« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

RIL admis. Soluţionarea cererii de acordare a preţului actualizat în cazul imobilelor preluate abuziv
27.03.2015 | Andrei PAP

Secţiuni: Drept civil, Recurs în interesul legii, RNSJ | Toate secţiunile
JURIDICE - In Law We Trust

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 25 martie 2015 a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 1 din 19 ianuarie 2015 (Decizia nr. 1/2015) privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la posibilitatea instanţei de judecată învestite cu soluţionarea unei acţiuni în plata preţului de piaţă, întemeiată pe prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de a acorda reclamantului, în lipsa unui capăt de cerere distinct, preţul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

1. Obiectul recursului în interesul legii

Prin recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la posibilitatea instanţei de judecată învestite cu soluţionarea unei acţiuni în plata preţului de piaţă, întemeiată pe prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de a acorda reclamantului, în lipsa unui capăt de cerere distinct, preţul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, în urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări, s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar la nivelul instanţelor în ceea ce priveşte soluţionarea cauzelor având ca obiect acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, acţiuni formulate de cumpărătorii de imobile în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cumpărători care au pierdut bunurile, fie ca urmare a admiterii acţiunilor în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, fie a acţiunilor în revendicare formulate de foştii proprietari ai acestor imobile, ca urmare a reţinerii relei-credinţe a chiriaşilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

2. Optica jurisprudenţială

a) Într-o primă orientare jurisprudenţială, dându-se eficienţă principiului disponibilităţii, în aplicarea art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă de la 1865, s-a apreciat că, în situaţia în care reclamantul nu se încadrează în ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care statuează cu privire la dreptul la restituirea preţului de piaţă, ci are dreptul la restituirea preţului actualizat, în condiţiile art. 50 alin. (2) din lege, însă, prin acţiunea introductivă, nu a formulat şi un astfel de capăt de cerere, temeiul juridic indicat fiind exclusiv art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se impune respingerea acţiunii.

În susţinerea acestui punct de vedere s-a pornit de la împrejurarea că există două modalităţi în care se poate angaja răspunderea pentru evicţiune a statului în situaţia desfiinţării (în sensul lipsirii de eficacitate, pe calea acţiunii în nulitate sau a celei în revendicare) contractelor de vânzare-cumpărare ce cad sub incidenţa Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au temeiuri juridice distincte, conţinuturi diferite, momente diferite de la care începe să curgă termenul de prescripţie. Cea dintâi modalitate corespunde actualelor dispoziţii ale art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată (text de lege introdus în corpul Legii nr. 10/2001 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, aprobată prin Legea nr. 48/2004). Cea de-a doua modalitate (introdusă prin Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989) corespunde actualului art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Observându-se cele două reglementări, s-a susţinut că este, în mod evident, vorba despre conţinuturi diferite ale obligaţiei de răspundere pentru evicţiune, care presupun verificarea unor condiţii distincte pentru a se aprecia asupra temeiniciei pretenţiilor; că prescripţia extinctivă curge de la momente diferite – în cazul preţului plătit, la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 48/2004, cu modificările ulterioare, dacă evicţiunea s-a produs anterior adoptării actului normativ, sau data producerii evicţiunii, dacă aceasta a avut loc după adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 48/2004, cu modificările ulterioare, respectiv, în cazul preţului de piaţă, data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009; că obiectul acestor acţiuni este diferit, neaflându-se într-o relaţie de la parte la întreg (preţul actualizat neputând fi văzut ca inclus în preţul de piaţă, fiecare determinându-se în raport cu alte criterii) şi că, de asemenea, cauza juridică a acţiunilor este diferită, ea regăsindu-se într-o deţinere a bunului în lipsa unui temei legitim, în situaţia contractelor la care se referă art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv într-o deposedare ce are loc chiar în cazul deţinerii bunului cu titlu valabil, în situaţia contractelor la care se referă art. 501 din acelaşi act normativ.

De aceea, s-a arătat că, pentru cazul când partea a pretins restituirea preţului de piaţă, instanţa nu ar putea, decât nesocotind principiul disponibilităţii şi obiectul învestirii sale, să acorde preţul actualizat, atunci când constată că nu sunt îndeplinite cerinţele pentru obligarea la valoarea de piaţă a imobilului, sub motiv că ar acorda mai puţin decât s-a cerut şi că ar fi vorba despre o admitere în parte a acţiunii.

O atare soluţie ar fi de natură să surprindă pe cealaltă parte din proces, întrucât aceasta şi-a făcut apărări raportat la obiectul cererii şi la condiţiile admiterii acesteia, în funcţie de temeiul de drept invocat, fiind în imposibilitate de a face apărări cu privire la celelalte pretenţii (preţul actualizat) pe care instanţa le găseşte întemeiate (direct în considerente, fără a face obiectul unei dezbateri judiciare).

Se poate ajunge, pe această cale, la eludarea normelor referitoare la prescripţie, care are momente de debut diferite, potrivit celor arătate, şi se deschide calea formulării cererilor de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 din Codul procedură civilă de la 1865, invocându-se că instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut.

b) Într-o a doua opinie, în aplicarea art. 84 din Codul de procedură civilă de la 1865 şi a principiului rolului activ al judecătorului, s-a apreciat că, în ipoteza în care reclamantul nu este îndreptăţit la restituirea preţului de piaţă, ci doar la restituirea preţului plătit actualizat, se impune admiterea în parte a pretenţiilor sale, făcându-se, din oficiu, de către instanţa de judecată aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, iar nu respingerea acţiunii, întrucât s-ar îngreuna situaţia părţii care nu ar mai putea solicita, ulterior, restituirea preţului actualizat, acţiunea fiind supusă unui termen de prescripţie instituit de actul normativ menţionat.

Soluţia nu relevă o încălcare a principiului disponibilităţii (potrivit căruia reclamantul este cel care fixează limitele obiective ale judecării cauzei) întrucât, în această opinie, spre deosebire de precedenta, obiectul cererii – în înţelesul său de pretenţie concretă dedusă judecăţii – este văzut ca fiind reprezentat de acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului dobândit în baza Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, iar nu de însăşi restituirea preţului de piaţă al imobilului.

Solicitarea de acordare a preţului de piaţă al imobilului, regăsită în cererea de chemare în judecată, reflectă opţiunea reclamantului pentru o anumită modalitate de dezdăunare, ca urmare a pierderii dreptului de proprietate, dintre cele prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, interesând, din punctul de vedere al obiectului cererii, valoarea acestuia, aşadar, întinderea despăgubirii cuvenite reclamantului.

În aceste condiţii, dispoziţia instanţei de judecată de acordare doar a preţului actualizat, cu toate că reclamantul se consideră îndreptăţit la acordarea preţului de piaţă, nu echivalează cu depăşirea obiectului cererii deduse judecăţii (extra petita sau ultra petita), ci cu acordarea a mai puţin decât s-a cerut, respectiv despăgubiri într-un cuantum mai redus decât cel indicat drept valoare a obiectului cererii, ceea ce justifică admiterea în parte a pretenţiilor.

Observând că dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, transpun parţial dispoziţiile Codului civil de la 1864 relative la daunele-interese cuvenite cumpărătorului în caz de evicţiune rezultând din fapta unui terţ (preţul plătit şi sporul de valoare dobândit de imobil), s-a arătat că şi în cazul evicţiunilor supuse analizei trebuie considerat că preţul actualizat reprezintă o parte din preţul de piaţă, astfel că solicitarea de acordare a celui din urmă include şi pe aceea a restituirii preţului actualizat, nefiind necesară formularea unui capăt de cerere distinct.

S-a argumentat că soluţia nu aduce atingere principiului disponibilităţii, întrucât instanţa nu este ţinută de temeiul juridic indicat în cererea de chemare în judecată, potrivit art. 84 din Codul de procedură civilă de la 1865, iar, în virtutea rolului activ consacrat de art. 129 alin. 4 din acelaşi Cod, instanţa trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situaţiei de fapt deduse judecăţii. Aşadar, chiar dacă reclamantul a indicat un alt text de lege, ca temei al pretenţiilor sale, prin aceasta nu este înlăturată aplicarea normelor legale incidente în cauză în raport cu situaţia de fapt şi pretenţia dedusă judecăţii, atât timp cât cazurile şi condiţiile dezdăunării sunt prevăzute de legiuitor, iar reclamantul nu poate primi mai mult decât este îndreptăţit potrivit legii.

De asemenea, observându-se că destinatarilor prevederilor art. 50 alin. (2) şi 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, le este, în mod neechivoc, garantată obţinerea cel puţin a restituirii preţului actualizat, solicitare pe care o acoperă cererea în pretenţii dedusă judecăţii, s-a considerat în această opinie că dreptul de creanţă constând în preţul actualizat prevăzut de art. 50 alin. (2) din acelaşi act normativ constituie, până la recunoaşterea sa pe cale judecătorească împotriva statului, „o speranţă legitimă”, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare C.E.D.O.), care, fiind suficient de certă sub aspectul obţinerii sale, poate fi considerată „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare Convenţia).

Potrivit jurisdicţiei europene, interesul patrimonial care aparţine categoriei juridice a dreptului de creanţă poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia normei europene numai în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale.

Cum jurisprudenţa instanţelor române este constantă sub aspectul acordării dreptului la despăgubiri, în situaţia în care se constată incidenţa art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reclamantul dintr-o astfel de acţiune poate fi văzut ca titular al unei speranţe legitime, încât soluţia propusă, corespunzătoare celei de-a doua opinii, asigură un remediu efectiv pentru valorificarea unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Dimpotrivă, respingerea acţiunii l-ar plasa pe reclamant în afara termenului de prescripţie, ceea ce l-ar împiedica să formuleze o acţiune separată, pentru acordarea preţului actualizat al imobilului, fapt ce echivalează cu lipsa unui remediu efectiv pentru recuperarea creanţei împotriva statului.

A nu accepta că reclamantul poate fi compensat cu valoarea preţului actualizat, numai pentru că a solicitat preţul de piaţă, înseamnă nu numai încălcarea unui drept recunoscut de legea naţională, dar şi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Fără a contura o a treia opinie, alte instanţe, deşi au respins în totalitate cererea ori au menţinut dispoziţia cu acest obiect adoptată în fazele procesuale anterioare, au nuanţat motivarea soluţiei pronunţate în funcţie de rezultatul anumitor verificări efectuate din oficiu, fără a dezlega chestiunea limitelor obiective ale învestirii instanţei.

Astfel, s-a luat act de manifestarea voinţei reclamantului, în sensul că nu doreşte restituirea preţului reactualizat ori s-a reţinut că preţul actualizat, la care reclamantul era îndreptăţit în raport cu situaţia de fapt, a fost deja plătit.

3. Opinia Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Titularul sesizării nu a exprimat un punct de vedere asupra problemei de drept rezolvate diferit de instanţe.

4. Opinia Procurorului General al PÎCCJ

Procurorul general a apreciat cea de-a doua orientare jurisprudenţială ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii.

5. Opţiunea Înaltei Curți de Casatie şi Justiţie

Înalta Curte a considerat că se impune admiterea recursului, pronunţând următoarea soluţie:
”Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei cereri în plata preţului de piaţă, întemeiată pe prevederile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, poate acorda reclamantului preţul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, numai dacă s-a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens”.

Andrei PAP

 
Cuvinte cheie: , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD