Drd. Manuela Elena Popescu a publicat în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 1/2015 articolul intitulat “Opinii privind posibilitatea obligării la muncă a debitorului obligaţiei de întreţinere în vederea dobândirii mijloacelor necesare pentru executarea obligaţiei de întreţinere”.
Până la intrarea în vigoare a actualului Cod civil, toate instituţiile de dreptul familiei erau reglementate de Codul familiei. Obligaţia legală de întreţinere nu făcea excepţie. Ulterior dispariţiei modalităţii de reglementare separată a Codului familiei, Codul civil tratează toate aspectele cu privire la obligaţia de întreţinere pe care trebuie să o îndeplinească o persoană în anumite situaţii. Astfel, nu în orice relaţie socială este incidentă obligaţia de întreţinere, ci doar în acele cazuri în care între debitor şi creditor există o relaţie de rudenie sau o legătură de familie, debitorul este singura persoană care trebuie să îndeplinească obligaţia de întreţinere şi acesta să aibă posibilitatea de a întreţine pe creditor. În acest context, posibilitatea debitorului de a-şi îndeplini obligaţia de întreţinere faţă de creditor este legată în mod inevitabil de existenţa capacităţii de muncă a acestuia, pentru că doar prin exercitarea aptitudinii de a munci, debitorul poate să îşi procure mijloacele materiale necesare pentru îndeplinirea efectivă a obligaţiei de întreţinere. Prin urmare, rămânerea în pasivitate faţă de posibilitatea exercitării aptitudiniii de a munci nu scuteşte pe debitor de obligaţia de care este ţinut.
Cu privire la acest aspect, doctrina a exprimat opinia conform căreia debitorul poate fi obligat să presteze muncă în scopul îndeplinirii obligaţiei de întreţinere, situaţie care, în temeiul art. 42 alin. 2 lit. c) din Constituţie, nu constituie muncă forţată, deoarece se consideră că obligaţia de întreţinere face parte din obligaţiile civile normale pe care legea fundamentală nu le consideră situaţii de muncă forţată.
Autoarea îşi exprimă rezervele faţă de această interpretare a literaturii de specialitate şi îşi motivează opinia prin intermediul practicii judecătoreşti pronunţate sub imperiul Codului familiei, cât şi prin jurisprudenţa recentă, ulterioară intrării în vigoare a actualului Cod civil, precum şi prin deciziile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu acest subiect.
Prin considerarea tuturor acestor aspecte sensibile regăsite în legislaţie cu privire la obligaţia de întreţinere, în concluzia articolului sunt elaborate o serie de propuneri de lege ferenda privind înlocuirea sintagmei “obligaţii civile” în “obligaţii civice” în scopul înlăturării riscului intervenirii unor interpretări diferite ale art. 42 alin. 2 lit. c) din Constituţie şi reformularea art. 4 alin. 3 lit. b) din Codul muncii pentru a detalia situaţiile în care este legală obligarea la muncă a unei persoane, pentru a nu mai exista pe viitor interpretări diferite în măsură de a încălca drepturile omului. În condiţiile legislative actuale, atât naţionale cât şi europene, obligarea unei persoane apte de muncă să presteze muncă în scopul asigurării mijloacelor materiale necesare îndeplinirii datoriei de care este ţinută constituie unul dintre cazurile de muncă forţată şi este contrară normelor legale.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.
Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!
Intrebarea care se pune este cum poate fi obligat concret sa munceasca. I se da un loc de munca, i se incheie un contract, i se dau bani pentru asta. Poate ne explicati putin.
În cuprinsul articolului nu sunt specificate modalităţile în care o persoană poate fi obligată în mod concret să muncească. Este vorba în principiu despre atitudinea debitorului care, apt de muncă fiind, nu doreşte să îşi caute un loc de muncă sau nu depune toate diligenţele necesare în vederea căutării unui loc de muncă şi motivează în faţa instanţei necesitatea exonerării acestuia de obligaţia de a contribui la cheltuielile de creştere şi educare a copilului din cauza faptului că nu deţine mijloacele materiale necesare îndeplinirii obligaţiei. Evident instanţa nu îl va exonera de obligaţie atât timp cât debitorul-pârât este apt de muncă. Concluzia articolului este tocmai în sensul că debitorul nu va putea fi obligat să presteze muncă forţată în sensul dat de Constituţie şi de Codul muncii acestei noţiuni. În jurisprudenţa instanţelor române nu există nicio hotărâre prin care debitorul obligaţiei de întreţinere să fie obligat la muncă forţată, dar în sarcina acestuia s-a reţinut existenţa unei obligaţii de diligenţă de a desfăşura măcar activităţi ocazionale în scopul participării într-o oarecare măsură la creşterea şi educarea copilului. Nici Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu defineşte munca forţată dar explică ceea ce nu constituie muncă forţată printr-o prevedere preluată şi de Codul Muncii, care în art. 4, alin. 3, lit. b) prevede că „nu constituie muncă forţată, munca sau activitatea impusă de autorităţile publice, pentru îndeplinirea obligaţiilor civice stabilite prin lege”. În mod concret, înr-o astfel de situaţie, de la autorităţile publice sunt impuse anumite sarcini pe care o persoană are obligaţia să le îndeplinească. În ceea ce priveşte situaţia, debitorului obligaţiei de întreţinere, acesta nu poate fi obligat să presteze muncă în scopul îndeplinirii îndatoririlor ce îi revin. De altfel, există într-adevăr cazuri în care deşi există voinţa de a munci şi de a-şi procura mijloacele necesare pentru îndeplinirea obligaţiei, acest lucru nu este posibil din anumite cazuri exterioare voinţei debitorului. Nu aceste situaţii sunt de criticat în practică, ci cazurile în care debitorul deşi apt de muncă nu doreşte să presteze muncă pentru a contribui la creşterea şi educarea copilului. Nici în acest din urmă caz el nu poate fi obligat să presteze muncă.