Medierea nu este o cauză de înlăturare a răspunderii penale

În totală contradicţie cu opinia exprimată de Procurorul General al României[1], medierea nu este o cauză de înlăturare a răspunderii penale.

Art. 10 alin. 1 lit. h) din v. C. proc. pen. prevedea: „Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: (…) h) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.”

Art. 16 alin. 1 lit. g) din C. proc. pen. prevede: „(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii;”

Sintagma „condiţiile legii” face trimitere la toate legile ce reglementează medierea în materie penală, deci la Legea nr. 192/2006, la Codul penal şi la Codul de procedură penală.

Opinia conform căreia medierea este o cauză de înlăturare a răspunderii penale încalcă însăşi definiţia medierii, prev. de art. 1 din Legea nr. 192/2006:
„(1) Medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor.
(2) Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile.”

Conform acestei definiţii, medierea reprezintă doar o modalitate de soluţionare a litigiilor, prin intermediul mediatorului, care, conform art. 50 alin. 1 din aceeaşi Lege, utilizează „metode şi tehnici specifice, bazate pe comunicare şi negociere.”

Medierea este doar modalitatea prin care se pot soluţiona conflictele pe cale amiabilă extrajudiciară, adică mijlocul prin care se ajunge la o înţelegere referitor la litigiul dintre ele.

Pe lângă mediere, părţile se mai pot împăca şi prin: negocieri directe, prin intermediul avocatului, preotului, poliţistului, procurorului, şi, desigur, al judecătorului.

A susţine că medierea este „o cauză sui generis de înlăturare a răspunderii penale”, astfel cum susţine Curtea de Apel Bucureşti[2] prin încheierea de sesizare a ICCJ pentru dezlegarea chestiunii de drept, ar însemna adăugarea la lege, în speţă ar adăuga la Titlul VII din Partea Generală a Codului Penal.

În acest titlu sunt prevăzute expres şi limitativ cauzele de înlăturare a răspunderii penale la care nu se pot adăuga altele prin legi ordinare, cum este Legea nr. 192/2006.

Pentru a produce efecte juridice în sensul art. 16 alin. 1 din C. proc. pen., prin intermediul medierii, părţile pot să convină: ca partea vătămată să nu formuleze plângere prealabilă (art. 157 C. pen.), să îşi retragă plângerea prealabilă (art. 158 C. pen.) ori să se împace (art. 159 C. pen.).

Aşadar, acordul de mediere poate produce efecte juridice doar dacă sunt respectate în totalitate prev. art. 157-159 C. pen.

Art. 70 alin. 1 din Legea nr. 192/2006 prevede: „În cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere.”

Din acest text de lege reiese faptul că suspendarea procesului penal se poate admite doar dacă încheierea unui acord de mediere ar avea vreo influenţă asupra soluţiei ce s-ar putea da în soluţionarea laturii penale ori civile a cauzei.

După citirea actului de sesizare al instanţei, suspendarea procesului penal este admisibilă doar dacă retragerea plângerii prealabile mai poate interveni, deci doar în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, ori dacă, prin intermediul medierii, se doreşte stingerea acţiunii civile.

În cazul în care acţiunea penală s-a exercitat din oficiu, iar legea prevede că părţile se pot împăca, contractul de mediere trebuie încheiat înainte de citirea actului de sesizare, iar în baza acestui contract, se poate solicita suspendarea cauzei, în temeiul art. 367 alin. 3 C. proc. pen., în vederea parcurgerii etapelor de mediere.

Acordului de mediere nu i se pot acorda mai multe efecte legale decât i le conferă legea.

Astfel, în materie civilă, conform art. 58 alin. 1 din Legea nr. 192/2006, acordul de mediere are valoarea unui înscris sub semnătură privată, iar conform alin. 4, „în cazul în care conflictul mediat vizează transferul dreptului de proprietate privind bunurile imobile, precum şi al altor drepturi reale, partaje şi cauze succesorale, sub sancţiunea nulităţii absolute, acordul de mediere redactat de către mediator va fi prezentat notarului public sau instanţei de judecată.”

Şi în materie penală, acordul de mediere nu poate avea decât rolul unui înscris sub semnătură privată, prin care să fie tranşat conflictul dintre părţi.

Conform Deciziei nr. 27/2006 a ICCJ[3] privind examinarea recursului în interesul legii cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. 1 lit. h) teza a II-a din Codul de procedură penală, referitoare la exprimarea acordului de voinţă al părţilor de a se împăca, în cazurile prevăzute de lege, „încetarea procesului penal în cazul infracţiunilor pentru care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanţă numai atunci când aceasta constată nemijlocit acordul de voinţă al inculpatului şi al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiţionat şi definitiv, exprimat în şedinţa de judecată de aceste părţi, personal sau prin persoane cu mandat special, ori prin înscrisuri autentice.”

Prin urmare, pentru a se lua act de retragerea plângerii prealabile sau de împăcarea părţilor, nu este suficient ca, în temeiul art. 70 alin. 5 din Legea nr. 192/2006, să se transmită organului judiciar acordul de mediere şi procesul-verbal de mediere în original, ci acesta trebuie să constate nemijlocit acordul de voinţă al inculpatului şi al persoanei vătămate asupra celor consemnate în acordul de mediere, exprimat de aceste părţi, personal sau prin persoane cu mandat special, ori prin înscrisuri autentice.

Dacă s-ar stabili că medierea este „o cauză sui generis de înlăturare a răspunderii penale” s-ar institui o discriminare între instanţele de judecată şi mediatori, şi ar fi o încălcare a art. 124 şi 126 din Constituţie.

Art. 124 alin. 2 din Constituţie prevede faptul că „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”.

A condiţiona încetarea procesului penal sau clasarea, în cazul împăcării între părţi intervenite după citirea actului de sesizare, de apelarea la un mediator, deci de plata onorariului unui mediator, încalcă în mod flagrant art. 124 din Constituţie, pentru că, după citirea actului de sesizare al instanţei, chiar dacă partea vătămată acceptă împăcarea cu inculpatul, acesta din urmă trebuie să aibă posibilităţi financiare de a angaja un mediator, iar dacă nu le are, va fi condamnat.

Mai mult decât atât, mediatorului i s-ar crea mai multe drepturi decât le are instanţa de judecată, indiferent de gradul acesteia.

Conform art. 126 alin. 1 din Constituţie: „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.” Aşadar, instanţele au puteri depline în efectuarea actului de justiţie şi niciun alt organism nu poate avea drepturi mai mari decât instanţa de judecată.

A considera că, după citirea actului de sesizare al instanţei, judecătorul, în mod direct, nu mai poate lua act de împăcarea părţilor, ci doar atunci când această împăcare este cuprinsă într-un acord de mediere, încalcă grav art. 126 din Constituţie, neputându-se accepta că un judecător ar avea posibilităţi legale de închidere a conflictului dintre părţi mai reduse decât ar avea un mediator.

Se încalcă şi dispozițiile art. 16 alin. 1 din Constituţie care prevăd faptul că „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”

În concepţia Curţii de Apel şi a Procurorului General, părţilor care apelează la mediator, adică implicit mediatorului, li se conferă drepturi mai mari decât părţilor însăşi şi care nu apelează la mediator. Adică părţile singure nu se pot împăca în orice fază a procesului, dar, dacă o fac prin intermediul mediatorului, pot. Nu se spune pe ce criterii constituţionale şi legale se face această discriminare, pentru că ele nu există. Se fac doar interpretări forţate ale unor texte de lege, ignorându-se textele constituţionale şi principiile de bază ale procesului penal, dar și prevederile din Legea medierii.

În opinia noastră, prin soluţia care se doreşte a se impune prin această decizie de dezlegare a unor chestiuni de drept, obligatorii erga omnes, se încearcă crearea unui monopol pentru mediatori, în sensul că, după citirea actului de sesizare al instanţei, să se poată constata împăcarea părţilor doar printr-un acord de mediere.

De fapt, se vrea reimpulsionarea medierii ajunsă într-un puternic impas în urma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 266/2014 şi pentru aceasta are nevoie de un monopol într-un anumit domeniu, chiar cu preţul încălcării textelor constituţionale şi legale analizate mai sus.

[1] Dezlegare chestiune de drept. Medierea, cauză de înlăturare a răspunderii penale distinctă de împăcare.
[2] Curtea de Apel București, Secția I penală, Dosar nr. 9018/4/2014.
[3] Recurs în interesul legii ref. împăcarea părților în procesul penal.

Avocat dr. Florin BORNEA
Baroul Arad

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?