Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Acordul de recunoaștere a vinovăției – unele controverse
24.03.2015 | Alexandra LĂNCRĂNJAN, Radu SLĂVOIU

A se vedea și dezbaterea juridică: Acordul de recunoaștere a vinovăției [DEZBATERI.JURIDICE].

Acordul de recunoaștere a vinovăție este o procedură specială cu caracter de noutate pentru legislația penală din România, fiind reglementată în Titlul IV al Părții speciale din Codul de procedură penală, art. 478-488.

Conform expunerii de motive a C. proc. pen., prin introducerea acestei proceduri speciale s-au urmărit reducerea duratei de judecată a cauzei, simplificarea activității din faza de urmărire penală și economisirea resurselor băneşti şi umane în cadrul procedurilor judiciare.

Legiuitorul român s-a inspirat din sistemul de drept penal francez şi german, dar procedura există – în modalități asemănătoare – și în alte ţări europene.

Noutatea instituției în procedura noastră penală a generat o reglementarea pe alocuri confuză. Semnalăm câteva probleme în acest context:

I. Una dintre condițiile acordului este ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea ce formează obiectul cauzei să fie amenda sau închisoarea de cel mult 7 ani [art. 480 alin. (1) C. proc. pen.].

Sensul noțiunii de ”pedeapsă prevăzută de lege” este cel arătat la art. 187 C. pen.: ”pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.”

Față de această condiție, rezultă că nu se pot încheia acorduri de recunoaștere a vinovăției cu privire la infracțiuni sancționate prin lege cu detențiunea pe viață sau cu închisoarea al cărei maxim special depășește 7 ani (spre exemplu, în cazul infracțiunilor de omor, ucidere din culpă care a avut ca rezultat moartea a două sau mai multe persoane, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, trafic de persoane, trafic de minori, viol, tâlhărie calificată, luare de mită, falsificare de monede, trădare sau spionaj). Procedura specială este însă admisibilă în cazul unui număr semnificativ mai mare de infracțiuni [spre exemplu: uciderea la cererea victimei, uciderea din culpă în variantele prevăzute de art. 192 alin. (1)-(2) C. pen., lovire sau alte violențe, vătămare corporală în varianta tip, vătămare corporală din culpă, rele tratamente aplicate minorului, vătămarea fătului, lipsire de libertate în mod ilegal, amenințare, șantaj, proxenetism în forma tip, infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private, furt, tâlhărie în forma tip, infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, fraude comise prin sisteme informatice, distrugere, infracțiuni contra înfăptuirii justiției, dare de mită, trafic și cumpărare de influență, infracțiuni de serviciu, falsuri în înscrisuri, nerespectarea regimului armelor și munițiilor, infracțiuni electorale].

În opinia noastră, este criticabilă condiționarea acordului de recunoaștere a vinovăției de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea ce formează obiectul cauzei. Având în vedere că inculpatul acceptă încadrarea juridică dată faptei de procuror și participă la procesul de individualizare a pedepsei, considerăm că ar fi fost firesc ca incidența procedurii speciale să depindă de limitele de pedeapsă rezultate din încadrarea juridică. Raportarea legiuitorului la ”pedeapsa prevăzută de lege”, sintagmă care vizează infracțiunea consumată, ignoră împrejurarea că la încadrarea juridică procurorul ține seama dacă fapta a rămas în fază de tentativă ori s-a consumat, dacă inculpatul este sau nu recidivist, dacă sunt sau nu circumstanțe atenuante sau agravante legale; or, acestea influențează limitele speciale de pedeapsă între care se realizează individualizarea. Se ajunge astfel ca admisibilitatea procedurii să fie determinată de gradul abstract de pericol social al faptei, și nu de periculozitatea concretă pe care o prezintă făptuitorul, ceea ce generează unele inechități.

Spre exemplu, un inculpat care a săvârșit o tâlhărie simplă în stare de recidivă postexecutorie poate încheia un acord de recunoaștere a vinovăției, deși – ca efect al art. 43 alin. (5) C. pen. – limitele între care se negociază pedeapsa sunt de 3 ani și, respectiv, de 10 ani și 6 luni. În schimb, pentru că maximul special prevăzut de lege depășește 7 ani închisoare, nu poate încheia acord de recunoaștere a vinovăției cel care comite o tentativă de furt calificat în varianta prevăzută de art. 229 alin. (3) C. pen. sau o tentativă la tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) C. pen., deși în ambele situații negocierea pedepsei s-ar face între limite speciale reduse la jumătate, adică un minim de 1 an și 6 luni și un maxim de 5 ani închisoare.

Din forma actuală a legii se poate deduce că legiuitorul a dorit instituirea unui criteriu obiectiv de determinare a limitelor procedurii speciale, astfel încât posibilitatea negocierii să existe doar pentru infracţiunile de o gravitate scăzută. Nu s-a luat în calcul însă, pe de o parte, că la majoritatea infracţiunilor în reglementarea Codului penal limitele de pedeapsă sunt sub 7 ani şi, pe de altă parte, că există instituţii ce influenţează şi modifică în mod determinant limitele concrete între care se negociază pedeapsa. Considerăm că prevederile din procedura specială conduc la acest moment la o inadvertenţă logică şi juridică, participanţii la încheierea acordului stabilind într-o primă etapă dacă infracţiunea face parte, în mod abstract, dintre cele pentru care legea admite negocierea, deși de multe ori sunt nevoiţi, în negocierea propriu-zisă, să se plaseze între limite de pedeapsă mult mai mari decât limita pe care legiuitorul a dorit să o stabilească drept maxim absolut până la care se poate negocia.

De lege ferenda, apreciem că această condiție ar trebui reformulată după cum urmează: ”Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia numai dacă pedeapsa rezultată din încadrarea juridică dată faptei și acceptată de inculpat este amenda sau închisoarea de cel mult 7 ani”.

II. O altă condiție a acordului este ca inculpatul să recunoască fapta și să accepte încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală [art. 482 lit. g) C. proc. pen.].

Este discutabil, în opinia noastră, dacă acceptarea trebuie să vizeze încadrarea juridică dată faptei prin ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale. Apreciem că, în realitate, este vorba despre încadrarea juridică de la momentul declarației de recunoaștere, care, în urma unei schimbări de încadrare juridică (art. 311 C. proc. pen.), poate fi alta decât cea inițială. Tot în raport de încadrarea din momentul recunoașterii trebuie apreciată și condiția privitoare la limitele de pedeapsă.

Considerăm că, după momentul iniţierii acordului, în timpul negocierii, se pot invoca incidente procedurale ce pot conduce la o nouă încadrare juridică şi la modificarea aspectelor reţinute în situaţia de fapt, procurorul putând să dispună schimbarea încadrării juridice, fixarea unor limite noi de negociere în funcţie de noua încadrare juridică şi încheierea acordului în concordanţă cu situaţia de fapt şi încadrarea juridică stabilite în mod legal.

A se considera că încheierea acordului este strict legată de faptele şi încadrarea reţinute în ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale ar genera, pe de o parte, menţinerea în mod conştient a unei situaţii contrare realităţii, cu încălcarea principiului legalităţii, iar pe de altă parte, renunţarea la circumstanţe cu influenţă asupra limitelor de pedeapsă între care se determină, în concret, consecinţele pe care inculpatul le suportă ca urmare a săvârşirii infracțiunii (spre exemplu, omisiunea reţinerii stării de recidivă sau omisiunea de a clarifica dacă fapta a fost săvârşită în formă tentată sau consumată).

III. Se pune problema dacă declarația de recunoaștere dată de inculpat în perspectiva încheierii acordului este revocabilă ori nu.

Noi credem că, cel puțin până la soluționarea acordului de către prima instanță, trebuie să se recunoască inculpatului dreptul de a-și retracta recunoașterea din cursul urmăririi penale. De altfel, este greu de imaginat cum ar putea instanța să pronunțe o soluție de condamnare în temeiul unui acord asupra căruia inculpatul a revenit și nu-l mai recunoaște, în urma unei proceduri lipsită de contradictorialitate și nemijlocire, fără readministrarea probelor din cursul urmăririi penale și fără dezbateri.

În practică se poate întâmpla ca, ulterior sesizării instanței prin acord, să se descopere elemente de atenuare a răspunderii penale, care nu erau cunoscute de procuror la momentul încheierii acordului sau pe care inculpatul nu le putea dovedi la acel moment şi care, dacă ar fi fost cunoscute, ar fi determinat refuzul inculpatului de a purta negocierile sau de a recunoaşte fapta sub încadrarea dată de Ministerul Public. Spre exemplu, se descoperă că un martor cunoaște informații ce contribuie la dovedirea provocării (ceea ce ar atrage reducerea cu o treime a limitelor speciale de pedeapsă). Imposibilitatea retractării recunoaşterii ar avea drept consecință, în concret, obligarea inculpatului de a accepta o înrăutăţire a situaţiei sale în cadrul unei proceduri pe care a ales să o urmeze tocmai pentru a beneficia de un tratament mai blând în ceea ce priveşte pedeapsa aplicată şi modalitatea de executare a acesteia.

Pe de altă parte, considerăm că, indiferent de elementele rezultate ulterior încheierii acordului, procurorul nu poate reveni asupra deciziei de a parcurge procedura specială şi nu poate să retragă acordul.

În toate cazurile în care inculpatul alege să retracteze recunoaşterea, instanţa învestită cu soluţionarea cauzei trebuie să constate că nu mai există un consens între părţile implicate în negociere şi să respingă acordul de recunoaştere a vinovăţiei.

IV. Avizele procurorului ierarhic superior și efectele acestora.

Din modul de redactare al art. 478 C. proc. pen. se poate observa că, în cadrul procedurii speciale, sunt necesare două avize ale procurorului ierarhic superior, avize ce au efecte în stadii diferite ale negocierii şi care privesc elemente distincte ale acordului:
– un aviz prealabil – care are rolul de a stabili în concret limitele negocierii şi care nu cenzurează fondul cauzei, şi
– un aviz ulterior încheierii acordului – care garantează legalitatea şi temeinicia actului de dispoziţie al procurorului care instrumentează cauza.

Deși are inițiativă în această procedură specială, procurorul care are cauza în instrumentare este obligat să solicite şi să respecte avizul prealabil și scris al procurorului ierarhic superior prin care se fixează limitele încheierii acordului [art. 478 alin. (4) C. proc. pen.]. Raportat la modalitatea de redactare a textului legal, precum şi în respect pentru imperative precum evitarea arbitrariului şi a lipsei de transparenţă în actul de justiţie, considerăm că avizul prealabil trebuie obţinut înainte de iniţierea procedurii şi de negocierea propriu-zisă, iar nu în timpul sau ulterior acesteia. De asemenea, considerăm că nu este posibilă o stabilire globală a limitelor de negociere, procurorul ierarhic superior având îndatorirea să fixeze limitele negocierii, în mod distinct, pentru fiecare inculpat în parte.

Se observă că procurorul ierarhic superior nu poate interzice declanșarea procedurii, chiar dacă ar considera că nu există suficiente date privitoare la existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului, atribuțiile sale fiind circumscrise prin lege exclusiv la stabilirea limitelor în care se negociază cu inculpatul. Apreciem că modalitatea de reglementare aleasă de legiuitor este simetrică cu procedura obişnuită, procurorul ierarhic superior putând cenzura din oficiu doar soluţiile date de procuror şi nu măsurile luate în cursul urmăririi penale.

Potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. pen., și efectele acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt supuse avizului procurorului ierarhic superior, acest al doilea aviz fiind emis după verificarea dosarului cauzei sub aspectul întrunirii condiţiilor de legalitate şi a existenţei probelor suficiente pentru sesizarea instanţei.

Se ridică problema dacă procurorul ierarhic superior poate sau nu să refuze al doilea aviz în situația în care acordul este încheiat în limitele pentru care a dat avizul inițial (încadrarea juridică, felul pedepsei, cuantumul, forma de executare etc.). Credem că efectele acordului nu pot fi invalidate câtă vreme ele se încadrează în limitele avizului prealabil inițial, ci doar în măsură în care le depășesc.

Însă, având în vedere că al doilea aviz urmărește efectele acordului, iar printre acestea se numără și sesizarea instanței, atribuțiile procurorului ierarhic superior ar trebui să fie simetrice cu cele de la verificarea legalității și temeiniciei rechizitoriului. Prin urmare, procurorul ierarhic superior ar putea să refuze avizul asupra efectelor acordului în condițiile în care, spre exemplu, în urma aprecierii materialului probator din dosar, consideră că nu rezultă suficiente date privind existența infracțiunii sau a condițiilor de tragere la răspundere penală.

Considerăm că, în procedura avizului ulterior, procurorul ierarhic superior are posibilitatea de a invalida negocierea numai atunci când constată că există o problemă de legalitate sau de insuficienţă a probatoriului, dar nu va putea să o invalideze pe motive de oportunitate şi temeinicie strict legate de cuantumul şi forma de executare a pedepsei, dacă acestea sunt în limitele stabilite inițial (nici măcar în cazul în care, din evaluarea circumstanţelor concrete ale cauzei, ar constata că limitele fixate nu sunt în concordanţă cu gravitatea faptei sau periculozitatea infractorului), posibilitatea reevaluării limitelor de negociere fiind circumscrisă principiilor stabilităţii raporturilor juridice şi previzibilităţii procedurii pentru inculpat.

Ce se întâmplă în cazul în care lipseşte unul dintre avizele impuse de lege?

Aparent, lipsa avizului prealabil nu ar putea influenţa procedura în cazul în care există avizul ulterior, întrucât acesta validează implicit, din punctul de vedere al Ministerului Public, şi modalitatea şi limitele de negociere. În ceea ce-l priveşte pe inculpat însă, considerăm că acesta ar putea invoca nulitatea relativă, în condiţiile art. 282 alin. (4) lit. b) C. proc. pen., dacă poate dovedi vătămarea rezultată din omisiunea procurorului ierarhic superior de a fixa în prealabil limitele încheierii acordului. O asemenea ipoteză ar fi posibilă dacă inculpatul demonstrează că limitele pe care procurorul ierarhic superior le-ar fi stabilit prin avizul prealabil ar fi putut fi mai mici decât pedeapsa negociată cu procurorul de caz (spre exemplu, s-ar putea raporta la practica constantă a parchetului în cauze similare).

În ceea ce priveşte lipsa avizului ulterior, considerăm că sunt aplicabile dispoziţiile art. 484 alin. (1) C. proc pen., instanţa urmând a dispune acoperirea omisiunii, sens în care va sesiza conducătorul parchetului care a emis acordul. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 484 alin. (1) C. proc. pen. şi calificarea avizului ulterior ca fiind una dintre menţiunile esenţiale ale acordului de recunoaştere a vinovăţiei are la bază următoarele considerente:
– avizul ulterior poate fi dat printr-o menţiune efectuată pe însuşi actul care atestă încheierea acordului, similar cu menţiunea privind verificarea legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului;
– momentul la care se efectuează avizarea ulterioară permite, spre deosebire de lipsa avizului prealabil, complinirea lipsurilor fără a influenţa desfăşurarea procedurii în faza de urmărire penală (avizul ulterior nefiind de natură să genereze modificări substanţiale în ceea ce priveşte procesul de negociere sau drepturile inculpatului);
– voinţa procurorului ierarhic superior este implicit exprimată prin înaintarea acordului şi a dosarului la instanţa competentă să judece cauza.

V. Atunci când în cauză sunt cercetați mai mulți inculpați, se poate încheia acord de recunoaștere a vinovăției cu toți sau numai cu o parte dintre aceștia.

Din dispozițiile art. 478 alin. (5) C. proc. pen. rezultă că, dacă mai mulți inculpați doresc să recurgă la procedura specială, cu fiecare dintre ei se va perfecta un acord distinct. Dispoziția este însă amendată de art. 485 alin. (2) C. proc. pen., conform căruia ”instanţa poate admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei numai cu privire la unii dintre inculpaţi (s. n.)”. Această contradicție a legii ar trebui corectată; după părerea noastră, cel puțin teoretic nu ar trebui exclusă posibilitatea de a se încheia un singur acord cu privire la toți inculpații, în măsura în care prin aceasta nu se aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie a inculpaţilor pentru care nu s-a încheiat acord, așa cum prevede art. 478 alin. (5) C. proc. pen, și nici prezumției de nevinovăție de care beneficiază chiar inculpații care au perfectat acord, pentru faptele pe care nu le-au recunoscut. Credem că esențial este ca procesul de negociere asupra pedepsei să se deruleze cu fiecare inculpat în parte (așadar, să aibă caracter personal), consemnarea rezultatelor tuturor negocierilor într-un singur acord nefiind în măsură a împieta asupra procedurii. De asemenea, nu există niciun impediment pentru ca, atunci când în aceeași cauză s-au încheiat mai multe acorduri, instanța să fie sesizată cu toate, competența urmând a se stabili potrivit art. 44 C. proc. pen..

Însă, chiar dacă toți inculpații recunosc toate faptele ce li se impută, se vor încheia totuși acorduri diferite dacă declarațiile de recunoaștere intervin la momente diferite. În cazul în care un inculpat recunoaște în același timp mai multe fapte, se va încheia un singur acord cu privire la toate. Este însă posibil ca recunoașterea fiecărei fapte să intervină la momente diferite, ceea ce presupune prin natura lucrurilor încheierea unor acorduri diferite.

VI. Obiectul negocierii. Negocierea dintre procuror și inculpat poartă asupra următoarelor aspecte:

a) felul și cuantumul pedepsei. Întrucât legea nu distinge, este vizată atât pedeapsa principală (amendă sau închisoare) cât și pedepsele complementare.

Din analiza dispozițiilor art. 479 și art. 482 lit. h) C. proc. pen. constatăm că măsurile de siguranță nu formează obiect al negocierii, situația lor nefiind de altfel menționată în cuprinsul acordului de recunoaștere a vinovăției. Instanța sesizată prin acord este însă obligată să se pronunțe și asupra lor, întrucât – potrivit art. 487 lit. a) C. proc. pen. – sentința trebuie să cuprindă și mențiunile prevăzute la art. 404 C. proc. pen., iar printre acestea se numără și cele privitoare la măsurile de siguranță.

Se pune în aceste condiții întrebarea cum ar putea decide instanța asupra măsurilor de siguranță. Spre exemplu, cum s-ar putea aplica măsura confiscării speciale (art. 112 C. pen.), câtă vreme bunurile vizate nu sunt indicate în acord? Cum va lua instanța o măsură de siguranță care nu are caracter imperativ (spre exemplu, internarea medicală – art. 110 C. pen.), dacă procurorul și inculpatul nu au negociat și nu au ajuns la un acord asupra acesteia și, mai mult decât atât, procedura în fața instanței este necontradictorie? Dacă procurorul ar solicita luarea unei asemenea măsuri și inculpatul s-ar opune, în mod logic, procedura ar trebui să includă dispunerea și efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, iar judecătorul ar trebui să îi acorde inculpatului dreptul de a pune concluzii. Apreciem că această problemă ar trebui clarificată de legiuitor.

b) forma de executare a pedepsei, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei. În ceea ce privește forma de executare a pedepsei, procurorul și inculpatul vor negocia și asupra posibilității de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere, în condițiile art. 91 și următoarele C. pen.

VII. În situaţia în care se încheie acord numai cu privire la unele fapte sau numai cu privire la unii inculpaţi, iar pentru celelalte fapte sau inculpaţi se dispune trimiterea în judecată, sesizarea instanţei se face separat.

Odată cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei, instanţei i se va înainta și dosarul de urmărire penală. Dacă acordul privește numai unele dintre fapte sau numai pe unii dintre inculpaţi, procurorul va înainta instanţei numai actele de urmărire penală care se referă la acele fapte şi persoane. În cazul în care inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente au încheiat o tranzacție sau un acord de mediere cu privire la pretențiile civile, acesta va fi înaintat de asemenea instanţei.

Soluționarea acordului de recunoaștere a vinovăției se va face de către instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond. Dacă urmărirea penală s-a efectuat față de mai inculpați sau pentru mai multe fapte pentru care competența, după calitatea persoanei sau materială, aparține unor instanțe diferite, acordul va fi soluționat de instanța competentă în raport de faptele sau persoanele la care el se referă, și nu în raport de cele pentru care s-a întocmit rechizitoriu. Această concluzie rezultă din interpretarea art. 483 alin. (2) C. proc. pen. deoarece, câtă vreme acordul va fi însoțit exclusiv de acele acte care privesc faptele și persoanele la care el se referă, instanța nici nu și-ar putea verifica competența în raport de faptele și persoanele sesizate prin rechizitoriu, care îi rămân necunoscute.

Dacă sesizarea instanței prin acord se face numai cu privire la unele fapte sau inculpați, este posibil ca ea să fie urmată de o declinare de competență dispusă de procuror. Spre exemplu, dacă în cauză sunt cercetați mai mulți inculpați, dintre care doar unul sau unii încheie acord, iar competența a fost atrasă de tocmai de calitatea acestora, după sesizarea instanței, procurorul va dispune disjungerea și își va declina competența pentru continuarea urmăririi penale față de ceilalți suspecți sau inculpați, întrucât dispozițiile art. 44 alin. (2) C. proc. pen. nu se aplică în faza urmăririi penale [art. 63 alin. (2) C. proc. pen.]. Spre exemplu, dacă pentru o ucidere din culpă sunt cercetați un senator și o persoană fără calitate specială, urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Doar inculpatul care este senator încheie acord de recunoaștere a vinovăției, fiind sesizată instanța cu acesta. Pentru continuarea urmăririi penale față de inculpatul fără calitate specială va trebui în prealabil să se dispună declinarea de competență către parchetul de pe lângă judecătorie. Această situație poate fi practic evitată numai prin preluarea cauzei în temeiul art. 325 C. proc. pen..

VIII. Potrivit art. 484 alin. (1) C. proc. pen., dacă acordului de recunoaştere a vinovăţiei îi lipseşte vreuna dintre menţiunile obligatorii sau dacă nu au fost respectate condiţiile prevăzute la art. 482 şi art. 483 C. proc. pen., instanţa dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile şi sesizează în acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul. În opinia noastră, textul de lege are o formulare confuză. Spre exemplu, dacă nu s-au respectat condițiile prevăzute la art. 483 alin. (1) C. proc. pen. privitoare la competența materială, firesc este ca instanța să-și decline competența, chiar cu riscul unui conflict de competență, iar nu să sesizeze procurorul.

IX. Se pune întrebarea dacă instanța poate ridica din oficiu problema încadrării juridice dată faptei și menționată în acord.

La nivel teoretic pot fi analizate două situaţii:

(i) schimbarea încadrării juridice datorită insuficienței probatoriului cu privire la o parte a stării de fapt. Spre exemplu, prin acord s-a reținut circumstanța atenuantă a provocării ori o circumstanță atenuantă judiciară, iar instanța apreciază că nu sunt suficiente date care să o justifice; sau, o faptă compusă din două acte materiale a fost încadrată ca infracțiune continuată, iar instanța consideră că unul dintre ele nu se susține prin probele existente în cauză și doreşte să schimbe încadrarea juridică în forma simplă a infracțiunii.

(ii) schimbarea încadrării juridice datorită interpretării diferite a concordanței sale cu norma de incriminare, fără a interveni o schimbare în starea factuală. Spre exemplu, deși starea de fapt reținută prin acord rămâne neschimbată, instanța apreciază că infracțiunea nu este una de furt, ci una de tâlhărie. În acest caz, dincolo de aspectul privitor la schimbarea încadrării juridice, se pot naşte probleme în legătură cu limita de pedeapsă determinată de noua încadrare (care ar putea fi mai mare de 7 ani), competenţa materială diferită sau obligativitatea existenţei plângerii prealabile.

Deşi legiuitorul a omis să reglementeze aceste ipoteze, considerăm că instanţa nu poate dispune schimbarea încadrării juridice dată faptelor, astfel că, ori de câte ori va constata că încadrarea reţinută în acord este greşită, va trebui să respingă acordul.

În fundamentarea acestei opinii ne raportăm atât la dispoziţiile privind modalitatea de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, cât şi la regulile privind modalitatea de soluţionare a incidentului procedural în faţa instanţei de judecată. Astfel:
– instanţa este întotdeauna obligată să pună în discuţia părţilor noua încadrare juridică, chiar şi atunci când aceasta este invocată din oficiu. Rațiunea este legată de faptul că schimbarea încadrării juridice are implicaţii asupra situaţiei inculpatului, astfel că nu poate fi admisă nicio derogare de la principiile contradictorialităţii şi nemijlocirii, cu atât mai puţin în lipsa unui text expres care să prevadă acest lucru. Având în vedere că procedura specială este una necontradictorie şi că nu se pot administra nici noi probe în faţa instanţei, dacă s-ar admite schimbarea încadrării juridice la instanță în procedura acordului, s-ar ajunge la o încălcare a drepturilor inculpatului;
– dacă s-ar admite schimbarea de încadrare la instanță, ar însemna să se recunoască implicit că negocierea dintre procuror și inculpat și individualizarea pedepsei s-au întemeiat pe o altă normă de incriminare decât cea corectă, determinând așadar și o aplicare eronată a dispozițiilor art. 74 C. pen.;
– printr-o eventuală modificare a încadrării juridice instanţa ar desfiinţa în realitate acordul, în această ipoteză neexistând un consens între procuror și inculpat, ceea ce implicit ar duce la validarea unei negocieri inexistente şi la o soluție ce nu are legătură nici cu voinţa procurorului și nici cu cea a inculpatului.

X. Soluții și standard de probă. Asupra acordului, instanța poate pronunța una dintre următoarele soluții:
a) admiterea acordului și condamnarea inculpatului, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 485 C. proc. pen. rezultă că această soluție se dispune atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții:
– instanța constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 C. proc. pen. cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului;
– soluția la care s-a ajuns prin acord nu este disproporționat de blândă în raport cu gravitatea infracțiunii și periculozitatea infractorului.

Conform art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., atunci când admite acordul, instanța nu poate crea inculpatului o situație mai grea decât cea din acord. Deducem de aici că judecătorul este ținut numai ca limită maximă de soluția la care au ajuns procurorul și inculpatul în ceea ce privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma ei de executare, întrucât poate dispune o soluție mai blândă pentru infractor. Prin urmare, opera de individualizare a pedepsei revine în parte judecătorului. În lipsa unei dispoziții contrare, judecătorul ar putea pronunța chiar o pedeapsă mai mică decât limita de negociere impusă prin avizul procurorului ierarhic superior celui care a încheiat acordul.

Se mai poate observa că, deși soluția legii în acest caz este de admitere a acordului, în realitate nu mai suntem în prezența unui acord, judecătorul dispunând o soluție pe care procurorul nu a acceptat-o.

Se ridică problema ce soluție trebuie pronunțată atunci când instanța constată că sunt suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului, dar a intervenit între timp o cauză care înlătură răspunderea penală. Spre exemplu, dacă, după sesizarea instanței prin acord, a fost adoptată o lege de amnistie. Instanța trebuie să respingă acordul și să trimită dosarul la procuror sau trebuie să-l admită și să dispună încetarea procesului penal? Pe de o parte, condițiile art. 480 alin. (2) C. proc. pen. sunt îndeplinite (”rezultă suficiente date cu privire la existența fapteis.n.), așadar, respingerea acordului nu ar fi posibilă; pe de altă parte, soluția de admitere a acordului și de încetare a procesului penal nu este prevăzută de art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Aceeași întrebare se pune și atunci când, după sesizarea instanței prin acord, intervine o lege care dezincriminează fapta, precum și atunci când, în pofida acceptării de către inculpat a încadrării juridice stabilite de procuror, fapta recunoscută, deși există astfel cum a fost reținută și descrisă în actul de sesizare, nu este prevăzută totuși de legea penală.

În opinia noastră, soluția logică – dar neprevăzută de lege – ar fi ca în asemenea ipoteze să se dispună încetarea procesului penal sau, după caz, achitarea. Credem că ar fi trebuit ca formularea art. 480 alin. (2) C. proc. pen. să fi fost alta, anume: ”[…] rezultă suficiente date cu privire la existenţa infracțiunii pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului, iar acesta răspunde penal”.

De lege lata însă, în situațiile de mai sus, instanța nu poate decât să respingă acordul și să restituie cauza la procuror, acesta urmând a dispune clasarea.

Odată cu admiterea acordului, instanţa ia act prin sentință și de tranzacţia sau acordul de mediere încheiat între părţi cu privire la acţiunea civilă. Dacă între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În acest caz, potrivit art. 27 alin. (2) C. proc. pen., partea civilă poate introduce acţiune la instanţa civilă.

b) respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale.

Această soluție se dispune în două ipoteze:

(i) dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 C. proc. pen. cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului. Este de observat că, atunci când acordul privește mai multe fapte, el va fi respins în totalitate chiar dacă condițiile de admisibilitate nu sunt îndeplinite cu privire doar la una sau unele dintre fapte.

În această ipoteză, în care instanţa constată că nu sunt suficiente date privind fapta şi vinovăţia, considerăm că nu se pune în discuţie opţiunea procurorului de a derula ancheta penală în modalitatea pe care o apreciază ca oportună raportat la stadiul probelor. Primind dosarul cauzei, procurorul poate evalua situaţia de fapt şi constata că se impune clasarea cauzei, poate completa probatoriul şi iniţia un nou acord de recunoaştere a vinovăţiei cu inculpatul sau poate, după administrarea noilor probe, să decidă trimiterea inculpatului în judecată prin rechizitoriu. Considerăm însă că, după respingerea unui prim acord de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul nu poate, pe baza aceluiaşi probatoriu, să negocieze un nou acord şi să sesizeze instanţa, mizând pe o opinie diferită în aprecierea probelor de către un alt judecător, şi nici să întocmească rechizitoriul; din acest punct de vedere respingerea acordului obligă procurorul să suplimenteze probele existente la dosar până la o nouă sesizare a instanţei.

O problemă care se poate pune în ipoteza descrisă anterior este aceea a influenţei pe care respingerea acordului o poate avea asupra punerii în mişcare a acţiunii penale. Este posibil ca, după ce s-a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul să atace actul de dispoziţie al procurorului invocând decizia instanţei pronunţată în procedura specială?

Dincolo de confuzia legiuitorului în alegerea termenilor, din analiza dispoziţiilor art. 309 şi art. 480 alin. (2) C. proc. pen. putem constata că standardul de probă este aproape identic în ambele ipoteze, pentru a se pune în mişcare acţiunea penală fiind necesare practic aceleaşi date care pot duce la admiterea acordului de recunoaştere al vinovăţiei. În cazul în care instanţa stabileşte că probatoriul nu este suficient pentru a dovedi că inculpatul a săvârşit fapta reţinută în sarcina sa (în condiţiile în care la dosarul cauzei există suplimentar recunoaşterea inculpatului) este discutabil că punerea în mişcare a acţiunii penale nu ar fi influenţată şi că în cauză vorbim doar o deosebire de apreciere a aceloraşi probe de către autorităţi judiciare diferite. Este așadar dificil de imaginat cum ar putea fi respinsă o plângere formulată de inculpat împotriva ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale, în condițiile în care se invocă tocmai argumentele și considerentele pe care instanța le-a avut în vedere cu ocazia respingerii definitive a acordului.

Considerăm că evitarea unor asemenea probleme ar fi fost posibilă dacă legiuitorul ar fi stabilit un standard distinct pentru ipoteza admiterii acordului de vinovăţie de către instanţă faţă de standardul utilizat pentru a se dispune punerea în mişcare a acţiunii penale.

(ii) dacă apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului. Considerăm că această a doua situație are caracter subsidiar primeia, întrucât problema modului în care s-a individualizat pedeapsa nu se poate pune decât dacă se constată că faptele există, constituie infracțiuni, au fost săvârșite de inculpat și acesta răspunde penal.

Se pune problema cum va trebui să procedeze procurorul în această situație. Conform art. 485 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., trimiterea cauzei se face ”în vederea continuării urmăririi penale”, chiar dacă hotărârea instanței se întemeiază doar pe disproporția dintre soluția din acord și gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului. Logic, procurorul ar trebui doar să reia negocierea cu inculpatul în vederea adecvării soluției la considerentele instanței, numai că inculpatul – fiind vorba de un nou acord, în urma căruia situația sa va fi inevitabil îngreunată față de cea inițială – nu este obligat să accepte. Pe de altă parte, ne întrebăm și dacă procurorul ar putea fi cumva obligat să reia negocierea, chiar dacă inculpatul ar fi de acord; în lipsa vreunei precizări a legii, credem că nu. Prin urmare, este posibilă atât simpla renegociere urmată de un nou acord cu o soluție mai grea decât cea inițială, cât și continuarea urmăririi penale finalizată cu o trimitere în judecată prin rechizitoriu.

În situația în care nu s-au obținut probe noi după continuarea urmăririi penale, procurorul este obligat fie să renegocieze cu inculpatul pentru a ajunge la un nou acord, fie să dispună renunţarea la urmărire penală în cazul în care există o schimbare de optică în ceea ce priveşte oportunitatea continuării urmăririi penale, fie să dispună trimiterea în judecată când consideră că probele sunt suficiente pentru a înlătura orice dubiu rezonabil şi una dintre părţi nu mai doreşte o nouă negociere. Aceste variante rezultă din împrejurarea că, prin soluția inițială de respingere a acordului, un judecător a constatat că fapta există, constituie infracțiune și inculpatul răspunde penal, apreciere de care procurorul este ținut.

O problemă se pune cu privire la situaţia în care inculpatul refuză reluarea negocierilor pentru încheierea unui nou acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar procurorul constată că probatoriul este insuficient pentru eliminarea oricărei îndoieli rezonabile şi nu poate în mod obiectiv nici să administreze alte probe relevante. În această situaţie, instanţa nu poate fi sesizată nici prin rechizitoriu și nici prin acord, astfel că va fi incidentă soluţia clasării întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

Dacă apar însă probe noi, procurorul poate dispune orice soluție, inclusiv clasarea motivată pe oricare dintre cazurile prevăzute de art 16 C. proc. pen. (spre exemplu, dacă rezultă că fapta nu e prevăzută de legea penală sau că există o cauză justificativă sau de neimputabilitate).

Dacă, după continuarea urmăririi penale, procurorul sesizează instanța cu un nou acord sau prin rechizitoriu, judecătorul care a respins acordul inițial va fi incompatibil să judece [art. 64 alin. 1 lit. f) C.pr.pen.].

Faţă de constatările instanţei, raportate la existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului, este important să stabilim dacă hotărârea pronunţată în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei în această ipoteză (pedeapsă nejustificat de blândă) se bucură de autoritate de lucru judecat şi cum influenţează această hotărâre derularea procesului penal, ulterior respingerii acordului şi trimiterii cauzei în vederea continuării urmăririi penale.

Astfel cum am indicat anterior, legiuitorul pare să introducă acelaşi standard de probă în ceea ce priveşte punerea în mişcare a acţiunii penale şi datele necesare pentru stabilirea existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei. De aici rezultă că respingerea acordului pe motiv că pedeapsa este prea blândă validează pentru procuror faptul că există probe suficiente cu privire la infracțiune şi infractor.

Dacă ne raportăm însă la procedura comună de sesizare a instanţei de judecată prin rechizitoriu şi la condiţiile stabilite de lege pentru a se dispune condamnarea, se poate observa cu uşurinţă că standardul de probă este diferit.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 103 alin. (2) C. proc. pen. cu dispoziţiile art. 396 alin. (2)-(4) C. proc. pen. reiese că, în procedura comună, condamnarea inculpatului, renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei nu pot fi dispuse decât atunci când acuzaţia a fost probată dincolo de orice îndoială rezonabilă, în vreme ce în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei standardul de probă pentru a se dispune aceleași soluții este mai scăzut, judecătorul fiind ţinut să constate că din probe rezultă suficiente date cu privire la săvârşirea faptei şi vinovăţia inculpatului.

Diferenţa de standard este justificată având în vedere că în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu putem vorbi de o veritabilă poziţionare în conflict între Ministerul Public şi inculpat şi că, prin însăşi declaraţia de recunoaştere, inculpatul validează situaţia reţinută de procuror (indicând astfel, el însuși, că sunt suficiente probe care îl determină să recunoască fapta şi să nu prelungească inutil procesul penal). Pe de altă parte, standardul din procedura acordului se aplică cu prioritate, întrucât dispozițiile art. 480 alin. (2) C. proc. pen. [la care fac trimitere și dispozițiile art. 485 alin. (1) C. proc. pen.] sunt norme speciale derogatorii de la procedura obișnuită.

În aceste condiţii, apreciem că este exclusă autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în cadrul procedurii speciale față de hotărârea ulterioară din procedura obișnuită, deoarece instanţele chemate să analizeze cauza se raportează la criterii calitative distincte; este perfect posibil ca „datele suficiente” să nu elimine ”orice îndoială rezonabilă”. Prin urmare, dacă în urma respingerii acordului pe motiv că pedeapsa este prea blândă, procurorul continuă urmărirea penală și sesizează instanța cu rechizitoriu, această instanță nu este ținută de hotărârea de respingere a acordului (prin care s-a constatat că infracțiunea există, inculpatul a săvârșit-o și răspunde penal), astfel că poate pronunța orice soluție în cauză.

În ceea ce priveşte o reluare a procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei considerăm că situaţia este diferită. Având în vedere că ambele instanţe chemate să se pronunţe asupra acordurilor (prima – cea care l-a respins; cea de-a doua – cea sesizată cu un nou acord prin care s-a negociat o pedeapsă adecvată la considerentele de respingere a primului acord) judecă prin raportare la acelaşi standard de probă al ”datelor suficiente”, apreciem că cea de-a doua instanţă nu ar putea ignora prima hotărâre care a constatat că fapta există, constituie infracțiune și inculpatul răspunde penal, motiv pentru care nici nu ar putea să respingă noul acord pe motivul insuficienței datelor în acest sens, ci numai pe considerentul că și noua pedeapsa este în continuare nejustificat de blândă față de gravitatea faptei și făptuitorului.

Desigur, aprecierea de mai sus (faptul că instanţa care ar fi sesizată cu un nou acord de recunoaştere a vinovăţiei este ţinută de hotărârea primei instanţe) își păstrează valabilitatea atunci când noul acord se încheie raportat la aceleași probe existente în cauză. În ipoteza în care noul acord se perfectează după ce au fost administrate probe noi în urmărirea penală, poate interveni și o respingere pe motivul insuficienței datelor.

XI. Legea nu prevede ce rezolvare se dă acțiunii civile în caz de respingere a acordului. Analizând dispozițiile art. 486 alin. (2) C. proc. pen., credem că singura soluție logică – dar neprevăzută de lege – este ca acțiunea civilă să rămână nesoluționată. Partea civilă nu se poate adresa instanței civile (după definitivarea hotărârii asupra acordului) în temeiul art. 27 alin. (2) C. proc. pen., întrucât, odată cu respingerea acordului, instanța trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, ceea ce înseamnă că partea civilă va rămâne în continuare în procesul penal, acțiunea civilă urmând a fi soluționată de instanța penală sesizată prin rechizitoriu.

XII. Care este valoarea declaraţiei de recunoaştere în ipoteza respingerii acordului de către instanţă?

Legea nu face nicio precizare în această privinţă. Este însă fără îndoială că declaraţia de recunoaştere a faptei este „provocată”, din perspectiva inculpatului, de beneficiul participării la negocierea propriei pedepse. În considerarea acestui beneficiu, inculpatul ar putea fi tentat să recunoască aspecte ale stării de fapt care altfel sunt insuficient clarificate. Spre exemplu, în cazul în care nu s-a stabilit cu precizie care a fost ora comiterii furtului, iar încadrarea juridică dată de procuror este furt în timpul nopţii (calificat) pe baza declaraţiilor unui singur martor, inculpatul ar putea să accepte această încadrare juridică, deși, în realitate, fapta s-a săvârșit seara.

Ce se întâmplă cu această declaraţie de recunoaştere dacă acordul este respins la instanţă şi în continuare se urmează procedura obişnuită, instanţa urmând a fi sesizată cu rechizitoriu?

Analizând calitatea declaraţiei formulate de inculpat în cadrul procedurii speciale, se poate cu uşurinţă stabili că motivul determinant al acesteia este beneficiul acordat de lege şi nu clarificarea benevolă a situaţiei de fapt şi stabilirea adevărului. În plus, fiind circumscrisă unor formalităţi stricte, declaraţia dată în cadru procedurii acordului se va limita la validarea situaţiei de fapt stabilită de procuror, nefiind permise nuanţările sau clarificările unor situaţii conexe, dar cu implicaţii în stabilirea existenţei circumstanţelor agravante şi implicit a încadrării juridice. Cu toate acestea, normele privind modalitatea de administrare şi excludere a probelor nelegal sau neloial administrate nu prevăd niciun caz care ar permite autorităţilor judiciare excluderea declaraţiei inculpatului în cazul respingerii acordului şi nici nu există o dispoziţie legală care să limiteze valoarea recunoaşterii exclusiv în cadrul procedurii speciale sau să califice declaraţia ca simplă condiţie pentru încheierea acordului, lipsind-o astfel de orice valoare probatorie în afara acestei proceduri.

Prin urmare, fără a afirma că declarația de recunoaștere dată în procedura acordului ar trebui exclusă de plano în procedura obișnuită ulterioară, considerăm că autorităţile judiciare trebuie totuși – în procesul de apreciere a probelor – să evalueze cu circumspecţie o asemenea recunoaştere, mai ales în situaţia în care, urmându-se procedura obişnuită, nu s-a mai obţinut o altă declaraţie concordantă sau inculpatul a revenit asupra declaraţiei iniţiale, chiar şi parţial. Atunci când, în cadrul procedurii comune, inculpatul își retractează recunoașterea din procedura acordului, fie în totalitate, fie doar privitor la anumite aspecte, organele judiciare nu ar trebui să aprecieze această atitudine ca una oscilantă sau nesinceră, întrucât cele două declaraţii au avut motive determinante distincte. În orice caz, considerăm că, în situaţia de faţă, a da eficienţă deplină recunoaşterii înseamnă o eludare implicită a dreptului la tăcere şi a privilegiului contra autoincriminării, ceea ce poate conduce la o lezare gravă a dreptului la apărare.

O soluție pentru rezolvarea acestei probleme ar putea fi ca legea să prevadă în mod expres că declaraţia de recunoaştere are valoare doar în cadrul procedurii speciale şi că aceasta trebuie exclusă din probatoriu în cazul în care acordul nu este validat de instanţă în mod definitiv.

XIII. Calea de atac. Sentința dată asupra acordului de recunoaștere a vinovăției poate fi apelată.

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. pen., titulari ai apelului sunt numai procurorul și inculpatul. Soluția legiuitorului este discutabilă. În condițiile în care, prin sentință, instanța se pronunță și asupra cheltuielilor judiciare, nu vedem de ce, spre exemplu, apărătorul (asistența juridică fiind obligatorie) sau interpretul – a cărui prezență în instanță este obligatorie dacă inculpatul nu vorbește ori nu înțelege limba română, sau nu se poate exprima [art. 12 alin. (3) C. proc. pen.] – nu ar putea ataca acea parte din sentință care privește indemnizațiile sau onorariile ce li se cuvin, atunci când sunt nemulțumiți. De asemenea, dacă instanța admite acordul, dar omite să ia act de tranzacția intervenită între inculpat, partea civilă și partea responsabilă civilmente, de ce ultimele două nu ar putea ataca sentința?

Soluționând apelul, instanța poate dispune:
a) respingerea apelulului ca tardiv, inadmisibil ori nefondat, și menţinerea sentinței [ 488 alin. (4) lit. a) C. proc. pen.];
b) admiterea apelului și:
– desfiinţarea sentinţei prin care acordul de recunoaştere a fost admis numai cu privire la felul şi cuantumul pedepsei sau la forma de executare a acesteia şi pronunţarea unei noi hotărâri, procedându-se potrivit art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., care se aplică în mod corespunzător [art. 488 alin. (4) lit. b) C. proc. pen.];
– desfiinţarea sentinţei prin care acordul de recunoaştere a fost respins, admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. a) şi art. 486 C. proc. pen. [art. 488 alin. (4) lit. c) C. proc. pen.].

În opinia noastră, ambele ipoteze de admitere a apelului sunt concepute superficial.

Astfel, soluția prevăzută de art. 488 alin. (4) lit. b) se coroborează cu dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora împotriva sentinţei prin care acordul de recunoaştere a fost admis se poate declara apel numai cu privire la felul şi cuantumul pedepsei ori la forma de executare a acesteia. Practic, numai procurorul poate ataca această sentință, atunci când prima instanță a admis acordul și a dispus o soluție mai ușoară pentru inculpat. Inculpatul nu ar avea niciun interes să atace o asemenea hotărâre, care îi este oricum mai favorabilă.

În această ipoteză, conform textelor mai sus citate, instanța de apel procedează la reindividualizarea pedepsei sau a formei sale de executare, pronunțând o soluție mai aspră pentru inculpat, deoarece este vorba despre apelul procurorului și nu al inculpatului. Soluția nu poate fi însă mai grea decât cea la care s-a ajuns inițial prin acord, întrucât dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător. Practic, instanța de apel are două posibilități:
(i) fie aplică soluția la care s-a ajuns prin acord;
(ii) fie aplică o altă soluție decât cea la care s-a ajuns prin acord, mai aspră decât cea din sentință, dar în orice caz nu mai grea decât cea din acord.

Din cele de mai sus s-ar părea că, în procedura specială, apelul exercitat împotriva sentinței de admitere a acordului nu are efectul devolutiv general prevăzut la art. 417 alin. (2) C. proc. pen. (conform căruia ”instanța este obligată ca, în afară de temeiurile invocate și de cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspecte de fapt și de drept”).

Dacă aceasta a fost într-adevăr dorința legiuitorului, apreciem că suntem în prezența unei erori grave. Două ipoteze ni se par elocvente.

În primul rând, se poate întâmpla ca instanța de apel să aprecieze că acordul nu ar fi trebuit admis de prima instanță, considerând, spre exemplu, că nu sunt suficiente date privind existența infracțiunii sau vinovăția inculpatului. Cu alte cuvinte, să considere că apelul este întemeiat, dar pentru alte motive decât cele invocate de procuror. Cum ar trebui să procedeze în acest caz judecătorii investiți cu soluționarea apelului? Din modul cum este conceput art. 488 alin. (4) lit. b) C. proc. pen. rezultă că ei sunt ținuți de aprecierea primei instanței cu privire la existența faptei și vinovăția inculpatului. Dar dacă judecătorii din apel au dubii că fapta a fost comisă de inculpat? Dacă ar respinge apelul, ar menține în contra convingerii lor o soluție de condamnare (sau, după caz, de renunțare la aplicarea pedepsei sau amânare a aplicării pedepsei). Dacă ar admite apelul, ar trebui să pronunțe o soluție mai aspră decât cea a primei instanțe, din nou împotriva convingerii lor cu privire la temeinicia soluției.

În al doilea rând, legiuitorul a uitat că sentința de admitere a apelului ar putea fi dată cu încălcarea unor dispoziții sancționate cu nulitatea absolută. Este, spre exemplu, posibil ca instanța care a admis acordul să nu fi fost competentă după materie sau după calitatea persoanei, ori ca asistența juridică a inculpatului să nu fi fost asigurată. Conform art. 281 alin. (3) C. proc. pen., nulitatea absolută derivată din necompetența materială sau personală, atunci când judecata s-a efectuat de către o instanță inferioară celei legal competente, poate fi invocată în orice stare a procesului. De asemenea, potrivit art. 281 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., încălcarea dispozițiilor privitoare la asistența juridică obligatorie a inculpatului poate fi invocată în orice stare a procesului, indiferent de momentul în care a intervenit încălcarea (n.n. – deci chiar dacă aceasta s-a înregistrat în cursul urmăririi penale), când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției. Mai mult, nulitatea absolută poate fi constatată și din oficiu [art. 281 alin. (2) C. proc. pen.]. Ne întrebăm cum ar putea fi invocate aceste vicii ”în orice stare a procesului”, așa cum prevăd textele mai sus citate, și cu ce efecte, dacă sentința de admitere a acordului poate fi apelată numai cu privire la felul şi cuantumul pedepsei ori la forma de executare a acesteia, iar, în caz de admitere a apelului, desființarea sentinței este limitată exclusiv la aceleași trei aspecte?

Apreciem că asemenea situații sunt inadmisibile. Se nesocotesc în mod evident atât dispozițiile care prevăd că acordul se admite doar atunci când sunt date suficiente privind infracțiunea și infractorul (standardul fiind oricum mai scăzut decât cel din procedura obișnuită), cât și normele imperative referitoare la nulități.

Având în vedere cele arătate, nu credem totuși că, în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției, legiuitorul a înțeles să deroge de la efectul devolutiv general al apelului, prevăzut la art. 417 alin. (2) C. proc.pen..

Și soluția prevăzută de art. 488 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. este criticabilă. La prima vedere, în caz de desființare a sentinței prin care acordul a fost respins, acesta va trebui admis în apel. În realitate, s-a uitat că respingerea în primă instanță a acordului poate interveni pentru două ipoteze alternative:
(i) dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 C. proc. pen. cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, și
 (ii) dacă soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.

Or, se poate întâmpla ca prima instanță să respingă acordul pe motiv de greșită individualizare a pedepsei, dar instanța de apel să considere că nu există suficiente date cu privire la existența infracțiunii. În acest caz, apelul trebuie admis, chiar dacă pentru alte temeiuri decât cele invocate de apelant, sentința trebuie desființată și acordul respins (iar nu admis), cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 485 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. – soluție pe care însă legea o omite.

Sau se poate întâmpla ca prima instanță să respingă acordul pe motiv că nu există suficiente date cu privire la existența infracțiunii. Procurorul critică soluția, instanța de apel este de acord cu motivarea apelului, dar consideră că pedeapsa la care s-a ajuns prin acord este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului. Ne întrebăm în acest caz de ce acordul ar trebui admis? Judecătorul primei instanțe poate considera soluția din acord ca fiind prea blândă (și atunci respinge acordul), dar nu recunoaștem aceeași posibilitate instanței de control judiciar, pe care o obligăm să admită acordul în aceeași ipoteză? Noi considerăm că în acest caz apelul ar trebui admis, desființată sentința primei instanțe și acordul ar trebui respins cu noua motivare.

De asemenea, sunt și aici valabile aspectele mai sus semnalate cu privire la nulitatea absolută a sentinței (de respingere a acordului). Credem că, în cazurile de nulitate absolută, ar trebui să se dispună rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată sau, în caz de necompetență, de către instanța competentă, așa cum prevăd dispozițiile art. 421 pct. (2) lit. b) C. proc. pen.

Din nou, nu credem că în această procedură specială s-a dorit o evitare a efectului devolutiv general al apelului.

Apreciem că o soluție mai simplă și mai clară ar fi fost aplicarea în mod corespunzător, în procedura acordului, a dispozițiile generale din materia apelului.

XIV. Scurte concluzii.

Caracterul de noutate al instituţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei a generat în mod inevitabil inadvertenţe în normele de procedură aplicabile, plecând, pe de-o parte, de la schimbarea naturii actelor ce duc la pronunţarea soluţiei de către instanţă, de la normele de conflict la norme de negociere şi, pe de altă parte, de la modificarea standardelor în ceea ce priveşte probele, rolul activ al instanţei şi aplicarea principiilor nemijlocirii şi contradictorialităţii. Aceste modificări fundamentale în mecanismul de luare a deciziilor de către judecătorul cauzei şi în dinamica procesului penal au generat probleme de preluare a procedurilor privind controlul soluţiilor şi posibilităţile de apreciere şi decizie a judecătorului, fiind absolut necesară crearea normelor proprii procedurii speciale şi îndepărtarea de la construcţiile tradiţionale de derulare a fazei de judecată simplificată.

Asist. univ. drd. Radu SLĂVOIU
Procuror Alexandra LĂNCRĂJAN


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.