Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
12 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Articolul modificat al Legii Educaţiei riscă să fie, la rândul său, neconstituţional
23.03.2015 | Mihai-Silviu CHIRILĂ


Procesul de punere în acord a primei teze a art. 18 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 cu prevederile Constituţiei României a ajuns în faza de elaborare a noului text şi avizare a sa de către comisiile parlamentare, aşteptându-se ca, până la data de 8 aprilie 2015, acesta să fie votat în Parlament.

Etapa parlamentară a fost precedată de o campanie de strângere de cereri de înscriere la ora de Religie, iniţiată de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice (MECS), la finalul căreia s-a înregistrat un procent covârşitor al celor ce susţin prezenţa orei de Religie în şcoală. Din păcate, cererile respective nu servesc la nimic, deoarece ministerul nu avea nicio competenţă să le strângă în mijlocul anului şcolar, lucru evident dintr-o simplă lectură a articolului 5 alin. (2) al Legii 1/2011: “Orice modificare sau completare a prezentei legi intră în vigoare începând cu prima zi a anului şcolar, respectiv universitar, următor celui în care a fost adoptată prin lege”[1]. Art. 5 alin. (3) consemnează o excepţie la prevederea anterioară, legată de examenele de evaluare naţională. Faptul că este consemnată o singură excepţie arată că nu mai există alta. Cererile strânse nu au mai produs efect asupra semestrului al II-lea, din motivele arătate mai sus şi din altele pe care le-am expus mai pe larg în alt articol pe această temă[2] şi nu vor putea fi luate în considerare nici pentru anul şcolar următor, pentru că au precizarea că elevii în numele cărora s-au făcut sunt înscrişi în anul şcolar 2014-2015, iar dacă noul articol al Legii Educaţiei rămâne în forma propusă, o anumită parte a lor nu vor mai avea solicitantul potrivit. Dacă mai adăugăm interdicţia clară din articolul 5 alin. (5) al Legii nr. 489/2006: “Este interzisă prelucrarea datelor cu caracter personal legate de convingerile religioase sau de apartenenţa la culte, cu excepţia desfăşurării lucrărilor de recensământ naţional aprobat prin lege sau în situaţia în care persoana vizată şi-a dat, în mod expres, consimţământul pentru aceasta”, “interogarea sistemului” pe care a făcut-o MECS apare şi mai lipsită de acoperire legală, mai ales că părinţilor nu li s-a cerut consimţământul de a li se prelucra aceste date, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, în cererea pentru clasa pregătitoare, unde, ce e drept, s-au cerut unele date mai detaliate cu privire la naţionalitate, cetăţenie şi religie.

Nici procedura parlamentară nu pare a fi lipsită de confuzii şi interpretări “originale” ale legilor în vigoare, dacă ţinem seama de forma noului articol 18 alin. (2), propusă spre adoptare la Camera Deputaţilor: ”La solicitarea scrisă, anuală, a elevului cu vârsta de cel puţin 14 ani, în conformitate cu prevederile art. 41 şi art. 491 din Codul Civil, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul cu vârsta mai mică de 14 ani, elevul poate să frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie cu disciplina Religie”[3].

La o primă lectură, vedem că textul este pus în acord cu prevederile constituţionale care conferă părintelui dreptul de a-i asigura copilului său o educaţie religioasă (art. 29[6]) şi cultelor, dreptul de a avea un învăţământ religios, potrivit cerinţelor specifice propriului cult (art. 32[7]). Ceea ce nu pare a se fi cuprins în noua formă a legii este dreptul constituţional al tuturor părinţilor de a asigura minorilor o educaţie religioasă potrivit propriilor convingeri. Prin introducerea prevederii că elevul care a împlinit 14 ani poate deveni solicitant al orei de Religie, cu respectarea art. 41 şi art. 491 din Codul Civil, dreptul exclusiv al părintelui de a decide educaţia religioasă a copilului minor în funcţie de propriile convingeri, consemnat de art. 3 alin. (1) din Legea Cultelor nr. 489/2006, pare a fi restrâns doar la părinţii cu copii mai mici de 14 ani. De altminteri, Consiliul Economic şi Social, căruia i-a fost solicitat un aviz în această privinţă, a argumentat avizul său nefavorabil astfel: “În maniera în care este formulată, propunerea legislativă nu este de natură a pune de acord prevederile declarate ca fiind neconstituţionale din Decizia Curţii Constituţionale nr. 669/2014 cu dispoziţiile Constituţiei, în conformitate cu prevederile art. 147 din Constituţia României, republicată, aşa cum se urmăreşte prin proiectul de act normativ, conform expunerii de motive”[4]. Consiliul nu explică ce anume este neconstituţional în noul articol, dar putem presupune, din alineatul doi al argumentării sale, în care respinge ideea că dreptul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani de a deveni solicitant al orei de Religie ar decurge din art. 41 al Noului Cod Civil (“opţiunea privind frecventarea orelor de religie […] nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 41 din Codul Civil”[5]), că neconstituţională este îngrădirea dreptului părintelui minorului de peste 14 ani de a fi solicitant direct al orei de Religie. Aviz negativ a acordat şi Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale, cu majoritate de voturi, cu amendamente respinse[6].

Se cuvine să analizăm prevederile celor două articole de lege invocate din Noul Cod Civil (în continuare, vom folosi şi abrevierea NCC), intrat în vigoare în anul 2011. Articolul 41, care se referă la “Capacitatea de exerciţiu restrânsă”, prevede: “(1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă. (2) Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Încuviinţarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului. (3) Cu toate acestea, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor”. Reţinem că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate încheia, cu încuviinţarea părinţilor, unele acte juridice şi, fără încuviinţarea lor, acte cu privire mai ales la patrimoniu: acte de conservare[7], acte de administrare[8] care nu îl prejudiciază şi acte de dispoziţie[9] de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor. Articolul 42 NCC ne spune şi ce acte juridice poate încheia minorul: “Minorul poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul”. Din cele două articole rezultă că opţiunea privitoare la educaţia sa religioasă nu se numără între actele juridice patrimoniale şi nepatrimoniale pe care minorul are dreptul să le încheie după împlinirea vârstei de 14 ani (interpretare la care achiesează şi avizul negativ al Consiliului Economic şi Social).

Articolul 491 din Noul Cod Civil, cuprins în titlul “Autoritatea părintească”, la capitolul “Drepturi şi îndatoriri părinteşti”, are două alineate. Primul stipulează: “(1) Părinţii îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în condiţiile legii, ţinând seama de opinia, vârsta şi de gradul de maturitate ale acestuia, fără a-l putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios.”[10], iar cel de-al doilea: “(2) Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să îşi aleagă liber confesiunea religioasă”[11]. Articolul nu prevede că tânărul care a împlinit 14 ani are dreptul de a decide în ceea ce priveşte educaţia religioasă proprie (aşa cum se întâmplă în ţări precum Austria sau Germania, de exemplu). Modul în care se armonizează dreptul de alegere a confesiunii de către minor cu decizia părintească referitoare la educaţia religioasă a acestuia este sugerat chiar de alineatul (1) al articolului, care spune că “părinţii îndrumă copilul în alegerea unei religii”, ţinând seama de opinia acestuia, de maturitatea şi vârsta lui, “fără a-l putea obliga să adere la o anumită religie”. Articolul 18 al Deciziei nr. 669/2014 a CCR consfinţeşte ca primordial dreptul părintelui de a-şi transmite minorului convingerile proprii legate de religie: “Curtea constată că Legea fundamentală garantează părinţilor dreptul la îngrijirea şi educarea copiilor lor şi cuprinde dreptul la educarea religioasă. De aceea, este primordial dreptul acestora de a transmite copiilor convingerile proprii legate de probleme religioase. De asemenea, părinţii au dreptul de a-şi ţine departe copiii de convingeri religioase”[12] (sublinierea noastră). De aici, putem presupune că, în general, copilul va alege religia spre care a fost îndrumat de către părinte, iar în cazul în care nu se întâmplă aşa, părintele va adapta exigenţele sale educaţionale la noua opţiune a copilului său, urmând ca, probabil, numai în cazurile în care copilul şi părintele ajung pe poziţii ireductibile să fie necesar un arbitraj, aşa cum se procedează atunci când părinţii se opun cererii copilului de a schimba felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale, drept prevăzut de către art. 498 NCC, cu referire la orientarea profesională a elevului (la alegerea carierei, profilului, şcolii, tipului de şcoală etc.). Art. 487 NCC face distincţie între “educaţie” şi “felul învăţăturii şi pregătirea profesională”[13], prin faptul că le enumără separat, la fel ca şi art. 41 şi art. 47 din Legea nr. 272/2004. De aici ne dăm seama că Noul Cod Civil îi permite elevului să ceară părinţilor să-i schimbe felul învăţăturii şi pregătirea profesională, dar nu şi educaţia, pe care aceștia continuă să i-o dea potrivit propriilor convingeri până la vârsta majoratului. De aceea, dacă opţiunea religioasă a copilului se schimbă radical faţă de cea a părintelui, copilul trebuie să ţină seama, în manifestarea acesteia, şi de art. 485, care îi impune copilului să îşi respecte părinţii: „Copilul datorează respect părinţilor săi indiferent de vârsta sa”. Chiar şi în condiţiile dobândirii unei capacităţi restrânse de exerciţiu al unor drepturi cum ar fi dreptul la alegerea propriei confesiuni, Noul Cod Civil prevede că părinţii “sunt datori să dea copilului orientare şi sfaturi necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestora” (art. 487 NCC, teza a doua; sublinierea noastră), fără a-i impune, în cazul discutat de noi, ce religie să urmeze.

Tendinţa de a da iniţiativa cu privire la solicitarea orei de Religie minorului mai mare de 14 ani nu se justifică, deoarece articolul 483 NCC precizează, în alineatul 2: “Părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi gradul său de maturitate” (sublinierea noastră); art. 488 alin. (2) lit. a) NCC spune că părinţii sunt obligaţi “să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea”; art. 488 alin. (2) lit. b) NCC prevede ca obligaţie parentală: “să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia”; art. 488 alin. (2) lit. c) NCC: “să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului”. Din aceste articole transpare o concepţie juridică despre relaţiile intrafamiliale, în care părintelui i se recunosc “dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copiilor” (art. 487 NCC; sublinierile noastre), pe care acesta le exercită în colaborare cu copilul, ţinând însă seama de gradul său de maturitate şi de vârstă. Or, dacă în exercitarea autorităţii sale, părintele îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate (inclusiv după dobândirea capacităţii restrânse de exerciţiu), înseamnă că atunci când părintele decide să depună o cerere de solicitare a orei de Religie s-a consultat deja în prealabil cu copilul şi a ţinut seama de opţiunile sale (privitoare chiar şi la alegerea unei religii) şi nu se motivează inversarea procesului, cu atât mai puţin eventuala excludere a părintelui de la decizie. Cum, din motivele mai sus arătate, articolul 41 NCC nu se aplică solicitării orei de Religie, pentru că aceasta nu se încadrează între actele pe care minorul le poate încheia nici cu, nici fără încuviinţarea părintelui, iar articolul 491 NCC nu are influenţă asupra alegerii orei respective, deoarece modul în care părintele îşi exercită autoritatea parentală nu impune o inversare a rolurilor în procesul de asociere a părţilor la decizie, chiar în condiţiile dreptului de a alege liber confesiunea, rezultă că părintele se cuvine să fie cel care are iniţiativa de a solicita ora de Religie, iar nu copilul care a împlinit 14 ani.

Luând în calcul precizările de mai sus, putem conchide că prin această formă a art. 18 alin. (2) din Legea 1/2011 s-a urmărit obţinerea recunoaşterii dreptului copilului care a împlinit vârsta de 14 ani de a avea iniţiativa depunerii cererii pentru ora de Religie, printr-o interpretare a legii diferită de modul în care au fost înţelese până acum atât prevederea Constituţiei României cu privire la dreptul părintelui de a-şi educa minorul, cât şi prevederile aferente din Legea Cultelor, Legea Educaţiei şi chiar din Noul Cod Civil. Vom încerca în continuare să înţelegem de ce.

Articolul 18 alin. (2) din Legea ne. 1/2011 spune că: “La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie”[14] (sublinierile noastre). La momentul intrării în vigoare a acestei legi operau deja Codul Familiei din 1954, cu modificările ulterioare, care, în art. 124, 126, 129 şi 133, conţinea în linii mare (cu excepţia referirii la actele de dispoziţie de mică valoare) prevederile care au intrat în art. 41 NCC, Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi drepturile copilului, al cărei art. 30 alin. 2 și 3 a fost preluat în art. 491 NCC, cu deosebirea că în Legea nr. 272 copilul avea dreptul de a-şi alege religia abia după vârsta de 16 ani, şi Legea nr. 489/2006, al cărei articol 3 spune: “(2) Religia copilului care a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi schimbată fără consimţământul acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-şi aleagă singur religia”[15]. În plus, era deja publicată Legea nr. 287/2009, din care se vedea cum va arăta art. 491 din Noul Cod Civil intrat în vigoare în 2011. Dacă argumentarea folosită acum pentru introducerea în articolul 18 alin. (2) a conformităţii cu art. 41 NCC şi art. 491 NCC este corectă, ar fi trebuit ca Legea nr. 1/2011 să prevadă, în momentul intrării sale în vigoare, că: “La solicitarea scrisă a elevului cu vârsta de cel puţin 16 [înainte de promulgarea NCC, 14 după intrarea sa în vigoare] ani, respectiv a părinţilor sau tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie”. Neîntâmplându-se aşa, se nasc câteva întrebări: De ce pentru solicitarea de neparticipare la ora de Religie părinţilor elevilor cu vârsta mai mare de 16 (înainte de promulgarea NCC, 14 după intrarea sa în vigoare) ani nu li s-a impus dreptul de iniţiativă al copilului, aşa cum li s-ar impune părinţilor care solicită participarea la această oră, dacă legea va trece în această formă? Este posibil ca cei ce au iniţiat Legea Educaţiei în 2011, cei ce au făcut parte din comisiile parlamentare care au avizat-o, parlamentarii care au votat-o şi preşedintele care a promulgat-o să fi săvârşit o eroare colectivă sau, de fapt, dreptul copilului de a încheia anumite acte juridice şi de a-şi alege la o anumită vârstă religia nu intră în niciun conflict cu dreptul părintelui de a decide educaţia copilului minor potrivit propriilor convingeri? În sprijinul celei de-a doua ipoteze vine chiar articolul 3 din Legea Cultelor, care spune în alineatul 1: “Părinţii sau tutorii au dreptul exclusiv de a opta pentru educaţia religioasă a copiilor minori, conform propriilor convingeri”, pentru ca, în alineatul (2), să spună: “Religia copilului care a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi schimbată fără consimţământul acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-şi aleagă singur religia”. Prin faptul că la alineatul 1 nu se face precizarea “minori, care nu au împlinit 16 (înainte de promulgarea NCC, 14 după intrarea sa în vigoare) ani”, din acest articol de lege se înţelege că decizia cu privire la educaţia religioasă a minorilor este dreptul exclusiv al părinţilor sau tutorilor, chiar dacă minorii de 16 (înainte de promulgarea NCC, 14 după intrarea sa în vigoare) ani au dreptul de a-şi alege în mod liber religia.

Un aspect deosebit de interesant este că Decizia nr. 669/2014 a Curţii Constituţionale a României nu reţine printre motivele invocării excepţiei de neconstituţionalitate faţă de art. 9 alin. (2) din Legea 84/1995, care opera în momentul începerii demersului juridic, şi faţă de art. 18 alin. (2) al Legii 1/2011 faptul că, în art. 18 alin. (2), elevii cu vârsta mai mare de 16 (înainte de promulgarea NCC, 14 după intrarea sa în vigoare) ani ar fi excluşi de la decizia de retragere de la ora de Religie, în timp ce potrivit art. 9 alin. (2) ar fi excluşi chiar şi cei majori. Mai mult, în articolul 22 al Deciziei nr. 669/2014 se spune: „Pentru a fi deplin respectată libertatea de conştiinţă şi religie, care implică libertatea de a aparţine sau nu vreunei religii, consacrate de art. 29 alin. (1), (2) și (6) din Constituţie, legiuitorul este ţinut de o obligaţie de neutralitate şi imparţialitate. Această obligaţie este realizată în situaţia în care statul veghează la respectarea acestor libertăţi, consacrând posibilitatea părinţilor, reprezentanţilor legali ai elevilor minori, respectiv posibilitatea elevilor majori, de a solicita participarea la orele de religie” (sublinierea noastră). Precum Legea Educaţiei şi Legea Cultelor, decizia CCR vorbeşte numai despre dreptul părinţilor sau tutorilor minorilor şi despre cel al elevilor majori de a solicita orele de religie, considerând că, prin aceasta, este deplin respectată libertatea de conştiinţă şi religie. Nu se poate emite ideea că, la trei ani de la promulgarea NCC, judecătorii CCR nu cunoşteau prevederile art. 41 şi art. 491 ale acestuia, atunci când au scris motivarea deciziei, în schimb se poate presupune că nu au văzut nicio legătură între articolele sus-menţionate din Codul Civil şi textul de lege care urma a fi pus în acord cu Constituţia. Dacă este aşa, pe ce temei juridic se face, în noul proiect de lege, o distincţie inexistentă până acum, introducându-se dreptul elevului minor însuşi, dacă a împlinit 14 ani, de a solicita participarea la ora de religie? Precizăm că articolul 38 alin. (2) din NCC prevede că: “persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani”, dobândind cu această ocazie capacitatea de exerciţiu deplină (art. 38 alin. 1 NCC), ceea ce înseamnă aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile (art. 37 NCC). Până la acel moment, minorul se află sub autoritatea părintească: “Autoritatea părintească se exercită până la data când copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu” (art. 484 NCC).

Din cele expuse până acum rezultă că între Constituţia României şi Noul Cod Civil nu există neconcordanţe în ceea ce priveşte dreptul părinţilor de a asigura educaţia religioasă a minorilor, întrucât dreptul minorului care a depăşit vârsta de 14 ani de a încheia acte juridice nu se referă şi la educaţia religioasă, iar dreptul său de a-şi alege singur confesiunea religioasă după vârsta de 14 ani nu înseamnă excluderea sau punerea pe plan secund a părintelui în ceea ce priveşte deciziile referitoare la educaţia sa. Toate legile de până acum, de la Constituţia României şi până la legea ce reglementează drepturile copilului au înţeles ca inalienabil dreptul părintelui de a decide (nu în mod arbitrar, desigur, ci cu consultarea şi respectarea opiniei copilului) în privinţa educaţiei religioase a copilului său până la vârsta majoratului. În conformitate cu Legea nr. 84/1995, prima formă a Legii Învăţământului în care este cuprinsă şi educaţia religioasă, care, în articolul 9 alin. (2), prevede: “La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie”, decizia de a nu frecventa orele de Religie era exprimată de părinte sau de tutorele legal instituit chiar şi în cazul elevului major (poate şi pentru că vârsta la care se înscriau copiii la şcoală în acei ani făcea ca mulţi dintre elevi să ajungă la majorat în timpul clasei a XII-a sau chiar după terminarea liceului).

Textul care probabil derutează cel mai mult în înţelegerea relaţiei dintre minorul de 14 ani şi părintele său este cel referitor la alegerea de bună voie a confesiunii religioase la o vârstă anterioară vârstei majoratului. Nu există nicio îndoială că după vârsta majoratului o persoană poate să dispună de propria viaţă cum doreşte. Însă ideea că un minor poate să ia o asemenea decizie în timp ce se află sub autoritatea părintească pare, într-o oarecare măsură, străină etosului unui popor majoritar ortodox. Din acest motiv, fiind vorba despre un text de lege ce reglementează dreptul de a accepta sau nu o religie, oferirea unei perspective teologice asupra sa nu poate decât să ne ajute să înţelegem mai bine cum se pune problema.

În prefaţa Noului Cod Civil se spune: “Comisia însărcinată cu redactarea proiectului Noului Cod a procedat la o amplă activitate de documentare şi studiu a legislaţiilor civile din Europa, şi nu numai […] Noul Cod Civil, în forma în care s-a desăvârşit adoptarea lui, este puternic influenţat de codul civil al Québecului […] Codul Québec grupează, într-o concepţie monistă, instituţii fundamentale din dreptul civil […]”[16]. Alte influenţe manifestate asupra Codului sunt din Codul civil francez, italian, elveţian, brazilian, german etc. Cartea a II-a a Codului, “Familia”, care ne interesează pe noi aici, este influenţată tot de Codul Québec[17]. Autorul prefeţei NCC remarcă faptul că Codul Québec îmbină tradiţia cu modernitatea, valorile juridice ale sistemului anglo-saxon cu cele ale celui continental.

Dacă ţinem seama că şi Legea nr. 272/2004 este de inspiraţie canadiană[18], am putea afirma că în legislaţia românească s-a introdus un prag de vârstă psihologic specific societăţilor occidentale, dar destul de neobişnuit pentru cea de la noi, mai ales cu privire la dreptul de a-şi alege propria religie. În Codul civil adnotat[19] al Québecului se vorbeşte despre emanciparea simplă şi emanciparea deplină a minorului. Emanciparea simplă ar putea fi considerată echivalentul capacităţii de exerciţiu restrânse şi se petrece la vârsta de 16 ani. Însă legea din Québec nu propune “o vârstă la care copilul poate decide să urmeze sau nu o religie. Nu există reguli clare cu privire la vârsta la care un copil poate lua astfel de decizii. Depinde de circumstanţe, de maturitatea copilului”[20].

Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a ONU în 20 noiembrie 1989 şi publicată în M. Of. în 13 iunie 2001, vorbeşte la articolul 14 despre respectarea dreptului copilului la libertate de religie, recomandând că “Statele părţi vor respecta drepturile şi obligaţiile părinţilor sau, după caz, ale reprezentanţilor legali ai copilului de a-i îndruma în exercitarea dreptului sus-menţionat, de o manieră care să corespundă capacităţilor în formare ale acestuia”[21]. Convenţia nu stabileşte un prag de vârstă de la care copilul are voie să-şi aleagă singur religia. Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului precizează în articolul 2: “Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filozofice”[22].

O sursă de inspiraţie cu privire la stabilirea vârstei de 14 ani ca vârstă la care elevul îşi poate alege în mod liber religia ar fi putut fi legislaţia germanică. Legea din Germania[23] stabileşte că la vârsta de 14 ani[24] minorul poate decide dacă primeşte instrucţie religioasă[25] şi este liber să-şi determine afilierea religioasă[26]. Legea din Austria permite elevilor care au împlinit 14 ani să se retragă de la ora de Religie[27], prin cerere scrisă de retragere. O declaraţie a părintelui sau tutorelui legal îl poate scuti pe copil de ora de Religie şi în Grecia şi Cipru, fără a se specifica un drept al minorului de a face astfel de declaraţie. În Danemarca, elevul sub 15 ani poate fi retras de la ora de Religie la cererea (nu ştim dacă scrisă sau nu) a părintelui. În Polonia, unde gradul de selecţie a orei de Religie este mare în rândul populaţiei covârşitor catolice, decizia de a frecventa sau nu această oră aparţine părinţilor[28].

Faptul că în Austria sau Germania, elevii au dreptul să se retragă de la ora de Religie la vârsta de 14 ani sau să-şi aleagă religia la această vârstă nu înseamnă neapărat că aceeaşi prevedere trebuie să se aplice în România. Situaţiile trebuie judecate în funcţie de prevederile constituţionale, de acceptarea de către populaţie a acestei vârste pentru a lua astfel de decizie importantă şi de moştenirea istorico-religioasă a fiecărui stat, care poate fi diferită de la popor la popor, după cum ne-a arătat şi exemplul cererii scrise de retragere, care în Austria (posibil şi Danemarca), Grecia sau Cipru e considerată firească, în timp ce în România este considerată neconstituţională, sau faptul că în alte ţări, precum Finlanda sau Islanda, vârsta de alegere a religiei este 18 ani, în Cehia, este de 15 ani, în Malta şi Cipru, este de 16 ani, iar în legislaţia românească, a scăzut în doar câţiva ani de la 16 la 14 ani. Potrivit autorului Normal Doe, “Strasbourg nu a luat încă în calcul direct dreptul minorilor de a acţiona împotriva dorinţei părinţilor în privinţa afilierii religioase, dar a decis că odată ce se atinge vârsta majoratului, individul îşi poate alege singur religia”[29] (sublinierea noastră). Aceste moduri diferite ale ţărilor europene şi ale UE înseşi de raportare la aceeaşi situaţie ar putea avea ca explicaţie cuvintele doctrinarilor care spun în introducerea la Codul Civil din Québec: “regulile de drept trebuie să fie expresia regulilor socio-economice şi politice ale mediului căruia i se adresează. Astfel, este important ca acestea să urmeze evoluţia societăţii în cadrul careia primesc aplicaţie”[30] (sublinierea noastră). Cu alte cuvinte, fiecare dintre ţările europene citate mai sus are propria viziune despre momentul în care un minor poate avea capacitatea de exercitare a dreptului de a-şi alege propria confesiune religioasă, iar această viziune a fost modelată de experienţa istorică a poporului respectiv, de moştenirea culturală, de modul în care este concepută relaţia religiei dominante cu propriii credincioşi, de modul în care fiecare dintre aceste popoare descrie discernământul, maturitatea etc. Ar fi interesant de ştiut câte dintre aceste considerente vor fi stat la baza deciziei de a oferi tânărului român dreptul de a-şi alege propria confesiune la 16 ani, pentru ca peste câţiva ani pragul de vârstă să fie coborât la 14 ani?

Dintr-o perspectivă teologică, actul de a alege în mod liber confesiunea religioasă se poate concretiza în trei moduri: fie prin convertirea la o religie oarecare, fie prin manifestarea publică a ataşamentului faţă de religia în care ai fost crescut până la momentul asumării actului de alegere liberă, fie prin negarea oricărei religii şi asumarea unei poziţii agnostice, ateiste etc. Aplicat populaţiei majoritare ortodoxe din România, actul de a alege confesiunea religioasă în mod liber se poate traduce fie printr-o convertire de la Ortodoxie către altă confesiune creştină sau altă religie, fie prin părăsirea Ortodoxiei pentru a nu îmbrăţisa nicio altă formă de religie. Dintr-un motiv pe care îl vom detalia mai jos, în Ortodoxie nu se practică asumarea publică, la oanumită vârstă a adolescenţei, a credinţei şi primirea solemnă în comunitate cu această ocazie.

În tradiţia religioasă a ţărilor occidentale există un prag psihologic care marca (şi mai marchează încă) asumarea de către tânărul creştin a propriei identităţi religioase, printr-o mărturisire de credinţă. În romano-catolicism şi protestantism, acest moment se numeşte confirmare, sau confirmaţie, fiind, în romano-catolicism, echivalentul sacramental al Tainei Mirungerii, care, în Ortodoxie, însoţeşte Botezul, iar în Bisericile protestante tradiţionale (şi în catolicism începând din secolul XX) o ocazie pentru afirmarea credinţei şi ataşamentului faţă de religia respectivă. Confirmarea se făcea (şi se face) în luteranism[31] şi în cultul reformat[32] la vârsta de 14 ani. În legislaţia daneză, de exemplu, şcolile primare predau religia chiar pentru aceast scop – pregătirea tinerilor elevi pentru confirmare. Într-un articol foarte interesant despre confirmarea copiilor dintr-o comunitate reformată maghiară din Transilvania ni se spune că prin confirmare se depune un “jurământ” faţă de comunitate. Confirmarea este “acceptarea religiei”[33].

A existat o perioadă, cuprinsă între secolele al XIII-lea şi al XIX-lea, în care şi în romano-catolicism confirmarea se făcea între 7 şi 15 ani, iar în America de Nord, până în ultimele decenii, chiar între 14-16 ani, fiind considerată o încheiere a Tainei Botezului oferit la naştere. Indiferent de fluctuaţiile de vârstă în privinţa confirmării, cert este că doctrina canonică romano-catolică consideră că la vârsta de 14 ani, minorul poate exercita anumite drepturi spirituale, inclusiv dreptul de a-şi alege religia. Astfel, Codul Legii Canonice[34] al Bisericii Latine, din 1983, prevede că minorul care a împlinit 14 ani se poate prezenta singur în tribunale eclesiastice în chestiuni spirituale sau legate de cele spirituale (Canonul 1478 alin. 3); “orice candidat la botez care a împlinit 14 ani poate alege liber să fie botezat fie în Biserica Latină, fie în altă Biserică de rit autonom[35] (Canonul 111 alin. 2); la 14 ani, un tânăr care s-a născut din părinţi aflaţi într-una dintre Bisericile autonome catolice se poate întoarce la Biserica Latină (Canonul 112 alin. 3); legea abstinenţei devine obligatorie celui care a împlinit 14 ani (Canonul 1252); botezul celor care au împlinit 14 ani este lăsat în seama episcopului (Canonul 863). Este de remarcat că vârsta la care legea canonică consideră că o persoană are discernământ este de şapte ani (Canonul 96).

În lumea ortodoxă, nici credinciosul ajuns la o anumită vârstă a adolescenţei nu simte nevoia să facă o dovadă publică de ataşament faţă de Biserica sa, nici Biserica nu cere astfel de dovezi publice de la el, fiindu-i suficiente cele oferite de acesta în cadrul confidenţial al Tainei Spovedaniei şi în cadrul social al manifestării virtuţilor creştineşti în viaţa de zi cu zi. Motivul dogmatico-liturgic care generează această situaţie este legătura strânsă dintre Taina Botezului şi Taina Mirungerii, administrate în cadrul aceleiaşi slujbe de Botez, împreună şi cu Împărtăşania, din dorinţa de a-i oferi noului botezat toate armele spirituale necesare luptei spirituale care-i stă înainte. În Ortodoxie, priorităţile spirituale sunt subordonate necesităţii luptei continue pentru mântuire şi desăvârşire, relaţiile dintre Biserică şi membrii săi fac ca aceştia din urmă să fie integraţi din fragedă pruncie în viaţa Bisericii sub toate aspectele ei, mărturisindu-şi de mici credinţa prin participarea la slujbele bisericeşti şi prin rostirea, în acest cadru, a Simbolului credinţei. Modul în care sunt crescuţi tinerii ortodocşi în propria comunitate şi faptul că Ortodoxia este mai mult un mod de viaţă decât un set de credinţe şi idei religioase fac ca pragul psihologic al adolescenţei să nu impună cu necesitate o libertate de alegere a confesiunii, decât în cazul celor ce vor să părăsească Ortodoxia. Faptul că Constituţia României nu are prevederi care să le permită tinerilor să decidă în perioada în care sunt minori în privinţa educaţiei, iar Codul Civil recunoaşte că părinţii îndrumă copiii, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii (e de presupus că îi îndrumă, inclusiv prin educaţie religioasă, înspre alegerea religiei din care fac ei parte) denotă că legile respective au încercat să ţină cont de aspectele specifice ale religiei majorităţii populaţiei căreia i se aplică aceste legi.

Nu se poate preciza (mai precis, nu am eu posibilitatea de a evalua, cu instrumentele pe care le am la îndemână) în ce măsură vârsta confirmării religioase a influenţat în Occident decizia juridică de a pune decizii legate de identitatea religioasă în mâna minorilor (se poate ca actul legislativ să fi consemnat o realitate teologică în desfăşurare de secole), însă este evident că ideea esenţială a confirmării este de a-i da posibilitatea tânărului de 14 (7, 15 sau 16) ani să-şi aleagă liber religia[36], cu aşteptarea ca acesta să-şi manifeste afilierea faţă de religia în care a fost crescut (atât cultele protestante, cât şi romano-catolicismul organizează confirmarea pentru a-l primi pe tânăr în mijlocul lor, nu pentru a-l petrece pe drumul spre altă religie; legea canonică romană permite alegerea liberă a botezului în Biserica Latină sau în Bisericile autonome afiliate ei). Pe de altă parte, sfera libertăţii juridice de a alege în mod liber apartenenţa religioasă este mai largă şi poate include şi decizia tânărului de a nu alege neapărat propria religie sau vreo altă religie. Luând în calcul şi această din urmă posibilitate, dar şi faptul că în general nicio religie nu doreşte să-şi ţină adepţii captivi, se pune întrebarea: este tânărul de 14 ani suficient de matur să aleagă în deplină cunoştinţă de cauză într-o chestiune vitală, care îl va modela ca om şi marca toată viaţa, în condiţiile în care ştiinţele medicale confirmă că vârsta adolescenţei este una plină de convulsii, incertitudini, căutări, proiecţii sentimentale ale realităţii, încercări, teste, decepţii, mofturi, căderi? Oare nu este aceasta vârsta la care copilul are nevoie cel mai mult de colaborarea cu părintele, în care poate avea încredere deplină, într-o chestiune care nu poate fi decisă în spirit de frondă sau pe criterii aplicabile la unele alegeri pe care adolescentul le face (e “cool” sau nu, e demodat sau nu, e plictisitor sau nu etc.)?

Corelarea ideii de alegere liberă a religiei la 14 ani (pentru că despre drepturile ce decurg din art. 41 NCC am văzut că nu se aplică orei de Religie) cu cea de depunere a cererii pentru frecventarea orei de Religie poate comporta şi un risc practic major: ce se întâmplă în cazul în care un elev (sau zece, sau o sută, sau o mie) decide să nu depună cerere pentru ora de Religie din alt motiv decât alegerea liberă a confesiunii religioase? Dacă elevul nu are nicio dorinţă anume de a se rupe de Biserica sa, dar totuşi hotărăşte că nu are rost să mai stea încă o oră la şcoală sau că e mai bine pentru el să mai doarmă o oră în plus (mai ales în situaţia în care ora de Religie ar fi pusă prima sau ultima din orar) sau că altă oră sau altă activitate (şcolară sau nu), desfăşurată în paralel cu ora de Religie, e mai interesantă sau există o mie de alte motive pentru care un puşti de 14 ani ar decide să nu meargă la ora respectivă, i se dă dreptul de a nu depune cererea de participare la ora de Religie, punându-l pe părinte în poziţia de a nu-şi împlini obligaţiile pe care le are prin art. 487 şi art. 488 NCC? Dacă elevii cu vârstă de cel puţin 14 ani dintr-o clasă sau dintr-o şcoală întreagă decid să nu depună cereri pentru că nu le place profesorul de Religie, sau pentru că au auzit unele lucruri defăimătoare despre slujitorii sau despre credincioşii Bisericii din care fac parte, li se consideră o formă de manifestare a alegerii libere a unei confesiuni (în sensul negativ de nealegere a niciuneia)? Cum îşi dă seama un cadru didactic de faptul că un anumit elev a depus cererea din motive legate de exercitarea dreptului de a-şi alege singur religia, şi nu din alte motive[37], de vreme ce el se va manifesta prin nedepunerea niciunui document, ceea ce va face ca acordul părintesc să nu fie explicit exprimat (în cazul în care forma finală a legii se va baza pe argumentul că elevul încheie un act juridic care are nevoie de acordul părintelui)? Cum se vor putea deosebi elevii care nu depun cererea din motive clare de conştiinţă (elevii care nu au participat la ora de Religie nici până acum) şi care au acordul părinţilor lor, de cei care, din proprie iniţiativă, nu ar depune-o din alte motive şi fără a avea încuviinţarea părintelui? În astfel de situaţie, în care nu poate opera de la sine anularea actului, înainte de a se demonstra că elevul a luat decizia de a nu mai participa la ora de Religie din motive ce nu ţin de exercitarea dreptului său din art. 491 alin. (2) din Noul Cod Civil, pot părinţii să-şi exercite autoritatea părintească şi să ceară şcolii înscrierea copiilor lor la ora de Religie, fără a se considera că îi obligă să facă un act de conştiinţă religioasă contrar voinţei lor? Oare confuzia care s-ar putea crea nu ar afecta foarte puternic dreptul constituţional al părintelui, din articolul 29 alin. (6)? Oare nu ar prejudicia chiar interesul superior al copilului, care, din motive ce nu ţin de conştiinţă religioasă, s-ar autoexclude de la dobândirea unor cunoştinţe care i-ar putea fi folositoare la un moment dat în viaţă?

Reamintim, în încheiere, că, prin Decizia nr. 669/2014, Curtea Constituţională a recunoscut trei categorii de persoane învestite cu capacitatea de a iniţia solicitarea de participare la ora de Religie: părintele elevului minor, reprezentantul legal al elevului minor şi elevul major. Prin introducerea în noul articol 18 alin. (2) al Legii nr. 1/2011 a unei a patra categorii, elevul minor care a împlinit 14 ani, există riscul ca textul respectiv să fie la fel de neconstituţional ca cel pe care Parlamentul încearcă să-l pună în acord cu prevederile Constituţiei. Cum ar putea CCR, sesizată în legătură cu neconstituţionalitatea noului articol, să dea o nouă decizie prin care să anuleze ceea ce a spus în articolul 22 al deciziei din noiembrie 2014?

Se consideră îndeobşte că o decizie nefericită este cea care nemulţumeşte pe toată lumea. Decizia de a restrânge dreptului părintelui de a hotărî dacă copilul său minor urmează sau nu ora de Religie ar putea să-i prejudicieze şi nemulţumească atât pe părinţii creştini, cât şi pe cei ce nu doresc să le ofere o educaţie religioasă copiilor lor.


[1] Legea educației naționale.
[2] Interogări la interogarea sistemului.
[3] Legea pentru modificarea art. 18 alin. 2 din Legea eucației naționale.
[4] Aviz privind Legea pentru modificarea art. 18 alin. 2 din Legea eucației naționale.
[5] Ibidem.
[6] Aviz privind Legea pentru modificarea art. 18 alin. 2 din Legea eucației naționale.
Amendamentele respinse, formulate chiar de un membru al Comisiei pentru drepturile omului, culte şi minorităţi naţionale, prevedeau ca elevii să fie notaţi la ora de Religie cu calificative, nu cu note, ca orele de Religie să figureze la începutul şi la sfârşitul programului, ca la clasa a IV-a, a VIII-a şi a XII-a Religia să fie prezentată neutru, neconfesional.
[7] Act de conservare – măsură care are ca scop ocrotirea şi păstrarea unui drept patrimonial sau preîntâmpinarea pierderii lui, ca de ex.: întocmirea unui inventar, întreruperea prescripţiei, înscrierea unei ipoteci ori a unui privilegiu în registrele de publicitate. In cazul persoanelor fizice, întrucât cheltuielile pe care le implică actele de conservare sunt restrânse, acestea pot fi îndeplinite şi de cei fară capacitate de exerciţiu.
[8] Act de administrare – act juridic civil care se îndeplineşte pentru ca bunurile ce alcătuiesc patrimoniul unei persoane fizice sau juridice să-şi realizeze destinaţia prin utilizarea lor în limitele unei exploatări normale şi menţinerea lor în stare de funcţionare, ele rămânând de regulă în proprietatea titularului, libere de orice sarcini (de ex.: încasarea veniturilor, închirierea unor bunuri, contractarea reparării lor etc.).
[9] Act de dispoziție – act juridic care are ca efect înstrăinarea unor bunuri, consumarea sau distrugerea lor materială, instituirea unor sarcini asupra acestora sau renunţarea la drepturi (de ex.: vânzarea, constituirea unei ipoteci, darea în gaj, renunţarea la o cale de atac etc.).
[10] Codul Civil, ed. cit., p. 130.
[11] Ibidem.
[12] Prevederi ale Legii educaţiei naţionale ref. studiul religiei în școli. Excepție de neconstituționalitate admisă. Situaţia creată de introducerea dreptului de iniţiativă al minorului poate să-i afecteze în mod egal şi pe părinţii care doresc să-şi ţină copiii departe de religie.
[13] În subsolul paginii de site respective sunt citate câteva pasaje din C. T. Ungureanu, Drept civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, în care autorul explică magistral ce care este diferenţa între obligaţia părintelui de a asigura educaţia copilului şi cea de a-i asigura învăţătura şi formarea profesională.
[14] Legea educației naționale.
[15] Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor.
[16] Codul Civil, ed. cit., p. VII.
[17] Influența Codului civil din Quebec asupra NCC din România.
[18] Legea Copilului (România).
[19] Codul civil din Quebec.
[20] Essay Contest – Freedom of Religion for Children and Teenagers.
[21] Convenția cu privire la drepturile copilului.
[22] Convenţia europeană a drepturilor omului.
[23] Îl rog pe cititor să ia datele privitoare la participarea la ora de Religie în ţările europene sub rezerva faptului că am folosit în culegerea lor doar sursele citate în text, fără a merge la textele legislative sursă. Mi-ar fi fost imposibil, dat fiind că unele dintre ele nu sunt traduse în limbi de largă circulaţie sau nu sunt disponibile online.
[24] În Landul Bavaria vârsta este de 18 ani (Sylvie Langluade, The Right of the Child to Religious Freedom in International Law, p. 123).
[25] Norman Doe, Law and Religion in Europe: A Comparative Introduction, Oxford Press, Oxford, 2001.
[26] Norman Doe, op. cit., p. 233.
[27] Norman Doe, op. cit., p. 194.
[28] Educația religioasă în Grecia.
[29] Norman Doe, op. cit., p. 233.
[30] Jean-Louis Baudouin, Yvon Renaud, Introduction în Code civil- Québec – Civil Code, Ed. Wilson Lafleur, Montreal, Québec, Canada, 2009 p. xxii, apud Iolanda Boti, Influenţa Codului Civil din Québec asupra Codului civil din România.
[31] Confirmarea în Biserica lutherană.
[32] Biserica reformată.
[33] Confirmarea, un eveniment al religiei reformate.
[34] Codul Legii canonice.
[35] Bisericile autonome sunt în principal 23 de Biserici catolice răsăritene (cele greco-catolice, de exemplu) şi una occidentală.
[36] Norman Doe vorbeşte în cartea sa despre o autonomie religioasă a copilului, nu despre un război de independenţă.
[37] Siteul www.educaloi.qc.ca, din Québec, care discută pe larg problema, sfătuieşte: “atunci când copiii se opun practicilor religioase ale părinţilor lor, este importantă verificarea faptului că ei îşi exercită cu adevărat dreptul de a-şi practica liber religia. Cu alte cuvinte, este refuzul motivat cu adevărat de convingeri religioase sau este doar o scuză pentru un comportament capricios. În cazul Geetei, poate fi refuzul o scuză pentru a juca jocuri video”? Un exemplu de urmat de argumentare sine ira et studio a problemei.


Mihai-Silviu CHIRILĂ

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 12 de comentarii cu privire la articolul “Articolul modificat al Legii Educaţiei riscă să fie, la rândul său, neconstituţional”

  1. Darius MARCU spune:

    Religia nu inseamna educatie, ci indoctrinare. Istoria religiilor poate fi numita educatie.
    Potrivit unui studiu mondial, „Religiosity and Atheism Index”, realizat de institutul Gallup International, Romania se afla in TOP 10 cele mai religioase tari din lume, Alaturi de GHANA, NIGERIA si IRAK.
    http://www.aktual24.ro/romania-printre-cele-mai-religioase-tari-din-lume-alaturi-de-ghana-nigeria-si-irak/
    Una dintre concluziile raportului este ca gradul de religiozitate este mai mare printre persoanele cu venituri mici si cu un NIVEL SCAZUT DE EDUCATIE.
    Faptul ca 13 ani de zile elevul trebuie sa studieze religia este exagerat si nu in ajuta in formarea lui ca om. Din contra, ii reduce gandirea, spiritul critic.
    Ideea ca minorul de 14 ani are doar dreptul de a alege confesiunea religioasa, dar nu poate alege lipsa „educatiei” religioase, sau ateismul nu are nici o sustinere.
    Optiunea religioasa a elevului nu are nicio legatura cu respectul datorat parintilor sai. Asemenea intelegere a notiunii de respect este de-a dreptul inapoiata.
    La varsta de 6 ani ce maturitate are un copil in intelegerea religiei?
    Iata cum se rezolva conflictele dintre drepturile copilului si drepturile parintilor:
    Legea 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului, republicata
    Art. 2, alin. (3) Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv in legatura cu drepturile si obligatiile ce revin parintilor copilului, altor reprezentanti legali ai sai, precum si oricaror persoane carora acesta le-a fost plasat in mod legal.
    Nu intotdeauna majoritatea are dreptate. Dictatura majoritatii nu poate fi un motiv in alegerea legislatiei europene comparate demne de urmat.

    • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

      Vedeți să se încurajeze spiritul critic în vreun domeniu?

      Dacă îți exprimi părerea diferită de a cuiva mai în vârstă, ești obraznic.

      Dacă îți exprimi părerea diferită de a cuiva de genul masculin, tu fiind femeie – ești arțăgoasă, vrei să ai ultimul cuvânt, că doar ești femeie! (dacă ești bărbat dar opinia îți este diferită, se introduc atacuri ad hominem de genul „maestre, etc etc” – la femei nici nu mai trebuie particularizat, fiind un atac ad hominem din simplu fapt că ți se spune că ești femeie și vrei să ai astfel ultimul cuvânt)

      Dacă îți exprimi părerea ce e diferită de a cuiva mai puțin educat/citit – ești arogant și cu nasul pe sus (sau tu fuseși norocos că nu a trebuit să muncești să-ți întreții părinții, și deci ai putut studia mai mult – și se începe iar pe panta ad hominem a erorii logice)

      Dacă îți exprimi părerea și nu ai mai multă experiență/suficientă experiență precum cea a interlocutorului – ți se spune că vorbești din cărți, realitatea este musai diferită – mai ales în România! (dar nu ți se spune de ce, însă clar este diferită – de ce e diferită? pentru că cel care are experiență empirică și părerea diferită de a ta, tot el ți-o spune).

      Dacă îți exprimi părerea diferită de a profesorului – ah, aici nu ai cum, pentru că se termină ora de predat înainte chiar să termine profesorul de la generală/liceu materia ce trebuia să ți-o explici în ziua respectivă. Deci întrebările rămân eventual pentru data viitoare iar data viitoare se grăbește profesorul pentru că nu vrea să riște iar să rămână cu materia nepredată (că doar ce rămase data trecută).

      Dacă totuși reușești să-ți exprimi o părere diferită de a profesorului, într-un amfiteatru, ți se spune imediat domnișoară! în replică, deși ești căsătorită și toată lumea știe asta (un fel mai drăguț de a ți se atrage atenția că tu ești mai tânără decât interlocutorul, așa că musai și din cauza vârstei, clar nu ai dreptate + ești femeie!). Sau ți se spune să mergi să mai citești, că sigur nu este așa dar nu ți se spune de ce, sau unde să mai citești mai mult. Dar clar trebuie să mai citești. Sursele nu le știm să le indicăm celui care trebuie să mai citească.

      Dacă totuși ți se întâmplă să fii tratată de la egal la egal, adică să fii luată peste picior cu replici de genul „maestre” – atunci când îndrăznești să ai o opinie diferită-, ți se va spune că asta se întâmplă pentru că interlocutorul sigur urmărește ceva ascuns în ceea ce te privește – deci în niciun caz pentru că ai fi tu educată în domeniu sau poate chiar ai avea dreptate – deci nu de asta ți se dă dreptate, ci pentru că interlocutorul s-a îndrăgostit de tine. Iar îndrăgosteala s-a întâmplat evident din vina ta, pentru că ai dat din gene mai tare atunci când îți susțineai punctul de vedere. Sau ai pus piciorul peste picior, cine știe? Sau pentru simplul fapt că ai deschis gura și ai avut o opinie. Deci ai vrut să te faci remarcată!

      Deci …Spirit critic? Da! … dar doar după ce nu mai ești domnișoară, apoi femeie, apoi prea citită/educată/cu mastere/stagii/etc., după ce nu mai ești prea lipsită de experiență, sau pur și simplu prea tânără raportat la alții mai bătrâni ce trebuie respectați pentru că sunt mai bătrâni (iar respectul înseamnă musai să nu contrazici în vreo materie abstractă pe care cel bătrân ți-o predă). Sau doar după ce ai familie, și copil, doar după vei putea vorbi critic pentru că numai după vei ști ce și cum. Iar când vei avea familie și copil și se va spune că alții știu mai bine, pentru că ei au mai mult timp să citească – că doar tu ești ocupată cu familia, nu!?

      Cam asta este atitudinea întâlnită de mine pe aceste meleaguri raportat la încurajarea spiritului critic.

      • Darius MARCU spune:

        Un filozof arab, Saadi, spunea mai demult, pe vremea cand arabii mai gandeau: „Observatia, si nu varsta aduce intelepciunea”. Unii au impresia ca prin simpla degradare biologica devin mai destepti.
        Am vazut o emisiune in care regizorul Andrei Serban, profesor la Columbia University, remarca diferenta mare dintre comportamentul studentilor in America si cel din Romania. In America studentii il „bombardeaza” cu intrebari, il provoaca, chiar combat idei. In Romania nu.
        Un sistem de gandire religios va bloca analiza critica, impunind niste idei ca adevaruri absolute, fara argumentare.
        Nu degeaba Romania este de 15 ani la coada clasamentului testului PISA, cu aproape 50% din elevi suferind de analfabetism functional, ceea ce este foarte grav.

        • Constantin STANCU spune:

          Creştinismul autentic, bazat pe Biblie are un principiu clar: cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ceea ce este de folos! În esenţă creştinimul este pentru curiozitatea omului, pentru cercetare, pentru cunoaşterea ADEVĂRULUI. Biblia începe cu Geneza (Creaţia) deci încurjează evident capaciţăţile creative ale omului. Iov întreabă nesfârşit pe Dumnezeu, marii profeţi se revoltă împotriva lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu nu-L deranjează întrebările, ci pasivitatea! Iisus a spus: Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi! Iată, principiile biblice nu concordă cu doctrina unei biserici sau alteia. În America majoritatea sunt evanghelici, nu ortodocşi, din acest motiv se încurajează analiza şi critică. Să ne întoarcem la Biblie, Evanghelia este rezultatul sincronismului dintre înţelepciunea ebraică, filozofia greacă şi rigoarea romană. Ca atare, să ne reîntoarcem la Biblie, să-i lăsăm pe cei care îşi fac religia lor bazată pe tradiţii, etc.

          • Darius MARCU spune:

            Povestea asta cu crestinismul autentic, bazat pe Biblie, nu are nici un sens. Toate interpretarile diferite sunt cauzate de amalgamul de idei contradictorii, povesti infractionale, demne de stirile de la ora 5, prezentate in Biblie, care lasa cale la o multitudine de interpretari.

            Este de-a dreptul hilar sa invoci cercetarea, cunoasterea adevarului concomitent cu Geneza. De la inceput lipsa de logica este frapanta. In prima zi a aparut lumina si in ziua a patra a aparut soarele. Daca asemenea idei inapoiate, inventate de niste triburi de pastori de capre de acum 2000 de ani trebuie promvate, invatate in scoala, este vai si amar de viitorul tarii. Mai grav, se si noteaza elevul pentru memorarea mecanica, lipsita de analiza critica, a unor asemenea idei.

            „Dacă e s-o spun pe șleau, motivul pentru care nu există mulți cercetători de ținută care cred în «lipsa de greșeli» a Bibliei este deoarece, o spun cu tot respectul, nu este o teză care să poată fi susținută. Biblia este plină de contradicții, și da, de greșeli.”
            —Robin Ngo, Bible Secrets Revealed. Robert Cargill responds to viewers’ questions on the History Channel series
            „Important este că, fie că afirmațiile ei sunt sau nu adevărate, Biblia este presupusă a fi sursa moralității noastre. Iar poveștile biblice ale distrugerii Ierihonului de către Iosua și invadării spațiului vital (lebensraum) al Țării Făgăduite nu pot fi în general distinse din punct de vedere moral de invadarea Poloniei de către Hitler sau de masacrarea kurzilor și arabilor din mlaștini de către Saddam Hussein. Biblia poate fi o operă de ficțiune captivantă și poetică, dar nu este o carte potrivită pentru ca s-o dai copiilor tăi ca să învețe moralitatea.”
            —ABC Radio National, 26 noiembrie 2006, Background Briefing. Richard Dawkins and God.

      • Victor CALIANU spune:

        Pentru asta trebuie multumit tot religiei, cu pletora de „invataminte” si traditii misogine. In ortodoxie, femeia e chestia aia buna la facut copii si ascultat de pater familias. Foarte trist mi s-a parut textul de la cununiile religioase, in care femeia trebuie sa asculte de barbat si sa-i fie frica de el asa cum ii e frica de Dumnezeu.

        Un sistem de valori excelent, n-am ce zice, dar macar stim de unde se trage atitudinea „maestrilor” fata de altii.

        • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

          Totul ni se trage de la Hesiod, care în Munci și zile spunea că femeia a fost inventată de zei ca un blestem/pedeapsă pentru bărbați, și asta în 970 înaintea lui Hristos. De altfel, Biblia s-a inspirat o grămadă, ca să nu zic că ar fi plagiat, din diferitele mituri ale lui Hesiod, și ulterior, dezvoltate și de Homer. Așa se explică și „învățămintele” misogine dar creștine. Care de fapt unele sunt doar imitații, nu învățăminte (deci voila la ce poate conduce imitația) – imitații după niște poeți greci ce au trăit acum 3000 de ani.

          Este ca și cum am inventa o nouă religie după poeziile lui Nichita Stănescu (pe Eminescu nu-l invocai drept sursă pentru această nouă religie doarece Eminescu l-a plagiat deja pe Homer care a fost astfel temelia religiei vechi și încă actuală a creștinismului- în acest sens a se vedea Scrisoarea a III a citită în comparație cu Iliada lui Homer – de altfel, este știut faptul că Eminescu a dorit să traducă în română pe Homer (așa spunea Iorga la o cuvântare ținută la Ateneu), dar a eșuat.

          Nu ar fi frumos să se învețe despre asta la școală, adică despre sursele de inspirație ale Bibliei? Eu zic că da.

          Eu cred în Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că nu pot gândi critic.

  2. Florin-Iulian HRIB spune:

    Rezum pletora de cuvinte a autorului printr-un singur citat relevant: „ideea că un minor poate să ia o asemenea decizie în timp ce se află sub autoritatea părintească pare, într-o oarecare măsură, străină etosului unui popor majoritar ortodox.”

    Da, domn*e, copilul e prea prost ca sa stie ce simte si ce gindeste el insusi… Trebuie/musai/e necesar ca parintii sa aiba dreptul sa depuna cereri pt. ora de religie pina la virsta de 18 ani a copilului…

    Poate o sa va surprinda ce va spun, dar eu de la virsta de 11 (unsprezece) ani am conchis ca religia e apanajul celor slabi de minte si de caracter, iar biblia e doar o carte plina de basme prost scrise, fara haz şi fara talent. Poate nu intimplator, tot la virsta de 11 ani mi-au aparut primele fire de par si cosuri pe fata… Valeu, ce scandal, ce crize de isterie si ce abuzuri verbale si/sau fizice a facut maica-mea! Cit am fost mic si neajutorat, m-a plimbat pe la diversi popi si biserici, doar-doar va exorciza „diavolul din mine”, apoi, de pe la 13 ani, cind m-am apucat de karate si am crescut prea puternic pt. a mai indrazni sa ridice mina asupra mea, a chemat la noi acasa diversi popi ca sa ma „lecuiasca”… Tin sa subliniez ca toti religiosii au esuat lamentabil in incercarea de a ma indoctrina cu superstitiile lor.

    De fapt, cea mai mare problema a oricarui religios e incercarea lui de a-i convinge si pe altii de „adevarul” de netagaduit al credintei sale. Orice religie moare in lipsa de adepti. Prin urmare, nu-i de mirare ca BOR si acolitii sai se „lupta” sa mentina viu interesul pt. religie. O a doua problema majora a religiosilor este intoleranta la credintele altora (chiar si convingerea ca nu ne asteapta raiul/iadul dupa moarte sau ca nu exista o fiinta atotputernica si diriguitoare a lumii cunoscute de om reprezinta o credinta), iar ca sa pretinzi respect din partea cuiva, trebuie sa-i arati mai intii ca-i acorzi cel putin acelasi respect. Or, simplul fapt ca TOTI religiosii cu care m-am confruntat (in mod invariabil, la initiativa lor) m-au dispretuit sau chiar m-au detestat ulterior din cauza ca nu le impartaseam superstitiile, dogmele, ritualurile si prejudecatile religioase dovedeste fatarnicia acelor religiosi. Ca sa nu mai vorbesc ca aceiasi ortodocsi isi iau in serios horoscopul si leacurile babesti pt. deochi si alte superstitii…

    Demersul autorului este oricum inutil. Pe cine incercati sa convingeti cu acest articol? Nu va ajunge ca vreo 90% dintre parinti au depus deja cereri pt. sustinerea orei de religie in scoli?! Daca-i adevarat, oricit de neverosimil ar parea, procentul este infiorator de mare pentru un stat asa-zis laic. Nici nu mai conteaza daca unii au facut-o din convingere sau din lasitate, comoditate, conformism, spirit gregar etc.!

  3. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Buna ziua,

    Redau paragraful din decizia Curții Constituționale incident:

    19. Curtea constată că Legea fundamentală garantează părinţilor dreptul la îngrijirea şi educarea copiilor lor şi cuprinde dreptul la educarea religioasă. De aceea, este primordial dreptul acestora de a transmite copiilor convingerile proprii legate de probleme religioase. De asemenea, părinţii au dreptul de a-şi ţine departe copiii de convingeri religioase. Însă acest drept de educare nu aparţine exclusiv părinţilor, statul, căruia i s-a încredinţat controlul asupra întregului sistem şcolar, asumându-şi în mod autonom şi concurent o misiune proprie de educare, corelativă cu cea a părinţilor. Rezultă că, pe de o parte, există o obligaţie negativă a statului de a nu interveni în formarea sau aderarea la o convingere sau credinţă religioasă, iar, pe de altă parte, există şi obligaţia pozitivă potrivit căreia, în măsura în care persoana se manifestă în sensul studierii sau receptării învăţăturilor unui anumit cult sau credinţă religioasă, să creeze cadrul legislativ şi instituţional necesar exercitării drepturilor prevăzute de art. 29 şi art. 32 din Constituţie. Însă, în niciun caz o persoană nu poate fi pusă ab initio în situaţia de a-şi apăra sau proteja libertatea conştiinţei, pentru că o asemenea abordare ar contraveni obligaţiei negative a statului, care, în virtutea acestei obligaţii, nu poate impune studierea religiei. Aşa fiind, numai după exprimarea dorinţei elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, de a-şi însuşi prin studiu preceptele specifice unui anumit cult religios intervine obligaţia pozitivă a statului de a asigura cadrul necesar menţionat. În adoptarea reglementărilor sale în domeniul învăţământului, legiuitorul trebuie să ţină seama de faptul că art. 29 alin. (6) din Constituţie garantează dreptul la învăţământul religios şi nu obligaţia de a frecventa cursuri de religie. Sub acest aspect, manifestarea liberă a opţiunilor implică în mod necesar iniţiativa proprie a persoanei în sensul frecventării disciplinei Religie, iar nu consimţirea tacită sau refuzul expres. Exprimarea unei opinii din perspectiva prevederilor constituţionale referitoare la libertatea conştiinţei şi a religiei aplicabile în domeniul învăţământului religios trebuie să aibă întotdeauna un sens pozitiv (persoana alege să studieze religia), iar nu un sens negativ (persoana alege să nu studieze religia), întrucât în cea de-a doua ipoteză persoana este prezumată ca manifestând deja opţiunea de a studia, fiind nevoită să acţioneze ulterior pentru excluderea sa din grupul de studiu. Or, o atare reglementare nu reprezintă altceva decât o constrângere a persoanei în manifestarea unei opţiuni, ceea ce de plano, contravine libertăţii conştiinţei consacrată de Constituţie.

    Eu nu înțeleg din paragraful de mai sus cum că „Curtea Constituţională a recunoscut trei categorii de persoane învestite cu capacitatea de a iniţia solicitarea de participare la ora de Religie: părintele elevului minor, reprezentantul legal al elevului minor şi elevul major.” În paragraful redat de mine mai sus, se observă că instanța de contencios constituțional vorbește despre a cui manifestare de voință cdeclanșează o obligație pozitivă în sarcina statului de a garanta și asigura cadrul necesar studiului religiei. Dar doar atât.

    Deci dacă modificarea legislativă oferă această capacitate de opțiune și pentru elevul minor, nu avem un precedent CCR care să spună că ar fi neconstituțional deoarece CCR spune doar că statul are obligația pozitivă de a garanta acces după ce există o manifestare de voință, sub cele trei forme enumerate. În cea de-a patra varianta, a exercitării capacității de alegere de către elevul-minor, tot ce se poate spune este că momentan Curtea nu a spus că există o obligație pozitivă din partea statului de a oferi acces la o astfel de educație. Adică practic Constituția nu ar obliga statul să ofere unui copil minor ce solicită acces la ora de religie, să aibă acces la acea oră. 🙂 Se observă diferența?

    Cu stimă,

  4. Darius MARCU spune:

    Posibilitatea alegerii confesiunii religioase de catre copil, la varsta de 14 sau 16 ani este o iluzie.
    Cat timp la scoala nu se invata istoria religiilor, ci religie indoctrinata, la varsta de 14 sau 16 ani, elevul va avea de ales intre religia ortodoxa si cea ortodoxa, singura care i s-a predat, sau intre cea catolica si cea catolica, etc.
    Practica CEDO a statuat in mod constant ca drepturile trebuie sa fie efective, nu teoretice, iliuzorii.
    Este o ipocrizie sa spui ca elevul va putea alege, daca nu a studiat si altenative religioase, pentru a le cunoaste. El va sti ca singura varianta corecta este cea care i s-a inoculat.
    Pasarile care se nasc in cusca au impresia ca zborul e o boala!(Alejandro Jodorowski)

    • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

      La noi se organizează alegeri cu un singur candidat.

      Plus că e ca atunci când unii se cred părinți înzestrați și deștepți pentru că își păcălesc copilul să facă ce vor ei dar dându-i copilului impresia că are posibilitatea să aleagă. Eu, ca părinte, mă îngrozesc când aud prin jur conversații de acest gen – mai ales când merg la grădiniță să-mi iau fetița și mamele se laud că își păcălesc copilașii punându-i să aleagă între:
      1.vrei sa mai vezi un desen și apoi sa dormi, sau
      2.vrei sa dormi fără desen si deja sa treci in pat?

      Adica in alte cuvinte, ori faci ca mine, ori faci ca mine dar îți dau impresia că sunt bun cu tine și te las să îți dezvolți și o dependență între timp – de tv/pc. Parinți. Educație. Religie – mână în mână.

  5. Florin-Iulian HRIB spune:

    Si ca sa raspund concret autorului: nu, domn*e, in caz ca se va trezi vreun parinte mai bigot sa reclame pretinsa neconstitutionalitate invocata de dvs., CCR va spune ca e optiunea legiuitorului sa acorde anumite drepturi prin lege unor categorii de cetateni, in speta copiii care au implinit 14 ani. Menirea principala si suverana a parlamentului este tocmai aceea de a-si completa/modifica legile, menire pe care si-a cam uitat-o de cind tot incearca sa obstructioneze/impieteze menirea justitiei – v. cazul Vosganian sau, mai nou, cazul Şova. Nu intimplator am mentionat cele doua cazuri, pt. ca ambii parlamentari au „scapat” la fel de procurori, anume s-au milogit de colegi sa nu-i lase pe mina procurorilor si s-au rugat batind cruci si miruindu-se pe frunte. Ar fi de-a dreptul comic, daca nu ar fi atit de tragic. Insa, dupa votul parlamentarilor in cele doua cazuri, stiti ce o sa se spuna? Ca D-zeu i-a salvat pe Şova si Vosganian de procurorii aia rai, rai, domn*e,… sau ca D-zeu te scapa si din ghearele justitiei daca te rogi cu patima si pupi/faci cruci in public cu mai multa dragoste decit iti pupi/faci nevasta in particular…

    Desi m-am bucurat ca a fost eliminata armata obligatorie pt. tinerii romani, se pare ca m-am bucurat degeaba. Statul a dat cu o mina si a luat cu zece atunci cind a introdus religia in scoli. Intre indobitocirea bisericeasca si cea militara nu exista nicio diferenta substantiala; ambele sint la fel de primitive, nocive si parazitare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate