărat că dreptul comun prevede excepţii de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, în vederea ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului sau a necesităţii asigurării securităţii şi stabilităţii circuitului civil. În același timp, trebuie să avem în vedere că aceste excepţii sunt de strictă interpretare, iar excepţiile prevăzute în Legea insolvenţei nu se înscriu în cele prevăzute de dreptul comun. Acesta este încă un argument că nu ne aflăm în prezenţa unei nulităţi de drept comun.

Mai mult decât atât, nulitatea relativă intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementează condiţiile de validitate ale actului juridic (indiferent dacă sunt condiţii de fond sau condiţii de formă), pe când în cazul nostru avem de a face cu un act juridic valabil încheiat.

În mod eronat, după părerea mea, s-a reţinut în doctrină că de fapt ar fi o revocare sau inopozabilitate. Consider că nici particularităţile acestor regimuri nu se potrivesc cu particularitățile anulării din Legea nr. 85/2014. Vom reţine că avem de a face cu o nulitate care deviază de la dreptul comun, o nulitate sine lege.

Analiza critică a acţiunii pauliene în raport cu acţiunea în anulare

La deschiderea procedurii insolvenţei, averea debitorului poate prezenta un aspect dezolant, fiind vidată de orice active, prin „grija” debitorului, care a beneficiat de prioritatea informării asupra insolvenţei.

Aşa cum remarca, sarcastic, în secolul al XVIII-lea poetul englez Charles Churchill:
„Bankruptcy; full of ease and health,
And wallowing in wealth”.

De aceea, sunt reglementate măsuri şi acţiuni care pot fi exercitate pentru reîntregirea averii debitorului. În această secţiune vom analiza critic regimul juridic al acţiunii pauliene şi al acţiunii în anulare reglementată în Legea nr. 85/2014.

Acţiunea generală de anulare a actelor frauduloase o reprezintă acţiunea revocatorie (pauliană). Acţiunea revocatorie este acţiunea prin care creditorul poate cere revocarea pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în vederea prejudicierii sale, ce se concretizează în faptul că, prin încheierea actelor atacate, debitorul îşi măreşte sau creează o stare de insolvabilitate.

Pentru admiterea acţiunii revocatorii este necesară îndeplinirea mai multor condiţii, respectiv actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, prejudiciu care constă în faptul că debitorul şi-a cauzat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate; frauda debitorului care a avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor al actului faţă de creditor; complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul atacat; creditorul să aibă o creanţă certă, lichidă, exigibilă. Dovada îndeplinirii acestor cerinţe revine în sarcina reclamantului.

Scopul acţiunii revocatorii este cel al readucerii în patrimoniul debitorului a unicului bun posibil a fi valorificat pe această cale. Jurisprudenţa (C.A. Bucureşti, Secţia a III-a civilă, Decizia nr. 2819 din 5 decembrie 2003) a stabilit că în condiţiile în care se dovedeşte că bunul litigios nu este singurul bun, acțiunea trebuie respinsă ca neîntemeiată. În speţă, debitorul obţinea venituri din muncă, ceea ce ar da posibilitatea recuperării eşalonate a debitului. Creditorul a acceptat o asemenea modalitate de restituire a debitului prin înţelegere între părţi, consemnată de executorul judecătoresc. În aceste condiţii, acţiunea pauliană nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi admisă, creditorul având deschisă calea executării prin poprire.

Mai mult, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secția civilă, prin Decizia nr. 4126 din 19 mai 2005 a stabilit că renunţarea debitoarei succesibile poate fi atacată prin acţiunea pauliană, întrucât actul este de natură să conducă la micşorarea patrimoniului, pricinuindu-se un prejudiciu.

Aşadar, înţelegem că condiţia prejudiciului înseamnă că debitorul şi-a creat sau mărit o stare de insolvabilitate. Proba insolvabilităţii se face în genere prin urmărirea şi executarea bunurilor debitorului. Dacă executarea nu este finalizată, întrucât debitoarea nu a avut bunuri din care creditorul să fie îndestulat, sunt astfel dovedite atât prejudiciul, cât şi insolvabilitatea. Remarcăm intenţia legiutorului de a facilita poziţia creditorului, prin instituirea unor cvasi-prezumţii. În opinia noastră, această cale aleasă de legiuitor este una fericită şi vine să dea eficacitate acţiunii pauliene. Printr-un raţionament per a contrario, dacă ar lipsi aceste cvasi-prezumții, creditorul ar avea limite insurmontabile, iar acţiunea pauliană ar deveni o acţiune ineficientă.

Considerăm că noţiunea de fraudă trebuie interpretată în sens larg. Astfel, este suficient ca debitorul să cunoască faptul că prin perfectarea actului contestat îşi creează sau măreşte o stare de insolvabilitate. Nu putem fi de acord cu doctrina care susţine că creditorul trebuie să probeze dolul debitorului. Or, tocmai aceasta ar reprezenta o limită insurmontabilă despre care vorbeam mai sus. Dolul ţine de forul interior – un element greu de demonstrat. Proba fraudei cade în sarcina creditorului, indiferent dacă actul atacat este unul cu titlu oneros sau gratuit. Fiind vorba de un fapt juridic, proba fraudei debitorului se poate realiza prin orice mijloc de probă, inclusiv prin recurgerea la prezumţii simple.

Dovada complicităţii terţului la frauda creditorului este necesară doar în măsura în care actul contestat prin acţiunea pauliană este unul cu titlu oneros. Creditorul va trebui să probeze că terţul a avut cunoştinţă că prin actul încheiat îi creează sau măreşte o stare de insolvabilitate co-contractantului său. Dovada se poate face prin orice mijloc de probă. Deşi la prima vedere pare aproape imposibilă proba acestui fapt, vom vedea că practica judiciară a stabilit anumite criterii, care dacă se întrunesc, creează o prezumţie de complicitate a terţului.

Dacă bunul a fost înstrăinat de către debitor printr-un act juridic cu titlu oneros unui terţ, iar acesta din urmă l-a vândut, la rândul său, unei alte persoane, acţiunea creditorului îndreptată numai împotriva ultimului cumpărător este inadmisibilă, chiar dacă se urmăreşte o creanţă privilegiată constând în neplata preţului bunului mobil (C.A. Alba Iulia, Secţia civilă, Decizia nr. 107 din 8 februarie 2006).

Într-o altă hotărâre (S. Craiova, Secţia com., Decizia nr. 224 din 10 iunie 2008) s-a stabilit că condiţia complicităţii la fraudă a terţului dobânditor este dovedită, întrucât factura fiscală a fost încheiată între cei doi asociaţi ai debitoarei. Calitatea părţilor, respectiv aceea de soţi şi asociaţi ai debitoarei, este de natură a dovedi existenţa unui concert fraudulos între părţi, încheiat cu scopul păgubirii reclamantei printr-o micşorare de activ, care să ameninţe dreptul de gaj general al creditoarei asupra patrimoniului debitoarei sale.

Condiţia anteriorităţii creanţei, în raport cu actul atacat, suportă o excepţie: când debitorul încheie un act fraudulos cu scopul de a prejudicia un creditor viitor. Jurisprudenţa subliniază că atâta vreme cât debitorul s-a lipsit cu bună ştiinţă de unica valoare certă şi serioasă din patrimoniul său, despre care era convins că va putea face obiect al executării silite, intenţia de a crea o stare de insolvabilitate nu poate fi negată.

Acţiunea revocatorie nu are ca efect desfiinţarea totală sau parţială a actului atacat, ci actul încheiat de debitor în frauda drepturilor creditorului va fi inopozabil acestuia din urmă, care va putea urmări bunul ce forma obiectul actului ca şi cum acesta nu ar fi ieşit niciodată din patrimoniul debitorului.

În legătură cu aceste condiţii de exercitare a acţiunii pauliene, merită arătat că tocmai din cauza acestora o parte din practicieni consideră ineficientă acţiunea pauliană. În argumentare, aceştia consideră că este o povară prea grea pentru creditor să facă probele aferente. Credem că o asemenea teză nu poate fi susţinută tocmai datorită cvasi-prezumţiilor apărute pe cale jurisprudenţială, care dau eficienţă acestei acţiuni.

Spre deosebire de acţiunea de drept comun, Legea privind regimul insovenţei nr. 85/2014 instituie o prezumţie de fraudă. Deşi această prezumţie ni se pare justă, vom vedea că nu toate sistemele juridice de drept au înţeles să o instituie.

Prezintă importanţă să discutăm una dintre noutăţile ce s-a adus prin Legea nr. 85/2014 în acest domeniu. Astfel, corespondentul reglementării actuale – Legea nr. 85/2006 – stabilea că perioada suspectă este de trei ani. Micşorarea perioadei suspecte de la trei ani la doi ani este una extrem de binevenită.

În acest sens, apreciem ca și exagerată perioada de trei ani, dacă analizăm consecinţele practice ale acestei perioade suspecte. Astfel, prin instituirea prezumţiei de fraudă pe durata perioadei suspecte, chiar fiind o prezumţie relativă, dă posibilitatea administratorului judiciar (sau lichidatorului) să anuleze actele încheiate de către debitor în acest interval de timp. Or, este absurd să ne imaginăm real un exemplu în care debitorul încheie un contract de vânzare în frauda creditorilor săi în anul 2010, având convingerea că în anul 2013 se va deschide procedura insolvenţei. Deşi o asemenea ipoteză poate fi imaginată în unele cazuri, în genere îi este dificil debitorului să anticipeze atât de devreme un asemenea fapt. Considerăm că un eventual faliment este mai probabil să fie anticipat cu doi ani înaintea intervenirii acestuia. În consecinţă, dacă nu ne putem imagina reaua-credință nici măcar ipotetic, este nefiresc să instituim o prezumţie de fraudă în sarcina acestuia.

După cum am expus anterior, nu toate sistemele de drept instituie o prezumţie de fraudă. Astfel, în Jurisprudenţa Americană prin Cauza Corporaţia Obligaţiunilor Guvernamentale Acli v. Rhoades 653 F. 41 Supp., 1288, S.D.N.Y. 1987 s-au stabilit factorii din care poate fi dedusă intenţia frauduloasă. În speţă, cu o zi înainte de procesul în valoare de peste 1.500.000 de dolari, R. Rhoades a transmis proprietatea sa surorii sale N. Rhoades. Astfel, conform art. 276 (e) din Legea debitorilor şi creditorilor din N.Y., o convenţie reală încheiată cu intenţia de a stingheri, întârzia sau frauda orice creditori actuali sau viitori este frauduloasă. Factorii determinanţi pentru a anula transferul au fost: o strânsă relaţie între părţile tranzacţiei; secretul şi graba exagerată a întocmirii actului; preţul insuficient şi cunoașterea pretenţiei creditorului şi a propriei incapacităţi de a-l plăti pe creditor.

În Lege, art. 117 alin. 2 enumeră actele care pot fi supuse anulării. Conform art. 117 alin. 2 din Lege, sunt anulabile actele cu titlu gratuit. Explicaţia este simplă şi logică. Este nefiresc să faci daruri atunci când nu-ţi poţi plăti datoriile faţă de alţii. În acest sens, vom avea în vedere că darurile uzuale nu se confundă cu donaţiile. De asemenea, vom ţine cont că dacă oferta s-a lansat anterior perioadei suspecte, dar notificarea s-a produs în perioada suspectă, actul este anulabil.

Donaţiile deghizate în forma contractelor cu titlu oneros sunt şi ele anulabile. Variante de simulaţie sunt: tranzacţiile, contract de închiriere etc. Cel mai adesea deghizarea îmbracă forma vânzării. Anularea unui act cu titlu gratuit va antrena anularea actului subsecvent neavând relevanţă buna-credinţă a dobânditorului. Jurisprudenţa a sancţionat cu nulitatea donaţia deghizată, dar nu pentru că liberalitatea este deghizată, ci pentru cauza sa ilicită.

În cauza S.C. Flaviani Prodimpex S.R.L. Câmpia Turzii v. S.C. Agroindustriala Poiana-Turda S.C. s-a stabilit că este un act dezechilibrat vinderea unui activ (estimat la valoarea de 2,2 miliarde lei) la un preţ de 400 milioane lei. În acelaşi sens, în doctrina franceză s-a stabilit că vânzarea unui imobil la un preţ inferior cu o pătrime faţă de valoarea prestaţiei corelative a cumpărătorului.

În art. 119 din Lege se stabileşte o excepţie de la anulările transferurilor cu caracter patrimonial. Aşadar, nu va putea fi anulată operaţiunea făcută de debitor în cursul desfăşurării normale a activităţii sale curente. În cadrul transferurilor cu titlu oneros, terţul dobânditor de bună-credinţă va restitui bunurile şi va avea în schimb o creanţă împotriva averii debitorului.

Se discută în doctrină dacă măsurile instituite în lege sunt de natură sancţionatorie sau protecţionistă. Deşi legea instituie un tratament dur pentru cei care acționează cu rea-credinţă, considerăm că aceasta este tocmai pentru a proteja interesele celor prejudiciaţi. Acest tratament vine să descurajeze actele efectuate în dauna creditorilor şi să restabilească ordinea juridică. Tocmai din aceste considerente înțelegem că natura legii este una protecţionistă.

O particularitate interesantă a Legii insolvenţei o reprezintă „contractele în curs”. Jurisprudenţa americană, în cauza Burger King Corp. V. Rovine Corp. (In re Corp.) Bankruptcy Court, Western District of Tennesee 6 B.R. 661, 3 C.B.C.2d 114, 6 B.C.D 1285 1980, evidenţiază dificultatea calificării contractului ca fiind în curs de executare.

În aplicarea procedurii insolvenţei trebuie să se asigure creşterea la maximum a valorii patrimoniului debitorului. De aceea, în privinţa contractelor încheiate de debitor cu terţii şi aflate în curs de executare, administratorul judiciar sau lichidatorul trebuie să facă o apreciere asupra contractelor şi a consecinţelor pe care acestea le-ar avea asupra patrimoniului debitorului.

În ceea ce priveşte contractul de vânzare, el nu se consideră a fi în curs dacă executarea obligaţiei de predare s-a situat înainte de deschiderea procedurii. Dimpotrivă, dacă bunul nu era încă predat la data deschiderii procedurii, contractul este în curs de executare. Numai obligaţia de plată a preţului după deschiderea procedurii nu poate schimba soluţia deoarece creanţa de preţ are natura creanţei anterioare deschiderii procedurii dacă predarea a intervenit înaintea acestei date.

Legea prevede că, în cazul în care contractele încheiate de debitor cu terţii nu au fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile, administratorul judiciar sau lichidatorul poate să menţină sau să denunţe aceste contracte. Legea nu distinge între contracte intuitu personae si celelalte contracte. Ori această opţiune a legiuitorului este evidentă, scopul acestuia fiind să apere interesele creditorului şi să sancţioneze conduita frauduloasă a debitorului.

În ceea ce priveşte situaţia terţilor dobânditori, în cadrul acţiunii pauliene, aceştia vor avea născut un drept de regres împotriva debitorului. Doctrina apreciază că acest drept de regres este întemeiat pe garanţia de evicţiune ce cade în sarcina vânzătorului. Acest drept este conferit dobânditorului doar în cazul în care actul atacat este unul cu titlu oneros.

În cadrul acţiunii în anulare, se face distincţie după cum terţul dobânditor este de bună sau de rea-credinţă sau dacă actul supus anulării este unul cu titlu oneros sau gratuit. În cazul în care terţul a fost de rea-credinţă sau actul este cu titlu gratuit acesta nu va avea niciun drept nascut din anularea acestui act. În cazul în care terţul este de bună-credinţă şi actul este unul cu titlu oneros, terţul va avea un drept de regres, specific acţiunii pauliene, ca efect al înscrierii la masa creditorilor cu o valoare corespunzătoare, dacă a fost de bună-credinţă.

În concluzie, nu putem fi de acord cu o parte a practicienilor în privinţa faptului că acţiunea revocatorie (pauliană) este ineficientă. După cum am argumentat anterior, condiţiile de exercitare a acţiunii pauliene au fost interpretate pe cale jurisprudenţială în scopul aducerii unui echilibru între părți, astfel încât aceste condiţii de probatoriu să nu devină o limită insurmontabilă pentru creditor. Acţiunea în anulare, care instituie de fapt o anulare sine lege, reprezintă o măsură protecţionistă în ciuda tratamentului dur care-l instituie.


Bibliografie
1) Ionel Reghini, Teză de doctorat “Nulităţile actului juridic”, Conducător Ştiinţific Prof. Dr. Doc. Aurelian Ionaşcu.
2) Mona-Maria Pivniceru, Georgeta Protea, Nulităţile Actului Juridic Civil, Practică Judiciară, Ed. Hamangiu Bucureşti 2009.
3) Stanciu D. Cărpenaru, Drept Comercial Român, Ed. Universul Juridic, București, 2008.
4) Ioan Schianu, Teză de doctorat “Regimul Juridic al Insolvenţei Comerciale”, Conducător Ştiinţific Prof. Univ. Dr. Mircea N. Costin.
5) Ion Turcu, Legea Procedurii Insolvenţei. Comentariu pe Articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012.
6) St. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea Societaţilor Comerciale. Comentariu pe Articole, Ed. C.H. Beck, București, 2009.
7) Ion Turcu, Falimentul. Actuala Procedură, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005.
8) Ionica Ninu, Acţiunea Revocatorie (pauliană) si acţiunea oblică. Drepturi ale creditorului asupra patrimoniului debitorului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010.
9) Nicoleta Ţândăreanu, Insolvenţa în Reglementarea Legii nr. 85/2006 Comentarii, Doctrină şi Jurisprudenţă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012.
10) Anca Buta, Anularea Actelor Frauduloase în Procedura Insolvenţei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012.
Surse on-line
1) JURIDICE.ro
2) scj.ro
3) portal.just.ro
4) curia.europa.eu.


Patricia HANDRAMAN
Facultatea de Drept a Universității ”Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca


Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Anularea actelor frauduloase încheiate de către debitor în frauda creditorilor din perspectiva Noului Cod civil şi a Legii insolvenţei nr. 85/2014”

  1. Marian AMBROZIE spune:

    Doamna/domnisoara Patricia, permiteti-mi sa va atrag atentia ca, daca folositi pasaje din operele stintifice ale altor autori (Prof. Ion Turcu, de ex.), e indicat pentru probitatea dvs. sa ii si citati.
    Cu stima.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.