Insolvența, pe aripi de vânt
24 martie 2015 | Gheorghe PIPEREAMa uit cu surprindere la evolutia bizara a proiectului de Lege privind insolventa particularilor care se dezbate acum in Parlament si constat ca traseul pe care acest proiect s-a inscris se indeparteaza vizibil de la conceptul initial, dezbatut in Parlament in anul 2010, cu ocazia adoptarii proiectului de lege pe care l-am elaborat eu in anul 2009.
Dupa modelul american (preluat, de altfel, cu diverse nuante, de toate tarile UE care au astel de reglementari), insolventa simplilor particulari este o procedura esentialmente judiciara, la fel ca si insolventa profesionistilor. Aceasta nu pentru ca trebuie neaparat “incarcat” rolul instantelor cu aceste proceduri, ci pentru ca doar procedurile judiciare prezinta garantii de: (i) transparenta, (ii) independenta si impartialitate a organelor care aplica procedura, (iii) control judiciar, (iv) executorialitate a dispozitiilor legale si judiciare relative la oprirea urmaririlor silite individuale ale creditorilor (authomatic stay), inghetare a datoriilor la nivelul celor din data deschiderii procedurii, continuare a contractelor debitorului aflate in curs la data deschiderii procedurii. In plus, o procedura de insolventa derulata dupa rigorile unei procedure judiciare reprezinta si o garantie (sau macar o speranta) de solutionare a conflictului, real sau aparent, intre legislatia insolventei si legea penala, conflict la ordinea zilei in prezent in dosarele de insolventa a profesionistilor.
Pe valul protestelor declansate de explozia cursului francului elvetian in urma deciziei administrative a Bancii Centrale a Elvetiei de renuntare la cursul fix al francului fata de euro (1,2 la 1, curs fix stabilit tot pe cale administrativa in septembrie 2011), acest proiect a fost mediatizat ca fiind singura cale “reala” de salvare a debitorilor in contractele de credit in franci elvetieni. Sub imperiul urgentei solutiilor necesare stingerii acestui incendiu, s-a observat, totusi, ca sunt, numai la nivelul Biroului de Credit (o institutie conceputa de banci ca un fel de lista neagra a debitorilor aflati in default, adica, mai pe romaneste, in faliment) peste 960 de mii de contracte de credit bancar de retail “in suferinta”, cu mai mult de 800 de mii de “titulari”, dintre care peste 500 de mii sunt in default de mai mult de 6 luni. La aceasta cifra ar trebui adaugate acele personae care au datorii la furnizorii de utilitati, la asociatiiile de locatari/proprietary si la fisc, cifra indisponibila public. CSM si-a exprimat public temerea ca un asemenea numar de debitori potentiali insolventi nu va putea fi acoperit de sistemul judiciar. Executorii judecatoresti si-au dat seama ca 500 de mii de potentiali faliti inseamna tot atitia debitori – lipsa din target-ul lor. Fiscul si-a dat seama ca un volum mare de debitori pusi sub protectia tribunalului inseamna un volum mare de noi evazionisti (n.n. – precum se poate observa din mass-media, fiscul si chiar guvernul au ajuns sa vada in insolventa un debuseu pentru profesionistii evazionisti). Si, desigur, bancile au capitalizat aceste temeri si nemultumiri, conchizind ca legea nu este necesara, mai ales ca si lor, institutii onorabile, de altfel, o astfel de lege le-ar provoca pierderi de 3,5 mld lei.
Pentru a impaca atit de multele capre cu singura varza in prezenta – proiectul aflat acum pe rolul Parlamentului – s-a decis ca legea sa fie scindata in doua faze, una exterioara tribunalului, derulata in fata unei comisii care sa se ocupe cu aprobarea si urmarirea unor planuri de rambursare a datoriilor elaborate de debitorii onesti, cea de-a doua, derulata in fata instantei (tribunal sau judecatorie, cu apel la curtile de apel – nu se stie deocamdata care va fi decizia in privinta competentei functionale), destinata lichidarii averii debitorului. Asadar, planul de rambursare a datoriilor, prin care debitorul incearca sa evite falimentul, nu se mai deruleaza in fata instantei si sub controlul acesteia, ci in fata unei comisii locale, formata din tot felul de reprezentanti locali ai bancilor, ai Bancii Nationale a Romaniei, ai Autoritatii Nationale pentru Protiectia Consumatorilor, ai Fiscului, ai Uniunii Nationale a Executorilor Judecatoresti, dar nu si din practicieni in insolventa. Nu mi-e clar, deocamdata, nici daca in aplicarea planului, debitorul este controlat si supravegheat de un administrator judiciar, asa cum se intimpla in procedura insolventei profesionistilor. Probabil ca si de aceste lucruri se vor ocupa comisiile locale.
Asadar, debitorul, in intentia de a propune si derula un “plan de rambursare a datoriilor”, nu se mai pune sub protectia judecatorie/tribunalului, ci sub protectia acestei comisii.
Bun, sa vedem in ce masura aceasta idee poate fi pusa in practica si, mai interesant, in ce masura aceasta idee poate duce la degrevarea instantelor de aceasta procedura de salvare de la faliment a simplilor particulari (consumatori aflati in stare de supra-indatorare, debitori la furnizorii de utilitati, locatari in blocuri de locuinte, contribuabili).
Ma indoiesc ca simpla sesizare a acestei comisia si chiar depunerea unui plan de rambursare a datoriilor va determina oprirea/suspendarea urmaririlor individuale ale creditorilor (authomatic stay). O astfel de consecinta nu poate fi determinata decit de o decizie judecatoreasca sau de o dispozitie expresa, indubitabila, in lege (si in acest caz, un creditor va putea contesta efectul de oprire/suspendare a urmaririlor individuale, inclusiv prin invocarea inaplicabilitatii legii interne pe motiv de contradictie cu CEDO sau cu Dreptul Uniunii Europene). De aici, potentialul de contestatie judiciara. Dosarele vor fi multe si marunte, intrucit fiecare creditor va putea sa conteste efectul de suspendare la instanta de executare, adica, peste tot, si nu doar in fata unui singur judecator-sindic. Cam aceleasi lucruri se vor putea intimpla si cu efectul de inghetare a valorii creantelor, precum si cu efectul de continuare a contractelor aflate in curs, chiar in contra vointei partenerului contractual al debitorului. Iata, deci, alte doua surse de contestatii judiciare, care vor avea potentialul de multiplicare la infinit a unor procese care, reunite intr-un singur dosar de insolventa, ar putea fi rezolvate unitar si coerent, in aceeasi epoca in care se va fi intimplat si punerea debitorului sub protectia tribunalului. Asa ca, incercind sa evite 50 de mii de noi dosare de insolventa, ne pricopsim cu 100 de mii de contestatii. Numarul estimat – 50 de mii de dosare – este numarul maxim de insolvente noi pe care il pot eu estima in prezent. Precizez ca, asa cum vad eu lucrurile, in ADN-ul etic al cetateanului roman a nu-ti plati datoria nu e o optiune, asa cum nu este o optiune sa fii falit.
In alta ordine de idei, la momentul la care va vorbesc, in dosarele de insolventa a profesionistilor, Fiscul, mai ales prin intermediul nou infiintatului Departament Antifrauda (fosta Garda Financiara), sesizeaza destul de usor autoritatile de ancheta penala atunci cind are suspiciuni ca un debitor a cerut insolventa in mod abuziv, in intentia de evita taxe si impozite, de a ascunde provenienta unor sume sau valori, de a frauda bugetele central sau locale etc. Fiscul, acelasi, sesizeaza organele de ancheta penala si atunci cind constata ca un debitor, desi avea obligatia sa ceara deschiderea procedurii de insolventa, nu a facut-o, intirziind cu minim 6 luni peste termenul maxim de declarare a insolventei (bancruta simpla). In acest turbion al plingerilor si sesizarilor penale sunt atrasi, alaturi de debitori, unii practicieni in insolventa, afiliatii debitorului, precum si, uneori, membrii in comitetul creditorilor. In multe cazuri de insolventa mari, cu multi stakeholderi, organele de ancheta penala cer, iar judecatorii de drepturi si libertati dispun, masuri preventive de genul sechestrului in vederea confiscarii. Nu discut aici daca acest trend este justificat sau nu. Va invit doar sa va inchipuiti un singur debitor – simplu particular, cu multi bani, multe datorii sau multa notorietate care va cere sa fie pus sub protectia comisie locale pentru a pune in aplicare un plan de rambursare a datoriilor. Daca va e mai simplu, imaginati-va ca acest debitor este “om de afaceri” cu multe tranzactii imobiliare la activ sau cu multe cesiuni de drepturi litigioase derulate “cu succes” sau unul care este, in acelasi timp, si om politic, si “om de afaceri” si om de afaceri, care ajunge in stare de insolventa. Si dupa aceea, faceti pasul imaginativ urmator: acest debitor va fi fost acuzat de faptul ca, punindu-se sub protectia comisiei (???!), a facut, de fapt, un act de evaziune fiscala, un act de spalare de bani, un act de frauda in dauna creditorilor etc. Cam ce credeti ca se va intimpla cu membrii in comisia locala de aprobare si control ale planului debitorului de rambursare da datoriilor? Reamintesc ca o intreaga comisie de stabilire a despagubirilor pentru imobile nationalizate de prin anul 2010 este, in prezent, cu o singura exceptie, in arest preventiv pentru faptul ca, in comisia respectiva, membrii sai votasera pentru aprobarea unor despagubiri. Culmea ironiei este ca in acea comisie unul dintre membri era secretar de stat la justitie, ulterior sef al Parchetului Anti-Mafia, iar un al doilea era secretar general al Agentiei Nationale de Integritate, ulterior, presedinte al acesteia… Nu e o intrebare de tip ghicitoare. E o intrebare care isi are deja raspunsul in interiorul ei: intr-o prima faza, vor fi mii de dosare penale pentru evaziune, spalare de bani, frauda. Dosarele carora li s-a refuzat statutul de dosare judiciare de insolventa se vor transforma in dosare penale. Intr-o a doua faza, nimeni nu va mai vrea sa fie membru in comisiile locale (chiar daca membership-ul in astfel de comisii s-ar putea sa fie o sinecura), si-atunci reglementarea va pica testul realitatii.
Va puteti, desigur, intreba de ce un dosar de insolventa deschis prin hotarire judecatoreasca nu ar prezenta aceleasi riscuri. Raspunsul este cit se poate de simplu: asupra cererii debitorului se pronunta un judecator-sindic (eventual, si o instanta de apel), de unde concluzia ca debitorul nu se va fi jucat de-a insolventa atunci cind va fi facut cererea la judecatorie/tribunal. In caz de abuz de drept, judecatorul ar fi cel care ar putea respinge cererea pentru abuz de drept, fara sa fie nevoie de o excursie a impricinatilor pe la DNA. In plus, cele trei efecte majore ale insolventei (oprirea executarilor silite, inghetarea creantei, continuarea contractului) vor decurge dintr-o hotarire judecatoreasca executorie, aplicarea acesteia fiind obligatorie si de necontestat.
De aceea, destinatia actuala a proiectului de lege a insolventei particularilor care se dezbate in acest moment in Parlament imi apare a fi una totalmente ratata si gresita. Proiectul e o varza, unica varza pe care se “bat”, inutil de altfel, atit de multe capre.
E bine sa visezi la o calatorie pe aripit de vint, dar daca esti acolo, ai grija sa nu cazi. S-ar putea sa nu aiba cine sa te prinda in brate.
Printre altele, cele de mai sus reprezinta un motiv pentru care, anul acesta, Conferinta Dreptul afacerilor pentru 2015 (Aula Magna, Facultatea de drept din Bucuresti, 22-23 mai 2015) se va intitula: “Insolventa, pe aripi de vint”.
Prof. Gheorghe PIPEREA
Partener fondator PIPEREA ȘI ASOCIAȚII
