Competenţa soluționării cererilor privind măsurile asigurătorii în cursul urmăririi penale
27 martie 2015 | George-Dominic POP
1. Introducere
Măsurile procesuale prevăzute în art. 249 C. proc. pen. au caracterul de măsuri reale de indisponibilizare a bunurilor mobile şi imobile[1], atât ale anumitor părţi sau subiecţi procesuali (suspectul, inculpatul, persoana responsabilă civilmente), cât şi ale unor persoane terţe faţă de procesul penal (terţul poprit, persoanele în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile supuse confiscării speciale sau extinse), motiv pentru care acestea se constituie, inter alia, în veritabile restrângeri ale dreptului de proprietate la care se referă art. 44 din Constituţia României.
2. Contestaţia
Pe cale de consecinţă, controlul legalităţii şi temeiniciei măsurilor asigurătorii reprezintă o temă de interes şi de actualitate, mai ales în condiţiile restrictive impuse de art. 250 C. proc. pen. pentru ipoteza măsurilor asigurătorii luate în cursul urmăririi penale.
Astfel, în conformitate cu art. 250 alin. 1 C. proc. pen., împotriva măsuriii asigurătorii luate de procuror în cursul urmăririi penale sau a modului de aducere la îndeplinire a acestora, suspectul sau inculpatul, precum şi orice persoană interesată, pot face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul instanţei competente.
Termenul de exercitare a contestaţiei este de 3 zile şi curge de la comunicarea actului procesual al procurorului (ordonanţă) de luare a măsurii asigurătorii, respectiv de la data aducerii la îndeplinire a acesteia.
Subliniem că, faţă de natura imperativă a termenului prevăzut de art. 250 alin. 1 C. proc. pen., sancţiunea neexercitării dreptului de a contesta măsura asigurătorie sau aducerea la îndeplinire a acesteia în termen de 3 zile este decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen (art. 268 alin. 1 C. proc. pen.).
3. Incidente în materia măsurilor asigurătorii
În acest cadru normativ, ar părea, la o primă vedere, că, odată instituită măsura asigurătorie, în cazul în care contestaţia împotriva ordonanţei procurorului a fost respinsă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi sau, mai mult, nu a fost exercitată această cale de atac în termenul prevazut de lege, măsura procesuală va dăinui până la finalizarea procesului penal, neexistând alte posibilităţi de modificare sau revocare a acesteia.
Bineînțeles că această ipoteză este inacceptabilă, fiind incontestabil că, prin însăşi natura sa asigurătorie, măsura procesuală, reglementată în cuprinsul Capitolului al III-lea din Titlul V al Părţii generale a Codului de procedură penală, nu este perpetuă şi imuabilă, în caz contrar aceasta afectând nu doar exerciţiul dreptului fundamental prevăzut de art. 44 din Constituţie, ci chiar existenţa şi substanţa acestuia.
În acest sens, s-a arătat în doctrina[2] că măsura asigurătorie luată poate fi oricând restrânsă sau, dimpotrivă, extinsă, spre exemplu, în situaţia în care intervin schimbări în ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului ori valoarea bunurilor.
Similar, s-a apreciat că măsura asigurătorie poate fi revocată înainte de soluţionarea definitivă a cauzei, dacă au dispărut temeiurile pentru care a fost luată[3].
Rezultă din cele înfăţişate că, în dinamica procesului penal, oricând pot interveni împrejurări intrinseci sau extrinseci acestuia care pot determina modificări în privinţa măsurii asigurătorii iniţial luată de procuror, ducând la necesitatea sau oportunitatea extinderii sau restrângerii măsurii procesuale (e.g. când se constată prejudicii suplimentare sau dimpotrivă se stabilește un prejudiciu inferior celui iniţial), înlocuirii obiectului sechestrului (e.g. înlocuirea sechestrului asupra unui imobil cu cel asupra unor sume de bani) ori chiar ridicării totale sau părţiale a măsurii asigurătorii (e.g. în ipoteza executării silite asupra bunului sechestrat, distrugerii acestuia etc.).
4. Competenţa funcţională
Fiind prin urmare irefutabilă posibilitatea modificării sau încetării măsurilor asigurătorii din diverse temeiuri pe parcursul desfăşurarii procesului penal, de interes este determinarea organului judiciar competent a dispune în sensul arătat.
Dacă în cursul judecăţii propriu-zise sau a camerei preliminarii ca etapă procesuală prealabilă judecăţii, în mod evident, competenţa funcţională de a dispune, la cerere sau din oficiu, asupra măsurilor asigurătorii revine instanţei de judecată sau judecătorului de cameră preliminară, în cursul primei faze a procesului penal este mai dificilă delimitarea competentei procurorului de cea a judecătorului de drepturi şi libertăţi, ambii părând a avea atribuţii funcţionale în materia măsurilor la care se referă art. 249 C. proc. pen.
Astfel, în construcția Noului Cod de procedură penală, rezultată din valorificarea dispozițiilor art. 53 lit. b C. proc. pen., raportat la art. 3 alin. 1 lit. b C. proc. pen., în cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi şi libertăţi îndeplinește funcția de dispoziție asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, având competența de a soluţiona, inter alia, contestațiile împotriva măsurilor asigurătorii.
În realizarea acestei sarcini, judecătorului de drepturi şi libertăţi i s-a recunoscut dreptul exclusiv în soluţionarea plângerii împotriva măsurilor asigurătorii şi a modului de aducere la îndeplinire a acestora în prima fază a procesului penal, pe calea contestaţiei reglementate de art. 250 C. proc. pen.
Pentru determinarea limitelor controlului judecătorului asupra măsurilor asigurătorii în cursul urmăririi penale, de interes este stabilirea obiectului contestaţiei la care se referă art. 250 alin. 1 C. proc. pen., care este dat doar de dispoziţia procurorului de instituire a măsurii asigurătorii (art. 249 alin. 1 teza I C. proc. pen.) ori modalitatea de punere în aplicare a acesteia (art. 251-252 C. proc. pen.).
Prin urmare, această cale de atac este limitată la verificarea condiţiilor de legalitate şi temeinicie a măsurii asigurătorii (de exemplu, nelegalitatea măsurii asigurătorii dispuse asupra bunurilor unei persoane care nu figurează în dosarul penal[4] ori netemeinicia măsurii asigurătorii care poartă asupra unor bunuri care exced valorii probabile a pagubei – art. 249 alin. 5 C. proc. pen.).
În schimb, orice alte “incidente” privitoare la măsurile asigurătorii, care intervin în desfăşurarea primei faze a procesului penal, nu mai intră în competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi.
Afirmăm aceasta în considerarea realităţii procesuale că modificările asupra exercitării funcţiilor procesuale sunt stricte şi limitative, astfel încât judecătorul care preia activităţi specifice funcţiei de urmărire penală o face exclusiv în limitele prevăzute expres de lege, această competenţă neputând fi extinsă prin analogie şi la alte ipoteze.
Este incontestabil că regula în materia exercitării funcţiilor de dispoziţie în prima fază a procesului penal este atribuirea acestora procurorului, excepţiile fiind de strictă interpretare.
În consecinţă, judecătorul de drepturi şi libertăţi nu are competenţa functională (ratione oficii) de a dispune asupra măsurii asigurătorii în desfăşurarea primei faze a procesului penal, atunci când sunt incidente motive care pot conduce la modificări ale măsurii asigurătorii iniţiale.
Competenţa de a dispune în desfăşurarea procesului penal asupra obiectului şi întinderii măsurilor asigurătorii nu poate reveni, din perspectivă funcţională, decât organului judiciar în instrumentarea căruia se află cauza la momentul procesual dat.
În situaţia oricăror cereri din cursul urmăririi penale privitoare la măsurile asigurătorii, altele decât cele prin care se antamează motivele de temeinicie sau legalitate ale ordonanței de luare inițiala a măsurii, competenţa nu poate reveni decât organului judiciar care exercită funcţia aferentă de urmărire penală (art. 3 alin. 1 lit. a C. proc. pen.), respectiv procurorului care, în acest fel, este singurul organ judiciar competent să dispună asupra ridicării, limitării sau extinderii măsurilor asigurătorii ori înlocuirii obiectului acestora.
5. Necesitatea perfecţionării cadrului normativ
Constatăm în aceste condiţii că voinţa legiuitorului, în sensul atribuirii judecătorului de drepturi şi libertăţi a functiei de dispoziţie asupra drepturilor persoanei în materia măsurilor asigurătorii, este în realitate limitată ca întindere şi incidenţă, fiind relativ greu de delimitat de competenţa obișnuită în această privinţă a procurorului.
Cu titlu comparativ, amintim că, în sistemul francez, competenţa de a dispune în cursul primei faze a procesului penal asupra măsurilor asigurătorii revine în toate cazurile judecătorului de instrucţie sau judecătorului de drepturi şi libertăţi (art. 706-73, art. 706-142 şi art. 706-150 din C. proc. pen. francez), prin ordonanţă sau decizie motivată, care, în toate cazurile, este supusă controlului Camerei de Instructie, prin intermediul căii de atac a apelului sau recursului.
Ca atare, indiferent dacă măsura asigurătorie priveşte bani, bunuri mobile sau bunuri imobile, competenţa de dispoziţie este exclusivă, prin simetrie aceeaşi fiind şi competentă de a soluţiona orice cereri privitoare la măsurile asigurătorii.
De lege ferenda se impune ca şi în sistemul procesual penal naţional să fie reformate aspectele privitoare la competenţa în materia măsurilor procesuale asigurătorii, fie în sensul atribuirii integrale a dreptului de dispoziţie în favoarea judecătorului de drepturi şi libertăţi, fie în sensul delimitării mai clare a competenţei între procuror şi judecătorul de drepturi şi libertăţi, în caz contrar fiind generate în practică soluţii incongruente şi uneori chiar bizare.
Astfel, în repetate rânduri, Ministerul Public, învestit cu solicitări ale părţilor, subiecţilor procesuali principali sau terţe persoane cu privire la măsurile asigurătorii, le-a calificat drept contestaţii în înţelesul art. 250 C. proc. pen. şi le-a trimis spre soluţionare judecătorului de drepturi şi libertăţi.
În practica majoritară, judecătorii au înţeles să îşi constate necompetenţa funcţională şi să trimită cererile spre soluţionare procurorului[5], însă, în mod neîndoielnic, există şi soluţii contrare în practica judiciară.
Fiind de dorit o cât mai clară separaţie a competenţei după atribuţiile organului judiciar (funcţională), mai ales întrucât cunoaşterea exactă a competenţei funcţionale este indisolubil legată de legala desfăşurare a procesului penal[6], o intervenţie a legiuitorului în această privinţă este reclamată cu maximă necesitate.
[1] A. Zarafiu, Procedură penală, Editura C. H. Beck, București, 2014, p. 243.
[2] V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală, Ediţia a II-a, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, vol. V, p. 339.
[3] Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ediţia a 3-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 402.
[4] I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea generala, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 659.
[5] A se vedea în acest sens încheierile Tribunalului Bucureşti, Secţia I penală, pronunţate la datele de 02 aprilie 2014 şi 09 februarie 2015 în dosarele 9698/3/2014 şi 2506/3/2015, nepublicate.
[6] V. Dongoroz, op. cit., vol. V, p. 102.
Avocat drd. George-Dominic POP
Baroul București
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
