TOP LEGAL
Înregistrările video sunt accesibile pentru membri şi parteneri. Cheltuială deductibilă fiscal. Reducere 39,6 euro pentru avocaţii din barourile Bucureşti, Ilfov, Dolj, Timiş, Prahova şi Sibiu. Se acordă 20 de puncte de pregătire profesională. UNBR încurajează extinderea naţională, detalii aici. Reducere 19,8 euro pentru executorii Camerei Executorilor Bucureşti, membrii UNELM şi notarii Camerei Notarilor Publici Bucureşti.
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

15 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Doamne, ferește-ne de Codul civil!

18.03.2015 | Radu RIZOIU

Titlul nu are nicio conotație retorică. El este inspirat de o replică (venită din public, dar acceptată tacit de reprezentanți ai ANPC) în cadrul unei conferințe dedicate Zilei Consumatorului de Produse Financiare. În contextul în care se discuta despre proiectul de lege pentru transpunerea Directivei 17/2014, s-a pus problema colectării creanțelor derivate din credite neperformante. Moment la care replica unui reprezentant al unei asociații de protecție a consumatorului a venit prompt (și cu obidă): „Acum o să ajungem să ni se aplice Codul civil!”.

Se pare că astăzi, la aproape 4 ani de la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, începem să îl băgăm în seamă… dar cu teamă, chiar cu frică. Noul Cod civil a devenit un dușman de temut. De ce? Pentru că, ascunse între prevederile sale, regăsim monștrii perfizi care devin instrumentele de opresiune ale creditorului. Se zice că un creditor ar putea (conform acestui Cod civil) să ceară plata integrală a creanței sale (inclusiv dobânzile). Mai mult, un zvon răutăcios susține că ar putea creditorul să vândă (într-o executare silită) nu numai bunul ipotecat, ci orice alt bun al debitorului. Și, culmea ilegalității, creditorul poate să-și vândă creanța unui recuperator care să vină apoi să o execute împotriva debitorului rămas fără apărare. Cum, fără apărare? Păi da, fără ca debitorul să poată opună cesionarului faptul că acesta nu are dreptul să exercite drepturile cedentului. Adică: ori mă execută banca, ori nimeni.

Noroc că există Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului! Reprezentanții ANPC ne-au asigurat că (se) lucrează la o serie de legi care să reglementeze fiecare aspect al vieții consumatorului. Nu de alta, dar ar fi păcat de „licența” dată de art. 1177 NCC de a putea deroga de la regimul juridic general în cazul contractelor de consum. Deja proiectul de transpunere a Directivei 17/2014 pășește cu forță pe acest tărâm mirific.

De exemplu, art. 48 din Proiect ne informează că „În cazurile în care drepturile creditorului în temeiul unui contract de credit sau contractul însuși se cesionează (…), consumatorul are dreptul să invoce împotriva cesionarului orice mijloc de apărare la care putea recurge împotriva creditorului inițial”. Avem deja o derogare importantă de la dispozițiile art. 1582 NCC. Sau nu? Oare nu ne aflăm în ipoteza descrisă illo tempore de un profesor de-ai mei ca fiind categoria „legiuitorul narează”? Oare nu inventăm norme care există doar de dragul de (supra)reglementare?

Apoi se vorbește despre împărțirea riscurilor între creditor și debitor, folosind un algoritm foarte simplu: „returnarea sau transferarea către creditor a garanției sau a veniturilor obținute din vânzarea garanției este suficientă pentru rambursarea totală a creditului” (art. 47 din Proiect). Altfel spus, posibilitatea oferită de lege de a prelua bunul ipotecat în contul creanței [art. 24602463 NCC] devine din opțională, obligatorie pentru creditor. Explicația ANPC este perfectă: oricum la acordarea creditului s-a avut în vedere valoarea imobilului ipotecat, deci banca nu a evaluat alte surse de rambursare. Din păcate, această logică este contrazisă de (alte) reglementări europene care impun băncilor o atitudine prudentă prin care rambursarea creditului să nu depindă de executarea bunului ipotecat, ci de capacitatea de rambursare a debitorului, derivând din veniturile acestuia (exemple se găsesc în art. 144.2.b, 146.2.b și 199.2.b din Regulamentul (UE) 575/2013). Iată de ce orice dosar de credit presupune dovedirea veniturilor clientului: ele sunt avute în vedere de bancă la rambursare. Iar dacă din aceste venituri au fost achiziționate alte bunuri, nu înseamnă că banca nu le poate executa silit (și) pe acestea [art. 2324 NCC].

În sfârșit, se discută de practicile unor creditori care întârzie executarea silită pentru a permite creșterea creanței prin acumularea de dobânzi (penalizatoare). Remediul? Limitarea perioadei de executare între 3 și 6 luni de la accelerarea scadenței (art. 46 alin. (9) din Proiect). Dincolo de impedimentele serioase (pentru debitor) ridicate de o asemenea „accelerare” a executării silite, oare nu era suficientă regula din art. 1534 NCC care impunea creditorului să minimizeze prejudiciul?

Fără a pretinde o concluzie, Noul Cod civil pare să fi ieșit din conul de umbră, dar doar pentru a fi pus la zid. Este nevoie să citim (și să înțelegem) dispozițiile acestuia și să nu mai inventăm roata. În același timp, transpunerea directivelor a ajuns într-o nouă fază: de la copierea fidelă din deceniul trecut, s-a ajuns la interpretarea creativă a dispozițiilor directivelor pe motiv de „specificitate” națională. Consumatorul român este văzut ca un consumator mai oropsit decât orice alt consumator european. El trebuie apărat mai mult. Față de cine? Se pare că față de el însuși. Numai că excesul de protecție se poate foarte ușor transforma într-o lipsă de obiect al protecției. Dacă românul consumator de credite devine prea apărat, el nu va mai avea acces la credit. Deja condițiile de creditare s-au înăsprit extrem de mult. În situația în care băncile vor fi puse în poziția de a evalua impactul unei reglementări de genul celei propuse de ANPC, costurile de creditare vor crește. Băncile nu sunt instituții de binefacere, ci afaceri care urmăresc profitul. Orice riscuri impuse legislativ vor fi evaluate și introduse în costurile impuse clienților băncii.

De aceea, cred că ar trebui ca o reglementare nouă trebuie să aibă în vedere două repere: verificarea reglementării existente și evaluarea impactului pe care îl va genera în societate. Nu toate derapajele existente în societate trebuie corectate prin măsuri legislative. Justiția poate netezi asperitățile respective prin aplicarea unor reguli de drept existente – în definitiv, este vorba de sancționarea unor abuzuri ale creditorilor. De ce să încorsetăm toți creditorii într-un tipar limitat de teamă să nu existe abuzuri? Este ca și cum am încuia copilul în casă de teamă să nu se rănească dacă iese în curte…

Av. dr. Radu RIZOIU
RIZOIU & ASOCIAȚII


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Au fost scrise până acum 15 de comentarii cu privire la articolul “Doamne, ferește-ne de Codul civil!”

  1. Dana DUMITRESCU spune:

    Asta e valabil în situația în care există „curte” și nu „stradă” direct. La noi „curtea” asta e cam „stradă”.

    • Radu RIZOIU spune:

      Orice curte se poate transforma în stradă, dacă nimeni nu construiește gardul. Eu cred că legislația actuală ne oferă scânduri, pari, cuie și ciocan, dar noi trebuie să construim gardul, în funcție de nevoile și preferințele noastre. Gardul poate fi modificat ulterior, folosind aceleași materiale. Legea nu poate reglementa orice situație particulară, dar oferă instrumentele cu ajutorul cărora se pot găsi soluții echitabile. Trebuie însă să le folosim. Dacă așteptăm să ne dea cineva gardul de-a gata, s-ar putea să observăm că nu ne place, sau nu ne folosește. Și atunci nu vom avea materialele să construim noi unul nou…

      • Dana DUMITRESCU spune:

        În general, derapajele semnificative manifestate constant pe o durată prelungită de timp impun măsuri legislative. Apelul la justiție nu poate fi un coercitiv eficient într-o astfel de ipoteză. El intervine atunci când legile sunt precise, astfel încât, în cea mai mare măsură, persoanele vizate le pricep și li se supun, respectându-le, dar există și derapaje care au un caracter rezonabil ca pondere, remediabile pe calea justiției.
        Înlăturarea unei practici abuzive înrădăcinată și semnificativă nu se poate rezolva (în cazul în care există și persistă) doar cu ajutorul apelului la justiție, cel puțin din motive facil de înțeles ce vizează consumeristul și posibilitățile acestuia de a acționa efectiv în justiție (COSTURI).
        Deci, “încorsetarea creditorilor” vs. “încorsetarea consumeriștilor de către creditori”.
        Ar fi ideal ca aspectele să se rezolve prin regulile pieței “libere”. Aceasta este o utopie.
        Motiv pentru care a și apărut legislația de protecție a consumeristului. Care poate impune adaptări în funcție de specificul situației. Dacă e adevărat “zvonul” vehiculat de ceva vreme inclusiv în dezbaterile de pe juridice.ro, cum că băncile adoptă o poziție “specifică” în funcție de “zona” europeană din care este consumeristul, această lipsă de “uniformitate” ar impune probabil și anumite măsuri specifice zonei.
        Cât despre existența deja a “instrumentelor” cu care se pot reglementa darapajele, cam câtă eficiență a avut în modul în care au abordat băncile situația până în prezent?! Cam deloc. Poate nu au înțeles prea clar “instrumentele”, deși îndoi-m-aș că așa stă treaba. Au fost foarte “impresionate” de “instrumente”! Cu titlu de exemplu, cum s-au mai îmbulzit, în practică, băncile să “respecte” dispozițiile Ordonanței de Urgență nr. 50/2010, după intrarea în vigoare a acesteia, în legătură cu vechile contracte de credit! Litigii peste litigii.
        Depinde și la cine sunt “instrumentele” cu care se construiește “gardul” și unde se “amplasează” acesta. Că dacă e în spatele casei, “strada” tot “stradă” rămâne. Deși gardul e impresionant și frumos construit. Dar “copilul” tot “încuiat” rămâne. Nu în “casă”, ci într-o anexă a acesteia ce joacă exact rolul “casei” și care e la fel de „sigură”. Pentru bănci.
        Noul Cod civil e foarte bun, însă existența unei legi speciale cu o anumită destinație, chiar dacă, inevitabil, repetă unele sau multe dintre reglementările generale, ar avea un cert impact de conștientizare a destinatarilor sub aspectul situației pe care o gestionează.
        Aveți dreptate, dacă era o poveste genarată de “tancurile sovietice”, lucrurile ar fi fost înțelse cu ușuriță și revolta aferentă. Dar e o poveste sub auspiciile “baghetelor franțuzești”. E mult mai ușor de înghițit. De “curcani”. Și poate se speră că un “curcan” tot “curcan” rămâne.

  2. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Atât timp cât principiul lex specialis derogat legi generali este încă în vigoare, nu înțeleg de ce trebuie să mai intervină și Dumnezeu. 🙂

    • Radu RIZOIU spune:

      Tocmai de aceea am pornit discuția de la art. 1177 NCC… Aspectele pe care le-am semnalat, însă, se situează la două extreme în care acest principiu este pus sub semnul întrebării. Pe de o parte, ce rost are să edictăm norme speciale care doar repetă (chiar dacă într-un caz particular) norma generală? Ca să avem inflație legislativă și să nu mai vedem pădurea din cauza copacilor? Experiența Dvs. este mai mare decât a mea în materia reglementărilor europene. Eu știu că Germania nu transpune (aproape) niciodată o directivă prin traducerea textului directivei (eventual cu asezonări locale), ci face minimul de modificări în legile naționale existente pentru a respecta spiritul directivei.

      În cealaltă extremă, avem tendința de a deroga în multe situații particulare de la regula generală, ceea ce transformă lex generalis într-o simplă piesă de muzeu. Și apoi ne mirăm că nimeni nu mai cunoaște legea (care este o colecție eclectică de lex specialia). În ritmul acesta, Codul civil va ajunge un viitor Cod al profesioniștilor (un fel de Cod comercial), încetând să mai reprezinte dreptul comun [art. 2 NCC]. Oare acesta este dezideratul?

      • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

        Din câte am observat eu, se utilizează această tehnică legislativă de repetiție pentru a crea impresia că altcineva ar avea competența să se pronunțe cu privire la un aspect juridic ce de fapt ține de competența unei alte autorități. Adică dacă se preia în dreptul intern anumite aspecte stabilite deja la nivelul autonom al Uniunii, se conferă aparența că de fapt ultimul cuvânt ar aparține autorităților naționale, și nu Curții de Justiție, pentru că ele și doar ele sunt chemate să interpreteze dispozițiile de drept intern, Curtea având competența să interpreteze doar dreptul UE. În sens invers s-a întâmplat la nivelul UE cu privire la noțiunea de identitate națională, preluată de la nivel intern și din jurisprudența instanțelor constituționale și introdusă în TUE pentru ca apoi să se lase impresia că de fapt competența de interpretare a noțiunii ar aparține Curții de Justiție și nu instanțelor ce contencios constituțional naționale. Iar acum se luptă instanțele între ele din cauza acestei repetiții.

        Deci la baza acestei repetiții stă, din punctul meu de vedere, o luptă pentru cine are ultimul cuvânt cu privire la ce înseamnă o noțiune juridică. Dar materia protecției consumatorului este însă o materie transcedentală, guvernată de reguli proprii ce se aplică cu prioritate în caz de conflict, neputând fi oprite printr-o dispoziție națională, mai ales dacă avem în vedere faptul că Uniunea Europeană, și deci și România, dorește să asigure un standard ridicat de protecție a consumatorilor (articolul 38 din Carta DFUE – articol ce este utilizat pentru a interpreta diferite norme de drept intern – efect indirect al dispozițiilor din Cartă).

        În ceea ce privește Germania, o posibilă explicație ar fi în faptul că legislația din Germania reprezintă, de cele mai multe ori, chiar inspirația pentru adoptarea reglementărilor la nivelul UE. Ceea ce din păcate nu este și cazul României. În Germania de exemplu, exista protecția datelor cu un caracter personal cu mult timp înainte de apariția directivei UE în materie (cu vreo 20 de ani anterior). De aceea, Germania nu avea de ce să mai transpună efectiv directiva respectivă, și să realizeze modificări majore la nivel intern. Și la fel se poate spune despre doctrina efectului direct, sau despre principiul proporționalității – ambele noțiuni inventate în Germania și apoi preluate ba de Curtea de la Strasbourg, ba de cea de la Luxembourg, și puse la temelia sistemului astfel creat pe cale pretoriană, unul convențional, și altul unional. În alte cuvinte, cel după care se copiază nu are de ce să-și modifice ulterior designul. 🙂

        Apoi, consider că trebuie totuși să ne întrebăm, eu cel puțin o fac, care este scopul unui Cod Civil și dacă mai este util să avem un astfel de cod având în vedere realitatea juridică actuală unde avem un guvernământ al instanțelor, și unde ne apropiem foarte tare de sistemul common law tocmai din cauza aplicării cu prioritate a unui drept evolutiv ce depinde în principal de activismul unor instanțe?

        Oricum, dacă ne gândim că majoritatea normelor din Codul Civil ce reglementează contractele au un caracter supletiv, permițând astfel derogări prin simple convenții inter partes, nu înțeleg de ce ne-ar mai putea deranja derogările pe motiv de neconformitate cu dreptul UE și aprobate inclusiv de Cod prin articolul 5 – articol 5 care, din punctul meu de vedere, impune o protecție mai sporită a justițiabilului (deținător de drepturi conferite direct de Uniune) decât protecția oferită de dreptul UE, legiuitorul român înțelegând astfel să transpună mai mult decât dreptul UE i-ar fi cerut datorită faptului că dispozițiile din directivă pot produce efect direct orizontal în domeniul de aplicare al Codului Civil, pe când dreptul UE impune doar efectul direct vertical și nu orizontal. De fapt, e posibil ca anumite dispoziții din Carta DFUE să interzică chiar aplicarea articolului 5 ultima teză din Noul Cod Civil, tocmai pentru faptul că permite un astfel de efect orizontal.

        În ceea ce privește dezideratul, cred că dezideratul unei legislații este ca dreptul să țină pasul cu realitatea socială și să poată în continuare oferi soluții echitabile în caz de conflict. Pentru că dacă nu reușește, conflictul se mută din instanță în stradă, iar dreptul își pierde astfel scopul pentru care a fost inventat.

        Doar o părere, și onorată de întrebări și dialog.

        • Radu RIZOIU spune:

          Și în cazul meu este tot doar o părere, pentru că nu mă pretind deținătorul adevărului 🙂

          Vreau să subliniez că nu încerc să susțin o atitudine de negare a reglementărilor europene (cu atât mai mult într-o materie declarată de interes public, precum protecția consumatorului). În definitiv, chiar și eu sunt consumator… Ce am încercat eu să aduc în atenția comunității juridice este practica autorităților române de a se folosi de pretextul unei transpuneri pentru a altera sau a adăugă în mod nejustificat la dreptul Uniunii Europene.

          Iar această tendință este din ce în ce mai accentuată și este făcută „cu intenție”, argumentul ANPC de la manifestarea menționată fiind foarte clar exprimat: consumatorul român are nevoie de o protecție mai mare decât consumatorul european (!). Prezumția implicită este că românii sunt mai „fraieri” decât ceilalți…

          Experiența mea proprie și studiile pe care le-am citit au reliefat, însă, contrariul: atunci când protecția debitorului este excesivă ex ante, ea devine o piedică în calea accesului aceluiași debitor la credite (noi). De unde și remarca mea că cel mai bine protejați suntem dacă suntem complet izolați de lume.

          Cât privește sistemele de tip evolutiv, bazate pe jurisprudență ca izvor de drept, tind să fiu de acord cu Dvs. (deși am văzut multe derapaje și în aceste sisteme). La noi, însă, tradiția continentală este încă prea puternică pentru a permite o tranziție de succes în această direcție. Gândiți-vă doar la ce efect ar avea jurisprudența neunitară într-un asemenea sistem…

          Nu trebuie însă să omitem evoluțiile sistemului român în această direcție: noile instituții procedurale menite a unifica practica judecătorească sunt doar un exemplu. Mult mai dragi mie sunt „standardele” care abundă în Noul Cod civil, adică acele norme deschise care permit judecătorului să adapteze soluția în funcție de evoluția societății. De aceea Codul civil poate constitui o reglementare cu caracter evolutiv prin ea însăși. Dar nu dacă aceste norme deschise sunt eliminate complet prin adoptarea unor norme conjuncturale care le închid.

          Pe de altă parte, când am scris acum ceva timp despre această caracteristică a Noului Cod civil (https://www.juridice.ro/157319/harun-al-rasid-karl-llewellyn-si-judecatorul-noului-cod-civil.html), unele comentarii de pe acest site au fost în sensul că vom ajunge la arbitrariul judecătorilor… Eu cred că judecătorii sunt oameni raționali și nu simpli funcționari care aplică o lege de tip „formular”. Ei pot adapta norma la situația concretă (atât la cea particulară, cât și la contextul general în care ea se situează). Trebuie doar să avem încredere.

          • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

            Într-adevăr, România, inclusiv prin ANPC, poate conferi un standard mai ridicat de protecție, dar în anumite condiții. Totuși, în ultimii ani, tendința este la nivelul UE de adoptare a directivelor care impun o armonizare totală – astfel că peste 20 de ani cu greu autoritățile naționale vor mai putea impune un standard mai ridicat de protecție decât cel conferit la nivelul UE.

            Dar eu nu reușesc să văd legătura sine qua non între protecția mai sporită oferită consumatorului în România și șansele ca acesta să nu mai poată avea acces la anumite produse, inclusiv financiare. Un consumator care știe că e protejat strașnic atât de legem cât și de facto, va avea o poftă de cumpărare mai mare, adică va semna contracte cu ochii închiși. 🙂

            Iar într-o piață atât de mare precum a UE, dacă un producător/vânzător se va simți amenințat de atâta protecție oferită consumatorului, atunci șansele sunt că se va găsi alt vânzător obișnuit cu un astfel de standard de protecție, dintr-un alt stat membru UE, care îi va oferi acces la acele produse. Rămâne astfel de văzut, acest scenariu neputând să se opună prima facie unei protecții naționale mai sporite. Cât despre materia creditelor, consider că este doar o reacție organică la situația prezentă și la constatarea faptului că legislația actuală nu oferă soluții care au, măcar la prima vedere, un caracter echitabil – exempli gratia, a se vedea faptul că teoria impreviziunii nu se poate aplica, sau cel puțin așa ne spune legea, contractelor în derulare.

            Apoi, eu cred că orice persoană este un om rațional, inclusiv funcționarul – de altfel, dreptul UE chiar îi impune să fie o ființă rațională deoarece îl transformă și pe el într-un mic judecător dacă este să ne raportăm la obligația Costanzo impusă autorităților publice. Dar adaptarea normei se poate face doar în anumite limite: într-o carte de interpretare juridică se spunea că discreția judecătorului de drept comun chemat să interpreteze legi (și nu Constituții/Tratate) comportă o mie de limitări, unele dintre ele fiind date chiar de prezența unor norme deosebit de clare și detaliate -întrucât judecătorul este oprit tot timpul să ofere o interpretare contra legem iar șansele ca interpretarea să fie contra legem cresc cu cât normele sunt cât mai detaliate. De aceea, acolo unde avem norme foarte detaliate, instanța este „condamnată” să ofere, prin hotărârea pe care o va pronunța, o dreptate numai prin echivalent, și nu în natură (la nivelul UE, răspunderea Francovich a apărut tocmai din acest motiv).

            Rămâne astfel de analizat cât de detaliate sunt noile norme din Codul Civil pentru a vedea de câtă discreție beneficiază judecătorul, discreția fiind necesară pentru a putea astfel adapta norma la situația concretă.

            Sunt de acord să avem încredere, dar nu știu cât ne poate ajuta acest lucru având în vedere că este un sentiment ce nu poate fi impus, ci doar constatat.

          • Radu RIZOIU spune:

            Ceea ce doream să spun prin faptul că prea multă protecție poate determina bariere la acces este că orice profesionist urmărește realizarea de profit. Instituirea de măsuri de protecție pentru consumator se traduce pentru profesionist într-o creștere a costurilor activității sale (cel puțin pentru că trebuie să monitorizeze și să evalueze impactul respectării tuturor acestor măsuri). Aceste costuri nu vor fi suportate de profesionist, ci vor fi „transferate” în costul produselor, care poate deveni prohibitiv tocmai pentru consumatorii cei mai vulnerabili.

            Tocmai de aceea spuneam că mi-aș dori ca inițiativele locale să evalueze și acest gen de impact (plecăm de la prezumția că reglementările europene deja l-au avut în vedere pentru nivelul de protecție stabilit la nivelul pieței comune).

          • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

            Am înțeles.

            Mi mi se pare că în realitate, lipsa de protecție/sau nivelul prea scăzut de protecție a dus la costuri extrem de mari pentru consumator – pentru că de fapt clauzele cu un potențial caracter abuziv asta conțin, și anume costuri (extrem de/prea) mari pentru consumatori și doar pentru ei. De aceea sunt abuzive. Și totuși, contractele s-au încheiat.

            Iar din perspectiva personală, consider că standardul mai mare poate fi impus și că de asemenea, poate fi modificat ulterior, dacă se constată că, într-adevăr, consumatorii nu mai au acces la produse deoarece nu și le mai permit întrucât costurile au fost transferate – în totalitate/sau în marea lor parte – de la producători/vânzători în buzunarul eventualului consumator.

            Cred că aici ține mai degrabă de vânzător și de politica pe care acesta alege să o conducă, respectiv dau un tun acum și după risc să intru în faliment pentru că nu mai am consumatori ce pot cumpara pe motiv că-i sărăcii cu tunul anterior, sau îmi asum un profit mai mic însă știu că și peste 10 ani am un consumator sănătos ce mă lasă să îl „ciupesc” în fiecare săptămână/lună/an.

            Iar pentru reglementările de drept UE, cred că putem verifica dacă au existat studiile de impact sau nu. Adică putem afla cu certitudine.

            Prin urmare, eu nu mă ingrijorez că un standard mai ridicat de protecție poate distruge piața, deoarece consider că acest nivel național de protecție poate fi oricând modificat și adaptat ( tocmai pentru că este independent de cel impus de la nivelul UE – acesta din urmă fiind doar treapta de jos sub care nu poate coborî).

            Dar dacă nu încerci mai întâi, de unde poți afla? Și dacă nu ai un standard mai ridicat, de unde mai poți apoi tăia?

            Oricum, inclusiv standardul autonom de protecție impus la nivelul Uniunii, prin reglementări, este un standard care de facto variază, în funcție de interpretarea Curții de Justiție putând deveni ba mai ridicat, ba mai scăzut decât cel conferit de facto la nivel național, și asta pentru că până la urmă standardul de protecție va depinde de maniera în care instanțele vor decide să interpreteze normele naționale – iar dacă interpretarea va lăsa mult de dorit, atunci clar standardul de facto va fi mai scăzut, ba poate chiar sub nivelul celui impus de UE.

            Per aspera ad astra

  3. Dragos DAGHIE spune:

    Ca opinie, trebuie subliniată o anumită inconsecvență a legiuitorului care a stabilit că vom vorbi de acum înainte despre contractul de vânzare însă în anumite articole face vorbire în continuare despre contractul de vânzare-cumpărare (a se vedea art. 691 alin. 5 și art. 1567 alin. 3). Poate din cauza aceasta trebuie să ne ferim de Codul civil.

    • Radu RIZOIU spune:

      Nu am pretins niciodată că Noul Cod civil este un monument de perfecțiune. El este o creație umană, căreia îi este inerentă imperfecțiunea. Dar comparat cu o serie de alte acte normative (iar proiectul pe care l-am menționat face parte din această categorie) reprezintă evident o treaptă superioară de gândire juridică. În plus, Codul civil nu își propune să ofere câte o regulă specială pentru orice situație. El oferă principii și reguli generale, din interpretarea cărora se pot rezolva majoritatea situațiilor concrete. Eu cred că acesta este rolul unei norme cu vocație generală, iar nu o încercare de a răspunde cu soluții restrictive pentru unele probleme conjuncturale. Ce se va întâmpla cu aceste norme populiste când va dispărea problema? Vor cădea în desuetudine? Când nimeni nu va mai da credit celor care nu-și permit un cost mărit, oare legiuitorul va veni și va institui o obligație de acordare a creditului?

    • Radu RIZOIU spune:

      Așa cum spunea dna Almășan într-un editorial de acum ceva timp, trebuie să fim buni cu Codul civil. Trebuie să vrem să îl folosim ca pe un instrument util, nu doar să îi căutăm nod în papură pentru că nu vrem să îl citim….

  4. Mihail EMINOVICI spune:

    Din pacate urmarile regimului adus de tancurile sovietice inca se vad si la unii juristi. Chiar un utilizator de pe acest site, F.H. , se plangea de comisioanele pe care le ar avea de dat la banca daca face un imprumut, de parca banca il prinde pe strada , il pune intr-un beci unde il obliga sa faca imprumutul …
    Din pacate se cere interventia ,,protectiei consumatorului” in acele domenii care incurajeaza dezvoltarea capitalului iar in schimb in alte domenii unde sunt putin prestatori de servicii catre public acestia sunt lasati sa se comporte cu clientul dupa cum doresc.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan