Adevăr versus justiţie negociată. Relevanţa unor principii fundamentale ale procesului penal român asupra procedurilor speciale, întemeiate pe elemente de justiţie negociată, reglementate în Noul Cod de procedură penală
16 martie 2015 | Lidia BARAC
Consideraţii generale
Principiile fundamentale ale procesului penal român sunt reglementate în Noul Cod de procedură penală (NCPP), în art. 2-12, după cum urmează:
Principiul legalităţii procesului penal
”Procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.”
Principiul separaţiei funcţiilor judiciare
”(1) În procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare:
a) funcţia de urmărire penală;
b) funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală;
c) funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată;
d) funcţia de judecată.
(2) Funcţiile judiciare se exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel.
(3) În desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcţia de judecată.
(4) În exercitarea funcţiei de urmărire penală, procurorul şi organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată.
(5) Asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuţii în acest sens, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
(6) Asupra legalităţii actului de trimitere în judecată şi probelor pe care se bazează acesta, precum şi asupra legalităţii soluţiilor de netrimitere în judecată se pronunţă judecătorul de cameră preliminară, în condiţiile legii.
(7) Judecata se realizează de către instanţă, în complete legal constituite.”
Principiul prezumţiei de nevinovăţie
”(1) Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
(2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.”
Principiul aflării adevărului
”(1) Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.
(2) Organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţionează conform dispoziţiilor prezentului Cod.”
Principiul ne bis in idem
”Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni, atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică.”
Principiul obligativităţii punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale
”(1) Procurorul este obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu, atunci când există probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicare, alta decât cele prevăzute la alin. (2) şi (3).
(2) În cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia.
(3) În cazurile prevăzute expres de lege, procurorul pune în mişcare şi exercită acţiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obţinerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiţii prevăzută de lege.”
Principiul caracterului echitabil şi termenului rezonabil al procesului penal
”Organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.”
Principiul dreptului la libertate şi siguranţă
”(1) În cursul procesului penal este garantat dreptul oricărei persoane la libertate şi siguranţă.
(2) Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepţional şi doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
(3) Orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt timp şi într-o limbă pe care o înţelege asupra motivelor arestării sale şi are dreptul de a formula contestaţie împotriva dispunerii măsurii.
(4) Atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au obligaţia de a dispune revocarea măsurii şi, după caz, punerea în libertate a celui reţinut sau arestat.
(5) Orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege.
Principiul dreptului la apărare
”(1) Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înşişi sau de a fi asistaţi de avocat.
(2) Părţile, subiecţii procesuali principali şi avocatul au dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării.
(3) Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui şi încadrarea juridică a acesteia.
(4) Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declaraţie.
(5) Organele judiciare au obligaţia de a asigura exercitarea deplină şi efectivă a dreptului la apărare de către părţi şi subiecţii procesuali principali în tot cursul procesului penal.
(6) Dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege.”
Principiul respectării demnităţii umane şi a vieţii private
”(1) Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.
(2) Respectarea vieţii private, a inviolabilităţii domiciliului şi a secretului corespondenţei sunt garantate. Restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisă decât în condiţiile legii şi dacă aceasta este necesară într-o societate democratică.”
Principiul limbii oficiale şi dreptul la interpret
”(1) Limba oficială în procesul penal este limba română.
(2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, actele procedurale întocmindu-se în limba română.
(3) Părţilor şi subiecţilor procesuali care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, de a vorbi, precum şi de a pune concluzii în instanţă, prin interpret. În cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, suspectului sau inculpatului i se asigură în mod gratuit posibilitatea de a comunica, prin interpret, cu avocatul în vederea pregătirii audierii, a introducerii unei căi de atac sau a oricărei altei cereri ce ţine de soluţionarea cauzei.
(4) În cadrul procedurilor judiciare se folosesc interpreţi autorizaţi, potrivit legii. Sunt incluşi în categoria interpreţilor şi traducătorii autorizaţi, potrivit legii.”
Instituţiile juridice întemeiate pe elemente de justiţie negociată sunt reglementate în NCPP, în art. 374 alin. (4), art. 375, art. 377, art. 396 alin. (10), norme care consacră cercetarea judecătorească în cazul recunoaşterii învinuirii şi procedura corespunzătoare, fixând condiţiile de formă şi de fond specifice „judecăţii în forma simplificată”, precum şi în cuprinsul dispoziţiilor art. 478-488 NCPP, care reglementează acordul de recunoaştere a vinovăţiei, alături de alte proceduri speciale, reglementate de NCPP.
În studiul de faţă ne propunem să analizăm cele două instituţii procedurale din perspectiva relevanţei asupra lor a unora dintre principiile fundamentale ale procesului penal român, şi anume: principiul legalităţii, principiul aflării adevărului şi, tangenţial, principiul prezumţiei de nevinovăţie, cu corolarul său „in dubio pro reo”.
Demersul în sine impune unele consideraţii generale asupra raportului dintre principii şi regulile de drept obişnuite, asupra rolului principiilor în aplicarea/interpretarea normelor juridice, pe de o parte, iar, pe de altă parte, unele consideraţii generale cu privire la raţiunea celor două instituţii procedurale, respectiv „procedura judecăţii simplificate” şi „acordul de recunoaştere a vinovăţiei”, reglementate în NCPP.
A. Principiile generale/fundamentale şi celelalte reguli de drept
Problema definirii principiului de drept, a stabilirii raportului dintre un principiu şi o simplă regulă de drept a preocupat doctrina juridică şi, deopotrivă, filozofia dreptului, având în vedere consecinţele practice, derivate din stabilirea unui just raport între principii şi regulile obişnuite de drept, în procesul de interpretare/aplicare a Dreptului în viaţa cetăţii.
Interesul discuţiei este cu atât mai prezent, cu cât este unanim acceptat că principiile generale ale dreptului se regăsesc în orice sistem juridic şi sunt aplicabile, chiar în absenţa unui text.
Cea mai bună definire a principiilor este legată de caracterul lor general, criteriu care fundamentează chiar distincţia principiilor generale de alte reguli de drept, căci între principiu şi regula de drept există nu numai o inegalitate de importanţă, dar şi o diferenţă de natură[1].
Desigur, orice regulă juridică este, prin chiar definiţia sa, o regulă generală, dar generalitatea regulii juridice nu se poate confunda cu generalitatea unui principiu. O regulă este generală, pentru că ea este destinată unui număr nedeterminat de acte, fapte, dar ea poate fi şi specială, atunci când reglementează anumite acte sau fapte, care corespund obiectului său[2].
Un principiu este general prin aceea că el comportă o serie nedefinită de aplicaţii, ceea ce înseamnă că principiile domnesc asupra dreptului pozitiv, în timp ce, regulile de drept nu sunt decât aplicaţii sau excepţii ale acestuia[3].
Evaluarea corectă a raportului dintre principii şi regulile obişnuite de drept prezintă o importanţă deosebită în procesul de aplicare a legii/dreptului care, inevitabil, absoarbe procesul de interpretare al regulii de drept, în vederea aplicării dreptului/legii.
Importanţa, superioritatea principiilor poate fi exprimată sugestiv prin aceea că rostul, menirea principiilor în Drept este acela de a guverna instituţii juridice, adică entităţi de sine stătătoare formate dintr-un ansamblu omogen de reguli obişnuite de drept, cu precizarea că însuşi caracterul autonom al instituţiilor juridice este dat de existenţa unor principii care le guvernează, asigurându-le „viaţa”, adică un trecut, un prezent şi un viitor, respectiv o autonomie/independenţă în contextul Dreptului.
Din această perspectivă, putem trage concluzia conform căreia, de la principiile consacrate în varii domenii ale Dreptului nu se poate deroga, instituţia derogării fiind specifică doar regulilor obişnuite de drept, derogarea operând în interiorul instituţiei juridice care le consacră, respectiv conţine.
Dacă ne raportăm la NCPP, observăm că principiile fundamentale ale procesului penal sunt reglementate distinct în Partea Generală a NCPP, sub Titlul I, intitulat „Principiile şi limitele aplicării legii procesuale Penale”.
Dacă avem în vedere importanţa/semnificaţia „partajării” procedurii penale în Partea Generală şi Partea Specială şi înţelegem raportul dintre normele generale şi normele speciale, în procesul de interpretare/aplicare al Dreptului/legii putem susţine, fără echivoc, că principiile fundamentale ale procesului penal se aplică, fără vreun rabat, tuturor instituţiilor juridice consacrate în Partea Specială a NCPP, inclusiv procedurilor speciale amintite şi care fac obiectul studiului de faţă, astfel cum vom încerca să demonstrăm în continuare.
B. Reglementarea procedurii simplificate de judecată şi a procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei în NCPP, reclamă, deopotrivă, unele consideraţii generale relative de originea/sorgintea acestor instituţii procesuale.
Dacă la întrebarea: Ce este Dreptul? „nimeni nu poate pretinde că a ajuns la o definiţie completă a Dreptului[4], nu mai puţin adevărat este faptul că există o unanimitate în fixarea scopului Dreptului”, acesta fiind legat de necesitatea instaurării, menţinerii şi promovării ordinii publice şi binelului public[5], cele două sintagme fiind exprimate prin noţiuni standard, adică nedefinibile, dar inteligibile, în orice circumstanţă.
În acest context, atât ordinea publică, cât şi binele public sunt inseparabile de ideea de adevăr, de aflare a adevărului, ori de câte ori suntem în prezenţa sancţionării unei conduite contrare ordinii juridice şi binelui public.
„Adevărul”, la rândul său, marchează istoria omenirii, fiind centrat şi centrifugat în cadrul marilor întrebări filozofice care au creat şi impulsionat progresul în societate.
Despre ce fel de adevăr vorbim în cadrul procedurilor judiciare penale, al căror scop este prestabilit, deseori, prin legi?
Articolul 5 din NCPP prevede că: „(1) Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.
(2) Organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţionează conform dispoziţiilor prezentului Cod”.
Criteriul tipului de adevăr „căutat” în cadrul procedurilor penale a generat două sisteme de drept, două familii de drept, „axioma de diferenţă” rezultând din modul în care se răspunde la întrebarea: Poate fi descoperit adevărul obiectiv, real în cadrul procedurilor judiciare?
Sistemul inchizitorial este caracterizat de dorinţa şi pretenţia de a descoperi, cu orice preţ, adevărul obiectiv.
Sistemul adversarial susţine că pretenţia descoperirii adevărului obiectiv, real reprezintă o utopie, căci în cadrul unui proces penal nu poate fi aflat decât adevărul judiciar, cel reconstituit în urma administrării probelor în cadrul unui proces penal, acesta putând fi diferit de adevărul real, obiectiv.
Între cele două sisteme se interpune sistemul continental, care ridică pretenţia conform căreia, în procesul penal adevărul judiciar trebuie să fie identic cu adevărul obiectiv, real, ceea ce înseamnă că instanţele nu pot reţine altceva decât ceea ce s-a petrecut în realitate.
Reglementările cuprinse în NCPP demonstrează că România se plasează în cadrul sistemului continental, perceput ca un sistem mixt, care atrage, în proporţii inegale, fie reguli specifice sistemului adversarial, fie reguli specifice sistemului inchizitorial, după caz.
O privire atentă asupra dispoziţiilor art. 5 NCPP ne arată că sistemul procedural român atribuie organelor judiciare misiunea de a afla adevărul real, obiectiv. Însă, printr-o comparaţie cu vechiul Cod de procedură penală, care consacra expres principiul rolului activ al judecătorului în cadrul procesului penal, rol abandonat de noua reglementare, numeroşi doctrinari[6] au tras concluzia că legiuitorul român s-a îndreptat vertiginos înspre sistemul procesual adversarial, fapt de natură să reducă semnificativ din importanţa principiului aflării adevărului în procesul penal, sub raţiunea asigurării unui termen mai redus de soluţionare a cauzelor.
Nu achiesăm la această concluzie şi pentru simplul motiv că raţiunea invocată vine în conflict cu capacitatea organelor judiciare de a afla adevărul obiectiv, real, ca efect al rezultatelor progresului tehnico-ştiinţific, care face ca modul de verificare a informaţiilor să fie extrem de facil, chiar în condiţiile fluxului teribil de informaţie, care circulă astăzi cu o viteză fără precedent, câştig de natură să apere societatea de răul pe care îl prezintă criminalitatea zilelor noastre.
Este şi motivul pentru care legiuitorul român a redactat norma cuprinsă în art. 5 NCPP în termenii arătaţi, fapt ce plasează dreptul procesual român în familia sistemelor de drept continentale.
Pe de altă parte, opinia noastră se validează prin modul de reglementare al celor două proceduri în NCPP, care au la bază elemente de justiţie negociată, aşa cum vom încerca să demonstrăm în continuare.
C. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei
Instituţia în discuţie este specifică sistemului procesual adversarial, care, ca regulă, ignoră principiul legalităţii (principiu care se opune oricăror alte criterii de stabilire a vinovăţiei şi de aplicare a pedepsei, care nu sunt stabilite prin lege), precum şi principiul aflării adevărului (care obligă organele judiciare să facă toate demersurile pentru a afla adevărul obiectiv, real, în fiecare cauză) pornind de la premiza conform căreia, cele două principii sunt incompatibile conceptual, prin firea lucrurilor, cu formele de justiţie negociată.
Observând modul de reglementare al acestei proceduri speciale în NCPP vom constata că dreptul procesual român, în continuare, a rămas în familia de drept continental, fapt întărit nu doar de reglementarea propriu-zisă a procedurii „acordului de recunoaştere a vinovăţiei”, cât şi de conţinutul atribuit de legiuitor principiului legalităţii, principiului aflării adevărului şi principiul prezumţiei de nevinovăţie.
Revenind la procedura propriu-zisă de reglementare a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, vom înfăţişa câteva argumente care susţin aplicabilitatea celor două principii în cadrul procedurii speciale la care ne referim.
Astfel, acordul de recunoaştere a vinovăţiei este supus confirmării de către instanţă, care este obligată să verifice nu doar existenţa consimţământului, respectiv a acordului realizat între inculpat şi procuror, ci şi adevărul stabilit în cauza judiciară în care intervine un astfel de acord şi, mai mult, este obligată să-şi motiveze hotărârea de admitere sau respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, context în care rolul activ al instanţei/judecătorului se manifestă exemplar, fără a avea nevoie de o consacrare expresă legală, în condiţiile în care instanţa/judecătorul este obligat să dea relevanţă principiilor fundamentale, ale procesului penal, consacrate expres în art. 2, 4 şi 5 NCPP (principiul legalităţii, principiul prezumţiei de nevinovăţie, principiul aflării adevărului).
În acest context, observăm că exigenţele reglementării acestei proceduri speciale impun ca ea să poată fi valorizată doar între inculpat şi procuror. Calitatea de inculpat este dobândită doar în cazul în care se pune în mişcare acţiunea penală faţă de suspect, iar exigenţele punerii în mişcare a acţiunii penale sunt precise, procurorul putând pune în mişcare acţiunea penală doar când există probe din care să rezulte că o persoană a săvârşit o infracţiune. Observăm că acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu se poate realiza între suspect şi procuror şi nu poate fi centrat pe simple indicii sau indicii temeinice din care să rezulte presupunerea rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit o anumită infracţiune, ci pe probe.
Din această perspectivă, constatăm neinspirată exprimarea legiuitorului din cuprinsul art. 480 alin. (2) NCPP conform căruia „acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului”, logica instituției impunând utilizarea cuvântului „probe” în loc de „date”, căci însăși punerea în mișcare a acțiunii penale, de natură a configura calitatea de inculpat a făptuitorului este condiționată de existența unor probe, iar nu simple indicii, date etc. Alegerea în cauză pare a fi consecinţa unei rigori lingvistice de redactare, evitându-se repetiţia „probe … probe”, ignorându-se rigorile juridice care permiteau şi impuneau repetiţia, în cazul dat.
În sprijinul acestei concluzii, invocăm și dispozițiile art. 482 alin. (1) lit. f) NCPP care, reglementând conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției, vizează „probele și mijloacele de probă”.
Necesitatea existenței probelor este în directă legătură cu principiul aflării adevărului, căci orice adevăr derivă și se axează pe probe.
În al doilea rând, concluzia noastră se bazează și pe conținutul dispozițiilor art. 485 alin. (1), lit. b) NCPP, care reglementează soluțiile instanței, norma prevăzând posibilitatea respingerii acordului de recunoaștere a vinovăției, dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 480-482 NCPP (una din ipotezele normei!), respectiv, ori de câte ori conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției nu indică probele și mijloacele de probă cu privire la existența faptei ori cu privire la vinovăția inculpatului [art. 482 alin. (1) lit. f), art. 480 alin. (2) NCPP].
Rolul activ al judecătorului în procedura specială în discuție este prezent și solicitat și în raport cu dispozițiile art. 101 alin. (1) NCPP potrivit cărora este interzisă folosirea de promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obține probe, astfel că instanța este datoare să verifice legalitatea acordului încheiat între inculpat și procuror și în privința momentului la care s-a încheiat acest acord, respectiv cu privire la momentul în care procurorul începe să negocieze cu inculpatul un acord de recunoaștere a vinovăției. Norma cuprinsă în art. 101 alin. (1) NCPP este în strânsă legătură cu dispozițiile cuprinse în art. 108 alin. (4) NCPP, care prevăd obligația organului judiciar – procurorului – de a aduce la cunoștința inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției, cât și consecințele unui astfel de acord.
Dacă o asemenea obligație este exercitată de către procuror anterior punerii în mișcare a acțiunii penale, respectiv anterior dobândirii calității de inculpat de către suspect, instanța de judecată este obligată să constate abuzul de drept și, eventual, să sesizeze organele de urmărire penală pentru declanșarea de cercetări penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 280 NCP, potrivit cu care „întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane urmărite sau judecate într-o cauză penală, de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea declaraţii, să dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică”. În acest context, considerăm că manifestarea de voință a făptuitorului în sensul încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției este echivalentă „declarației” vizate de dispozițiile art. 280 NCP.
Cel mai important argument în sprijinul incidenței principiului legalității și al aflării adevărului, inclusiv în cadrul acestei proceduri speciale derivă, însă, din dispozițiile art. 479 NCPP, care fixează obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției, norma stipulând că acordul de recunoaștere a vinovăției are ca obiect „recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia”.
Se observă clar că legiuitorul român se opune unei negocieri asupra aspectelor de legalitate, ceea ce înseamnă că procurorul nu poate folosi, în cadrul negocierii, alte elemente, cum ar fi: indicarea de către inculpat a altor participanți la săvârșirea infracțiunii sau a unor fapte similare ori înlesnirea tragerii la răspundere penală a acestora, prin furnizarea de declarații.
Dincolo de exigenţele prevăzute de lege, relative la soluţia respingerii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, raportate la neîndeplinirea dispoziţiilor art. 480-482 NCPP, ca norme speciale, demne de luat în considerare sunt şi exigenţele care conferă un anume rol judecătorului în cadrul procedurii judiciare în general, context în care nu este permisă ignorarea principiului legalităţii, ca fundament al întregii proceduri judiciare, astfel că soluţia respingerii acordului de recunoaştere a vinovăţiei se impune şi în cazul în care instanţa ar constata, de exemplu, că acordul de recunoaştere a vinovăţiei s-a încheiat contrar exigenţelor de fond prevăzute de lege, relative la limita de pedeapsă pentru care legea permite un astfel de acord, atunci când aceasta vizează pedeapsa închisorii mai mare de 7 ani sau, de exemplu, în ipoteza în care un astfel de acord s-a încheiat cu un inculpat minor, contrar raţiunii legii şi prevederilor legale. Alţi autori preconizează soluţia respingerii acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi în alte cazuri, precum ar fi cazul unei necompetenţe materiale a instanţei de fond sau alte cazuri menite să atragă sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii.
În ce ne priveşte, considerăm că nu trebuie să ne abatem excesiv de la caracterul special al procedurii în discuţie, însă dacă avem în vedere calea de atac a apelului, îndreptată împotriva hotărârii care consfinţeşte un acord de recunoaştere a vinovăţiei, şi măsurăm legalitatea sentinţei de admitere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, credem că se impune să susţinem necesitatea verificării hotărârii în calea de atac, ori de câte ori suntem în prezenţa unei violări a unor norme de drept substanţial, precum: faptul incriminat nu întruneşte elementele vreunei infracţiuni, acţiunea publică s-a stins prin prescripţie, amnistie, decesul inculpatului, pedeapsa pronunţată este nelegală, căci, în astfel de situaţii, nu se constată o nulitate, nici chiar de fond, ci se impune „anularea” hotărârii apelate pentru violarea legii[7], în domeniul dreptului material, substanţial, principiul legalităţii necomportând distincţii cât priveşte aria sa de acţiune.
A nega astfel de soluţii echivalează, deopotrivă, cu negarea rolului judecătorului în contextul procedurii judiciare în ansamblul său.
D. Procedura simplificată a recunoaşterii vinovăției
Această procedură produce efecte mult mai accentuate asupra inculpatului decât procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Astfel, în mod paradoxal, legiuitorul, prin Legea de punere în aplicare a NCPP nr. 255/2013[8] renunţă la efectul reductiv de pedeapsă, cât priveşte limitele de pedeapsă stabilite pentru infracţiunile de domeniul procedurii speciale a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, deşi o astfel de reducere a limitelor de pedeapsă era prevăzută în forma promulgată a Legii nr. 135/2010[9], în prezent, legiuitorul român atribuind efectul reducerii limitelor de pedeapsă cu o treime, în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu o pătrime, în cazul pedepsei amenzii penale, exclusiv în cazul procedurii simplificate a recunoaşterii vinovăţiei.
În aceste condiţii, procedura recunoaşterii vinovăţiei şi apelul la procedura simplificată de judecată devin mult mai uzuale în practică, motiv pentru care vom acorda o atenție sporită acestei proceduri, din perspectiva relevanței principiului legalității, principiului aflării adevărului, principiului prezumției de nevinovăție a inculpatului asupra sa.
Conform acestei proceduri „în cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa …”.
Ideea principală, care are relevanță din perspectiva prezentului demers doctrinar, derivă din dispozițiile art. 374 alin. (7) NCPP, conform căreia, „probele necontestate de părți nu se mai readministrează în cursul cercetării judecătorești”, în ipoteza recunoașterii de către inculpat a faptelor reținute în sarcina sa şi care, deopotrivă, solicită ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, precum și a înscrisurilor noi, ce pot fi prezentate de părți și persoana vătămată.
Observăm că norma în discuție își are/reclamă exigenţă, căci ipoteza sa este clară, și anume existența unor probe – administrate în faza de urmărire penală – care confirmă săvârșirea unei anumite infracțiuni, cu vinovăţie, de către inculpatul căruia legiuitorul îi pune la dispoziție acest instrument, procedural. Dispozițiile legale relevante absorb condițiile de formă și de fond care permit apelul la această instituție.
Odată verificate asemenea condiții, instanța de judecată va admite cererea, cu consecința stabilirii procedurii speciale de judecată, cercetarea judecătorească rezumându-se la administrarea exclusivă a înscrisurilor în circumstanțiere, cât și pentru soluționarea acțiunilor penală și civilă, fără a fi ținută de readministrarea probelor administrate în cursul urmăririi penale sau a altor probe în fața instanței.
Din punct de vedere tehnic, alegerea acestei proceduri se produce prin pronunțarea unei Încheieri motivate, care poate fi atacată cu apel doar odată cu fondul cauzei, conform art. 408 alin. (2) NCPP.
Legiuitorul consacră, însă, două situații derogatorii, când instanța, deși admite cererea inculpatului de a fi judecat în procedura simplificată, ulterior constată că, pentru soluționarea acțiunii penale sau pentru stabilirea încadrării juridice ori după schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea de alte probe, decât înscrisurile încuviințate anterior.
În astfel de cazuri, judecătorul/instanţa „reintră” în procedura de drept comun de judecată, putând administra orice fel de probe, conform art. 97 alin. (2) NCPP.
Observăm că legiuitorul permite abandonarea procedurii simplificate de judecată, bazată pe recunoaşterea vinovăţiei, ori de câte ori prin continuarea procedurii simplificate de judecată s-ar sacrifica principiul legalităţii, respectiv principiul aflării adevărului, căci administrarea de probe pentru stabilirea unei corecte încadrări juridice a faptei (prima derogare menţionată) trimite explicit la principiul legalităţii, în timp ce administrarea de probe pentru soluţionarea acţiunii penale (a doua derogare) trimite explicit şi în principal la principiul aflării adevărului, iar adiacent, subsidiar la toate celelalte principii fundamentale ale procesului penal, care guvernează procedura de judecată de drept comun.
Pe cale de consecință, procedura de judecată în formă simplificată poate fi valorificată numai dacă instanța consideră că probele administrate în faza de urmărire penală sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 349 alin. (2) NCPP, potrivit cărora instanța poate soluționa cauza numai pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, dacă apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. În acest sens, prin Decizia nr. 198/2013[10], Curtea Constituțională a statuat că nu se poate vorbi de un proces echitabil în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului în favoarea principiului celerității procesului penal, astfel că nu simpla recunoaștere a vinovăției este determinantă pentru a se da eficiență unui proces echitabil, – desfășurat în limitele legalității și imparțialității, aceasta constituind doar o condiție procedurală –, ci stabilirea vinovăției.
O situație care aduce în discuție relevanța principiului aflării adevărului, inclusiv în cadrul procedurii simplificate de judecată este vizată de ipoteza în care, într-o cauză penală sunt mai mulți inculpați, însă numai unul/unii solicită aplicarea procedurii simplificate de judecată.
Doctrinarii în materie sugerează posibilitatea disjungerii cauzelor pentru ceilalți coinculpați, potrivit dispozițiilor art. 46 NCPP, în cazul în care disjungerea este posibilă[11].
Într-o asemenea ipoteză, soluționarea cauzei disjunse presupune administrarea de probe cu privire la persoanele acuzate, inclusiv dreptul acestora de a demonstra lipsa de temeinicie a acuzației cu privire la vinovăția lor, făcute de cel/cei care au solicitat aplicarea procedurii simplificate de judecată și care, în cauza disjunsă, vor avea calitate de martor, cu protecția prevăzută de art. 118 NCPP, potrivit cu care declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației, a avut sau ulterior a dobândit calitatea de suspect sau inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. În acest context, recunoașterea inculpatului în procedura simplificată trebuie readministrată ca probă în fața acelora care nu au solicitat aplicarea procedurii simplificate de judecată, pentru a li se da posibilitatea celor din urmă de a adresa întrebări celui care îi acuză. În caz contrar s-ar încălca cerința imparțialității instanței, cu consecințe asupra regimului incompatibilităților judecătorului, prevăzut de lege[12].
Relativ la conținutul procedurii simplificate, în acord cu jurisprudența CEDO, instanțele naționale au apreciat că simpla recunoaștere a inculpatului nu poate justifica o hotărâre de condamnare, nici chiar în procedura simplificată, instanța fiind obligată să evalueze probele administrate în faza de urmărire penală și numai în măsura în care apreciază că acestea demonstrează existența infracțiunii și vinovăția inculpatului poate lua act de cererea inculpatului de a se judeca în procedura simplificată, context în care evident că o asemenea concluzie nu poate fi trasă decât ca efect al exercitării rolului activ al instanței, ca și corolar al principiului aflării adevărului în cauza penală pendinte[13]. În același sens poate fi invocată jurisprudența CEDO, referitoare la art. 6 paragraful 1 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care garantează dreptul la un proces echitabil.
În acest context, demnă de semnalat este decizia penală nr. 1139/31.03.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (sub imperiul vechilor coduri), prin care s-a reținut greșita achitare în apel a inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, fără cercetare judecătorească începută, procedura desfășurându-se în baza dispozițiilor art. 3201 și urm. C. proc. pen., instanța supremă statuând că, în cazul judecării cauzei în procedura simplificată a recunoașterii vinovăției, este exclusă pronunțarea unei soluții de achitare a inculpatului, care, până la începerea cercetării judecătorești, declară personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea infracțiunii, reținută prin actul de sesizare al instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
Instanța supremă a apreciat că instanța de apel trebuia să examineze probele administrate în faza de urmărire penală, în baza cărora inculpatul a solicitat să se facă judecata și în cazul în care constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabilii că faptele există, constituie infracțiune și au fost săvârșite de inculpat, avea posibilitatea legală să respingă cererea inculpatului de a se judeca conform art. 3201 C. proc. pen. şi să continue judecata cauzei, potrivit procedurii de drept comun și să efectueze cercetarea judecătorească față de inculpat.
E. Există, însă, o ipoteză care atrage atenția asupra unui alt rost al principiului legalității, principiului aflării adevărului, principiului prezumției de nevinovăție în contextul procesului penal, și anume, rolul de a curma abuzul de drept și, eventual, asanarea unor comportamente infracționale, prin distorsionarea probațiunii, asociate stabilirii existenței infracțiunii și a persoanei vinovate de săvârșirea acesteia, în contextul operațiunii de apreciere a probelor administrate într-o cauză penală.
Este important acest nou rol al celor trei principii fundamentale ale procesului penal, în raport cu feed-back-ul oferit de practica judiciară consacrată în aplicarea regulilor specifice procedurii simplificate de judecată, prin recunoașterea vinovăției, care ne arată o tendință a inculpaților din cauzele disjunse, ca urmare a procedurii simplificate, de a-și retracta, în cauza care îi privește pe coinculpați, poziția de recunoaștere a faptei, în scopul de a determina adoptarea unei soluții de achitare a acestora și, finalmente, de a beneficia de dispoziții referitoare la revizuire în propria cauză penală.
În acest context, mai multe ipoteze sunt posibile. Astfel, menționăm ipoteza în care unul/unii dintre inculpații implicați într-o cauză penală apelează cu succes la procedura simplificată a recunoașterii vinovăției, însă, prin declarația lor, cu ocazia ascultării lor, prevăzută de art. 375 lin. (1) NCPP, evocă săvârșirea unor alte infracțiuni, respectiv săvârșirea unor infracțiuni sau aceleiaşi infracțiuni de către alte persoane, decât cele vizate până la momentul ascultării lor.
O situație similară întâlnim în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, când un inculpat apelează la această procedură specială, dar, în acelaşi timp furnizează un denunţ împotriva altor persoane sau un denunţ prin care reclamă săvârşirea unei/unor infracţiuni.
Mai multe explicaţii sunt necesare şi oportune în astfel de cazuri, după cum urmează:
a. Formularea unui denunţ/autodenunţ în faţa procurorului, în faza de urmărire penală, urmată de încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei între inculpatul denunţător şi procuror
Conform dispoziţiilor art. 290 NCPP, denunţul este încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni.
Din observarea modului de aşezare a dispoziţiilor legale care reglementează denunțul în NCPP, constatăm că denunţul, alături de plângere (art. 289 NCPP), reprezintă, exclusiv, moduri de sesizare a organelor de urmărire penală.
Denunţul nu este o probă şi niciun mijloc de probă, nefiind enumerat în categoria „probelor şi mijloacelor de probă” reglementate în Titlul IV al NCPP.
În ipoteza în care instanţei de judecată i se solicită să valorifice un acord de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între un inculpat – denunţător şi procuror, aceasta este datoare să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului şi respectarea principiului legalităţii.
Astfel, în primul rând, ea trebuie să verifice legalitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, prin verificarea inclusiv a procedurii de negociere finalizată cu încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, din perspectiva dispoziţiilor art. 101 NCPP, care consacră principiul loialităţii administrării probelor şi care, în alin. (1), prevede că „este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe”, precum şi din perspectiva exigenţelor impuse de art. 103 NCPP, care reglementează aprecierea probelor, după cum urmează:
alin. (1): „probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză”;
alin. (2): „în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă”;
alin. (3): „hotărârea instanţei nu se poate întemeia, în măsură determinantă, pe mărturia investigatorului sub acoperire sau pe declaraţiile martorilor protejaţi”.
În acest context, instanţa este datoare să verifice şi să constate momentul la care s-au iniţiat negocierile dintre făptuitorul denunţător şi procuror.
Dacă se stabileşte că acestea au debutat anterior dobândirii calităţii de inculpat a denunţătorului, urmărit penal, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 NCPP, împotriva suspectului – denunţător nefiind pusă în mişcare acţiunea penală în condiţiile legii, demersul trebuie să continue pentru a se stabili dacă la baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei au stat eventuale promisiuni, îndemnuri, violenţe, ameninţări sau alte mijloace de constrângere pentru obţinerea de probe în sprijinul oricărui tip de învinuire penală, cunoscut fiind că declaraţia denunţătorului în urma audierii sale în legătură cu pretinsele infracţiuni care fac obiectul denunţului său, respectiv în legătură cu alte persoane incriminate prin denunţ, constituie un mijloc de probă, în sensul legii, acesta dobândind calitatea de martor în legătură cu cauza judiciară care pune în discuţie săvârşirea infracţiunii denunţate, cu arătarea eventuală a făptuitorilor acestei infracţiuni.
În orice caz, independent de stabilirea stării de fapt de mai sus, considerăm că un acord de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între un suspect şi procuror nu poate fi validat/valorificat de instanţa de judecată, el urmând a fi respins, inculpatul în cauză putând uza în faţa instanţei de judecată doar de procedura simplificată de judecată, în condiţiile legii.
În mod simetric, în cauza judiciară, înregistrată ca urmare a depunerii unui astfel de denunţ, judecătorul este obligat să verifice şi să măsoare cu supramăsură respectarea principiului legalităţii, principiului aflării adevărului, principiului prezumţiei de nevinovăţie, cu ocazia aprecierii probelor, observând exigenţele art. 103 NCPP şi ale art. 102 NCPP, care vizează excluderea probelor obţinute în mod ilegal, cu consecinţa constatării/declarării nulităţii actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată [art. 102 alin. (3) NCPP].
În acest context procedural, judecătorul este sprijinit şi de legiuitorul Noului Cod penal (NCP), care, prin incriminarea unor fapte ca infracţiuni, oferă judecătorului adevărate garanţii, care susţin principiul legalităţii, principiul aflării adevărului şi principiul prezumţiei de nevinovăţie.
Astfel, dispoziţiile art. 268 NCP incriminează denunţul nereal (care are o sferă mai largă decât denunţul mincinos) ca infracţiune, sub denumirea marginală „Inducerea în eroare a organelor judiciare”, infracţiunea fiind incriminată şi în formă agravată, după cum urmează:
alin. (1) : „sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”;
alin. (2) : „producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani”.
Deşi autodenunţarea mincinoasă nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune, alegerea legiuitorului fiind în consens cu dispoziţiile art. 99 alin. (2) NCPP Teza a II-a, care consacră dreptul suspectului sau inculpatului de a nu se autoincrimina prin alte acte, decât propria declaraţie, totuşi, în raport cu împrejurarea că declaraţia denunțătorului în urma audierii sale în procesul penal declanşat împotriva altuia, în baza denunţului său, este asimilată unei declaraţii de martor, care reprezintă un veritabil mijloc de probă, se impune ca judecătorul să evalueze probele şi din perspectiva dispoziţiilor art. 273 NCP, care incriminează mărturia mincinoasă, având în vedere că denunţătorul devine martor în cauza judiciară în care procesul vizează alte persoane/infracţiuni, urmând a se supune exigenţelor normei penale menţionate.
În acelaşi timp, astfel de cauze judiciare trebuie evaluate şi din perspectiva dispoziţiilor art. 280 NCP care incriminează cercetarea abuzivă, infracţiune cu subiect activ calificat (procurorul, organul de cercetare penală …), cât şi din perspectiva dispoziţiilor art. 281 NCP, care incriminează infracţiunea de supunere la rele tratamente, în special în ipoteza în care denunţătorul – inculpat s-ar afla în stare de reţinere/deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative, privative de libertate [art. 281 alin. (2) NCP, după cum urmează: „supunerea la tratamente degradante ori inumane a unei persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative, privative de libertate, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică”].
Iată că, în susţinerea principiilor procesual penale enunţate, însuşi Codul penal aduce o serie de garanţii menite să asigure caracterul echitabil al procedurii, în spiritul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului[14].
b. Deseori procedurile la care ne-am referit deja se desfăşoară în paralel. Astfel, este posibil ca inculpatul denunţător să se afle în stare de arest preventiv şi în plin proces de negociere cu procurorul în scopul încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei şi, în paralel, organele de urmărire penală să declanşeze măsuri preventive, de tipul celor reglementate de art. 202 NCPP împotriva celor astfel denunţaţi.
În astfel de situaţii, judecătorul chemat a se pronunța în asemenea proceduri consecutive sau alternative este dator să observe exigențele principiilor fundamentale al procesului penal, menționate deja, și să-și conducă procedura observând exigențele dispozițiilor art. 101 și art. 103 NCPP care stipulează că „probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege, fiind supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză”, sub imperiul principiului loialității administrării probelor, consacrat de art. 101 NCPP.
În acest context, judecătorul nu se poate îndepărta de la principiul legalității, operând pe baza unor convingeri personale, căci „justiția se înfăptuiește în numele legii” (art. 124 Constituția României) pe de o parte, iar, pe de altă parte, procurorul, în cazul procedurii negocierii, implicată de încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției, nu este un privat, pe picior de egalitate juridică cu inculpatul, partener la negociere, ci el își desfășoară activitatea, la rândul său, conform principiului legalității, al imparțialității, [art. 132 alin. (1) din Constituția României] pe de o parte, iar, pe de altă parte, din perspectiva dispozițiilor art. 131 alin. (1) din Constituția României, potrivit cu care „în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”. În acest context, amintim decizia Curții Constituționale nr. 171 din 23 mai 2001[15], care a statuat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 63 alin. (2) din Codul de procedură penală vechi, conform cărora „aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală și de instanţa de judecată potrivit convingerii lor […]”.
În aplicarea art. 63 alin. (2) din vechiul Cod și, respectiv, a dispozițiilor art. 103 NCPP există o practică relevantă a Curții de la Strasbourg și a instanțelor naționale, inclusiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care statuează că nu este normal ca o întreagă urmărire penală să se bazeze exclusiv pe un singur mijloc de probă, precum recunoașterea inculpatului, interceptări telefonice, declarația martorului investigator sub acoperire, hotărârea instanţei, respectiv formularea acuzării, trebuind să fie rezultatul unui raționament juridic care să releve un proces logic de coroborare a mai multor probe/a probelor administrate în cauză, altfel intrăm pe terenul abuzului de drept[16].
De aceea, de exemplu, în aprecierea sincerităţii martorului este necesar să se verifice moralitatea acestuia, – dacă poate fi corupt -, capacitatea intelectuală – dacă poate fi influențat -, poziția pe care o are față de proces -, legătura de rudenie, prietenie, dușmănie, invidie cu una dintre părți, interesul pe care îl poate avea în soluționarea cauzei într-un anumit fel, cum ar fi avantaje din condamnarea sau achitarea inculpatului, calitatea sa de inculpat într-o altă cauză penală în curs de soluționare, calitatea sa de denunțător/autodenunțător sau de semnatar al unui denunț colectiv etc. (sublinierea noastră)[17] în cauza în care este audiat ca martor.
c. Codul de procedură penală în vigoare conține o serie de alte norme procesual penale, care sprijină judecătorul în cadrul procesului penal, în susținerea/conducerea procedurii judiciare, în conformitate cu principiile fundamentale ale procesului penal
Astfel, prin modul de reglementare al măsurilor preventive prevăzute de NCPP putem constata felul în care sunt puse în evidență principiul legalității, principiul aflării adevărului, deși, în acest domeniu, normele susțin cu o oarecare supremație principiul prezumției de nevinovăție, cu corolarul său ”in dubio pro reo”, întreaga reglementare punând, însă, în evidență relația dintre cele trei principii fundamentale ale procesului penal.
Astfel, cu excepția reținerii, toate celelalte măsuri preventive nu mai pot fi dispuse decât față de inculpat, adică după punerea în mișcare a acțiunii penale pentru fapta sau faptele ce formează obiectul urmăririi penale în legătură cu care se dispune măsura preventivă.
În alte cuvinte, asemenea măsuri preventive (excepție reținerea, prevăzută de art. 209 NCPP) pot fi dispuse doar față de inculpat, adică după punerea în mișcare a acțiunii penale, care, la rândul său, este condiționată de existența unor probe care să susțină învinuirea, iar nu a unor simple indicii sau chiar a unor indicii temeinice din care să rezulte presupunerea rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit acea/acele infracţiune/infracțiuni, care fac obiectul urmăririi penale.
Iată că ori de câte ori ne plasăm în zona restrângerii exerciţiului unor drepturi fundamentale ale omului, precum dreptul la libertate fizică, legiuitorul NCPP ne obligă să identificăm probele menite să susţină învinuirea penală, demersul fiind impus de principiul aflării adevărului, orientat de principiul legalităţii, întru respectul principiului prezumţiei de nevinovăţie.
Regăsim, astfel, aceleaşi principii fundamentale ale procesului penal şi în materia măsurilor preventive, reglementate de NCPP.
De aceea evaluarea, aprecierea probelor reprezintă cea mai importantă activitate a judecătorului/instanței de judecată şi, cu atât mai mult, în ipoteza în care ele sunt administrate prin mijloace de probă constând în declarații ale unor denunțători-inculpați la rândul lor, ca urmare a audierii lor în procedurile judiciare declanșate prin forța denunțului lor.
Vorbim de audierea acestor denunțători care-și declină astfel calitatea în aceea de martor, iar nu de ascultarea lor, în calitatea de denunțători, declarația consemnată în urma ascultării lor neavând valoarea unui mijloc de probă în sensul NCPP, ci doar declarația obținută ca urmare a audierii acestora în procedură, care reprezintă un veritabil mijloc de probă, căci denunțătorul nu este parte în procesul penal, putând fi doar martor[18].
În alte cuvinte, judecătorul nu va putea valorifica denunțul sau declarația derivată din ascultarea denunțătorului în procesul penal declanșat ca urmare a respectivului denunț, căci și în acest din urmă proces penal judecătorul este dator să evalueze probele, adică acele elemente de fapt care rezultă dintr-un mijloc de probă prevăzut de lege, administrat în condiții legale, iar nu simple elemente de fapt ce rezultă din alte izvoare decât mijloacele legale de probă, precum sursele informative, deducțiile logice sau elementele cuprinse în declarația denunțătorului, cu ocazia simplei sale ascultări.
Existența doar a unor indicii sau a unor indicii temeinice constând în date din care rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte de urmărire penală a săvârșit fapta justifică exclusiv luarea măsurii reținerii, nu însă și a celorlalte măsuri preventive prevăzute în NCPP (art. 202).
Constatăm, deopotrivă, că principiile fundamentale ale procesului penal, enunțate deja, impun și susțin exigențele procesului echitabil. Deși, în aplicarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale sunt permise elementele de justiție negociată în dreptul procesual penal al statelor membre, acestea nefiind interzise de plano, căci dreptul la un proces echitabil nu este unul absolut, ci unul la care parțial se poate renunța în mod valabil[19], totuși trebuie să constatăm că, în jurisprudența CEDO, orice îndepărtare de la exigențele principiului legalității, principiului aflării adevărului, principiului prezumției de nevinovăție sunt sancționate, procesul echitabil însuși fiind axat pe astfel de principii fundamentale, care trebuie să ghideze procedurile penale judiciare.
În concluzie, deși cele două instituții analizate – procedura simplificată de judecată și acordul de recunoaştere a vinovăţiei – ca sorginte își au originile în sistemul procesual adversarial, valorificarea lor în procedură de către judecător/instanța de judecată se supune în totalitate principiilor fundamentale ale procesului penal enunțate, neexistând nici o derogare de la asemenea principii, fapt ce plasează ambele instituţii juridice în interiorul sistemului procesul penal continental clasic, care suprapune adevărul judiciar celui obiectiv, real, judecătorului/instanței de judecată incubându-i sarcina de a afla un unic adevăr, care în mod inevitabil, solicită rolul activ al judecătorului în procedură, ca „instrument” menit să concretizeze, să dea eficiență principiului aflării adevărului și, prin acesta, să susțină principiul legalității și principiul prezumției de nevinovăție, cu corolarul său „in dubio pro reo”.
[1] L. Barac, Elemente de teoria dreptului, Ed. 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 330.
[2] Ibidem, p. 331.
[3] J. L. Bergel, Théorie générale du droit, 2e éd., Dalloz, Paris, 1989, citat de Lidia Barac în op. cit., p. 331.
[4] L. Barac, Repere de interpretare în drept. Ghid de interpretare în materie civilă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 23 şi urm.
[5] Idem.
[6] N. Volonciu, A. S. Uzlău, R. Moroşanu, V. Văduva, D. Atasiei, C. Ghigheci, C. Voicu, G. Tudor, T. V. Gheorghe, C.M. Chiriţă, Noul Cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, 2014, p. 15.
[7] V. Dongoroz, în I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV, Procedura penală, ediţiunea a doua a Cursului de drept şi procedură penală revăzut şi completat, Tipografia „Curentul Judiciar”, Bucureşti, 1924, p. 485.
[8] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013.
[9] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010.
[10] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 25 aprilie 2013.
[11] N. Volonciu ș.a., op. cit., p. 958.
[12] A se vedea decizia nr. 17/2012, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 6 decembrie 2012.
[13] ICCJ, s. pen., dec. nr. 1687 din 29 aprilie 2010.
[14] Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, România a ratificat Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului (C.E.D.O.).
[15] Publicată în Monitorul Oficial al României , Partea I, nr. 387 din 16 iulie 2001.
[16] Cauza Spânu c. României, CEDO, hotărârea din 29 aprilie 2008; Cauza Dumitru c. României, CEDO, hotărârea din 26 aprilie 2007; Cauza Luca c. Italiei, hotărârea din 27 februarie 2001; Cauza Barbera, Messequé și Jabardo c. Spaniei, CEDO, hotărârea din 6 decembrie 1988.
[17] Grigore Gh. Teodoru, Tratat de drept procesual penal, Ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 322.
[18] N. Volonciu, ș.a., op. cit., p. 726.
[19] N. Volonciu ș.a., op. cit., p. 1193.
Prof. univ. dr. Lidia BARAC
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
