Consideraţii privind validarea curatorului special de către instanţa de tutelă
30 martie 2015 | Gabriel LEFTER
„Dacă cineva nu a greşit niciodată, înseamnă că nu a încercat să facă nimic nou”.
I. Curatela specială este o formă provizorie de ocrotire a persoanei fizice luată cu scopul protejării drepturilor şi intereselor legitime ale acesteia, indiferent dacă aceste sunt patrimoniale sau nepatrimoniale sau, în exprimarea art. 109 alin. 2 a noului Cod Civil (brevitatis causa, indicarea unor articole de lege fără precizarea actului normativ va privi N.C.C.), pentru a garanta posibilitatea efectivă de a-şi exercita drepturile şi a-şi îndeplini obligaţiile cu privire la persoană şi bunurile sale.
Ca orice formă de ocrotire a persoanei fizice, conform noului Cod Civil, măsura curatelei speciale poate privi minorii (inclusiv cei menţionaţi de art. 164 alin. 2) sau majorii (art. 105 se referă la „capabili”, iar aceasta nu poate însemna decât persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, conform art. 38), fie că sunt puşi sub interdicţie, fie că temporar – din motivele prevăzute de lege, art. 178 – nu pot să-şi administreze bunurile şi nici să-şi apere interesele în condiţii corespunzătoare.
Împrejurarea că instituţia curatelei speciale nu are o reglementare distinctă precum tutela, curatela şi punerea sub interdicţie nu împiedică decelarea anumitor principii guvernând materia (reglementată şi în noul Cod de procedură civilă la art. 58, din care se observă evidente similitudini privind condiţiile numirii şi efectele desemnării cu instituţia din dreptul substanţial).
În primul rând, trebuie subliniat că, deşi nu se figurează printre măsurile enumerate de art. 106, curatela specială este o instituţie autonomă, regăsindu-se într-o serie de texte de-a lungul Codului – precum art. 95, art. 119, art. 150, art. 157, art. 159, art. 160, art. 167, art. 1117 şi art. 1136 – ce conţin suficiente prevederi care să contureze un regim juridic al instituţiei.
Astfel, curatela specială este neîndoielnic o măsură a protecţie a persoanei fizice lipsite de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, dar ce poate fi dispusă doar atunci când nu s-au instituit măsurile enumerate de art. 106 sau când, din considerente excepţionale, ocrotirea incapabilului nu se poate realiza efectiv prin măsurile deja luate.
Apoi, curatela specială se dispune pentru realizarea unui singur act juridic (conform art. 37, capacitatea de exerciţiu priveşte aptitudinea persoanei de a încheia singur acte juridice civile, fiind deci excluse faptele juridice), iar nu cu privire la totalitatea actelor juridice referitoare la persoanele sau bunurile persoanelor fizice; în plus, în cazul curatelei speciale, natura actului juridic este determinată anticipat, pe când în cazul celorlalte măsuri de ocrotire acestea se referă virtual şi generic la orice act juridic prin care se dobândeşte ori exercită dreptul subiectiv civil sau se asumă ori execută o obligaţie civilă.
În alte cazuri, curatorul special poate exercita toate drepturile şi obligaţiile tutorelui, dar caracterul extraordinar al măsurii reiese din perioada limitată pentru care persoana poate îndeplini atribuţiile tutorelui (ex. art. 119 alin. 6 – până la numirea tutorelui, art. 157 şi art. 158 – până la preluarea funcţiei de un nou tutore, dacă tutorele minorului a decedat sau tutorele a fost îndepărtat etc.).
Dintre toate situaţiile în care se poate desemna un curator special, noul Cod civil prevede o singură situaţie în care persoana împuternicită cu o astfel de calitate trebuie validată de instanţa de tutelă: art. 150 alin. 3 conform căruia „pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale, notarul public, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu, poate numi provizoriu un curator special, care va fi validat ori, după caz, înlocuit de către instanţa de tutelă”.
Trebuie arătat că, iniţial, art. 150 avea decât două alineate, astfel că adăugarea alin. 3 prin Legea nr. 71/2011 trebuie interpretată şi din această perspectivă istorică, atât în considerarea evoluţiei în timp a textelor, cât şi pentru atingerea finalităţii dorite de legiuitor la adoptarea actului de complinire a prevederilor N.C.C.
Prima observaţie care se impune a fi făcută este aceea că art. 150, situându-se în Cartea I, Titlul III, Cap. II – Tutela minorului, se va referi, în principiu, la persoanele care nu au dobândit capacitatea de exerciţiu deplină, conform art. 38 alin. 2.
Aceasta va însemna că şi alin. 3 se referă la numirea unui curator special pentru minor, astfel cum alin. 1 şi 2 o prevedeau, dar stipulând expres aceasta în ipotezele lor „între tutore şi minor se ivesc interese contrare” şi „tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului”.
Apoi, ambele ipoteze ale art. 150 alin. 1 şi 2 se referă la anumite acte juridice (unul sau mai multe, dar oricum al căror număr este determinabil şi, în mod rezonabil, foarte redus, eventual în relaţie de accesorialitate); aceasta, chiar dacă doar alin. 2 vizează situaţia imposibilităţii îndeplinirii unui anumit act juridic, căci alin. 1 nu poate primi decât acte juridice bine individualizate, naşterea ulterioară şi pentru o perioadă nedeterminată a unor interese ale tutorelui potrivnice cu cele ale minorului va conduce la îndepărtarea tutorelui, conform art. 113 alin. 1 lit. f şi alin. 2.
De la aceste două ipoteze, alin. 3 derogă în privinţa premisei minore a silogismului juridic, fiind nominalizată împrejurarea care necesita efectuarea anumitor acte juridice, respectiv „în cadrul procedurilor notariale”; premisa majoră se păstrează: conflictul de interese sau boală ori alte motive de împiedicare ce nu implică culpa tutorelui, căci este greu de imaginat că alte situaţii ar mai putea cuprinde „motivele temeinice” la care se referă partea introductivă a textului comentat, pentru că tutorele nu poate refuza îndeplinirea sarcinilor sale, chiar şi în cazul înlocuirii, conform art. 121, fiind obligat să continue exercitarea atribuţiilor, iar în cazul îndepărtării, conform art. 158, se poate numi un curator special, conform art. 159 (care, fiind un text special, se va aplica cu prioritate faţă de art. 150).
Finalizând analiza, atunci când este instituită tutela minorului, instanţa de tutelă va numi un curator special, conform art. 150, pentru îndeplinirea oricărui act juridic, mai puţin cele cerute de parcurgerea procedurii succesiunii, dacă există conflict de interese între tutore şi minor sau când tutorele nu poate încuviinţa ori îndeplini un act în numele minorului.
Când aceleaşi motive temeinice se constată de notarul public în cadrul unor proceduri succesorale în care se discută calitatea de moştenitor a minorului ocrotit prin tutelă, notarul public poate numi provizoriu un curator special a cărui desemnare în mod obligatoriu trebuie verificată de instanţa de tutelă ce poate fie să valideze persoana desemnată de notar, fie să o înlocuiască cu o alta.
Prima observaţie care se impune din analiza art. 150 alin. 3 este aceea că textul interpretat nu impune o obligaţie în sarcina notarului, ci o simplă facultate, o posibilitate de a acţiona; concluzia este întărită nu numai de interpretarea gramaticală „notarul public … poate numi …un curator special”, dar şi din studiul sistematic al alineatelor precedente unde se statuează imperativ că instanţa de tutelă va numi un curator special.
De aceea, cum art. 150 alin. 3 nu instituie o sarcină ce ar incumba indispensabil notarului public (pentru că, unde a dorit impunerea unei obligaţii, legiuitorul a făcut-o; a se vedea comparat art. 150 alin. 1 şi 2 rap. la art. 145 alin. 4), lipsa numirii provizorii a curatorului special nu poate împiedica instanţa de tutelă, sesizată cu cererea persoanei, să desemneze chiar ea curatorul special pe care notarul public, din neglijenţă sau ignoranţă, nu l-a numit.
Aceasta pentru că trebuie luată în considerare finalitatea măsurii provizorii, care este ocrotirea minorului temporar lipsit de protecţia conferită de măsura de ocrotire deja dispusă şi faptul că inactivitatea notarului public nu poate frustra incapabilul de posibilitatea exercitării drepturilor sau intereselor sale legitime.
Pentru aceste argumente, atunci când în cadrul unei proceduri succesorale există contrarietate de interese între minor şi tutore ori tutorele nu poate îndeplini pentru minor un anume act juridic din considerente care nu implică culpa tutorelui, iar notarul public nu desemnează un curator special, numirea curatorului special poate şi trebuie făcută de instanţa de tutelă la cererea oricărei persoane interesate, instituţiile de ocrotire, organele administraţiei publice sau chiar de către notarul public nediligent.
Concluziile anterioare sunt valabile exclusiv sub imperiul prevederilor noului Cod civil şi în condiţiile în care instanţa de tutelă prevăzută de art. 107 ar fi funcţionat, legea de organizare judecătorească fiind modificată cu dispoziţii privind organizarea şi atribuţiile instanţei de tutelă.
Cum o modificare a Legii nr. 304/2004 şi a regulilor de organizare a instanţelor nu s-a produs (deşi de la adoptarea noului Cod civil au trecut aproape 6 ani, iar de la intrarea în vigoare a acestuia aproape 4 ani şi jumătate) vor fi incidente prevederile din Legea de punere în aplicare care prevăd, cu caracter tranzitoriu, că, până la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă, atribuţiile acesteia, prevăzute de Codul civil, sunt îndeplinite de instanţele, secţiile sau, după caz, completele specializate pentru minori şi familie (art. 229 alin. 2 lit. a din Legea nr. 71/2011).
Prin Legea nr. 60/2012, la art. 229 s-a adăugat un nou alin. 32 potrivit cu care, până la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă, numirea curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe minor la încheierea actelor de dispoziţie sau la dezbaterea procedurii succesorale se face, de îndată, de autoritatea tutelară, la cererea notarului public, în acest din urmă caz nefiind necesară validarea sau confirmarea de către instanţă.
Analiza acestui text impune lămurirea mai multor aspecte.
În primul rând, textul este incident ori de câte ori este necesară numirea unui curator special pentru asistenţa sau reprezentarea minorului; de aceea art. 229 alin. 32 nu se aplică decât în situaţia minorului lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă, iar nu în privinţa majorului ocrotit, adică pus sub interdicţie (în cazul majorului care nu este pus sub interdicţie, desemnarea unui curator special se face doar conform art. 167 şi art. 229 alin. 33, posibilitate ce necesită o discuţie aparte).
Apoi, art. 229 alin. 32 vizează exclusiv două situaţii: încheierea unor acte de dispoziţie şi dezbaterea procedurii succesorale. Cu referire la prima ipoteză, din simpla lecturare rezultă că sunt excluse actele de conservare (care, oricum, prin scopul efectuării lor, preîntâmpină pierderea unui drept subiectiv civil trebuiau făcute cât mai repete în condiţiile cât mai facile) şi actele de administrare care trebuie făcute conform prevederilor art. 792, art. 857 privind administrarea bunului altuia, fără vreo autorizare prealabilă, dacă privesc folosirea bunurilor minorului conform destinaţiei lor obişnuite.
În plus, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 144 şi, respectiv, cele ale art. 41 din care rezultă că tutorele poate face daruri obişnuite potrivite cu starea materială a minorului sau chiar acte de dispoziţie privind un bun supus deprecierii sau pieirii (aşa zisele acte de administrare în considerarea patrimoniului), respectiv că minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor (art. 41 alin. 3).
În aceste situaţii, având în vedere că actele tutorelui nu se încadrează în ipoteza actelor de dispoziţie, respectiv că însuşi minorul cu vârsta între 14 şi 18 ani le putea face valabil, nu mai este necesară desemnarea curatorului special, chiar dacă ar exista o contrarietate aparentă de interese între minor şi tutore, pentru că minorul este ocrotit de însăşi prevederile legii (art. 144 alin. 1 şi alin. 4) sau pentru că actele vizate de art. 41 alin. 3 ar putea fi făcute de însuşi cel ocrotit, dacă există situaţia art. 150 alin. 2.
Apoi, conform art. 229 alin. 32 din Legea nr.71/2011, pentru situaţia premisă (acte de dispoziţie şi dezbatere succesorală), desemnarea unui curator special se face în mod obligatoriu de autoritatea tutelară, iar nu de instanţa de tutelă.
De aceea, ori de câte ori N.C.C. vorbeşte de numirea de către instanţa de tutelă a unui curator special pentru minor, până la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă, desemnarea poate fi făcută numai de autoritatea tutelară, instanţa nemaiavând, de la 20 aprilie 2012, nicio competenţă în numirea curatorului special în cazul ocrotirii minorilor.
În fine, art. 229 alin. 32 din Legea nr. 71/2011 mai face o distincţie în privinţa cazurilor în care este obligatorie sau nu valoarea sau confirmarea curatorului special numit deja de către autoritatea tutelară (folosirea termenilor „validare” şi „confirmare”, între care există o sinonimie perfectă, uniţi de conjuncţia disjunctivă „sau”, care ar trebui să lege noţiuni contradictorii – precum în cazul art. 150 alin. 3 -, este o inepţie sfâşietoare ce nu mai necesită comentarii).
Astfel – într-o topică inversată care serveşte cel mai bine scopului interpretării – art. 229 alin. 32 din Legea nr.71/2011 stipulează că, la cererea notarului public, autoritatea tutelară numeşte curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe minor la încheierea actelor de dispoziţie sau la dezbaterea procedurii succesorale, în acest din urmă caz nefiind necesară validarea sau confirmarea de către instanţă.
Aşa citit textul, rezultă necesarmente că, doar în cadrul procedurii succesorale, numirea făcută de autoritatea tutelară produce efecte imediate şi depline fără a fi nevoie de recunoaşterea judiciară a puterii juridice a dispoziţiilor autorităţii tutelare.
În cazul oricăror alte acte de dispoziţie decât cele necesare dezbaterii procedurii succesorale, valabilitatea dispoziţiei de numire a curatorului special făcută de autoritatea tutelară este condiţionată de confirmarea acesteia de către instanţa de tutelă; aceasta va însemna că actul de dispoziţie îndeplinit/încuviinţat de curatorul special numit de autoritatea tutelară a cărui desemnare nu a fost validată de instanţa de tutelă este anulabil în condiţiile art. 144 alin. 3.
Distincţia dintre situaţia „încheierii actelor de dispoziţie” şi „dezbaterea procedurii succesorale” este nu numai posibilă, dar şi necesară; este necesară pentru că această diferenţiere este făcută şi în Codul civil, art. 150 alin. 1 şi 2 referindu-se la orice tip de acte de dispoziţie, pe când art. 150 alin. 3 vizează ipoteza „procedurilor succesorale”; este posibilă, pentru că, în mod evident în art. 229 alin. 32 din Legea nr. 71/2011 sunt enumerate două situaţii deosebite (iar nu asemănătoare) în care este necesară numirea unui curator special ce se află într-o relaţie întreg (”acte de dispoziţie”) – parte („desfăşurarea procedurii succesorale”).
Or, tocmai în considerarea acestei particularităţi, legiuitorul a reglementat condiţii mai puţin anevoioase pentru ipoteza în care minorul ocrotit va deveni moştenitorul unei persoane, dobândind astfel noi bunuri; dar, pentru că o succesiune poate implica şi un pasiv, protecţia incapabilului se face prin numirea unui curator special de către autoritatea tutelară la propunerea notarului public (nu de către notar), desemnare ce nu mai trebuie confirmată de instanţă.
Sub nicio formă, trimiterea „în acest din urmă caz” nu se poate referi la situaţia în care notarul public ar cere autorităţii tutelare numirea curatorului special; aceasta pentru că textul art. 229 alin. 32 din Legea nr. 71/2011 conţine o singură enumerare, cu două elemente, din care legiuitorul a intenţionat să excludă condiţia validării de către instanţă doar pentru ultima piesă a înşiruirii, respectiv „dezbaterea procedurii succesorale”; de aceea, ipoteza particulară a persoanei care are iniţiativa luării măsurii de protecţie (dintre cele enumerate de art. 111 care se aplică prin analogie) este fără relevanţă din perspectiva cerinţei confirmării de către instanţa de tutelă şi nici nu schimbă instituţia care are competenţa numirii curatorului special, care va rămâne autoritatea tutelară.
Concluzionând, până la înfiinţarea şi funcţionarea instanţei de tutelă, în cazul minorului ocrotit (precum şi în situaţia prevăzută de art. 502, când drepturile şi obligaţiile cu privire la bunurile copilului sunt exercitate de părinţi), dacă există contrarietate de interese între tutore/părinte şi copil sau dacă tutorele/părintele nu îşi poate exercita drepturile şi obligaţiile cu privire la bunurile copilului din motive de boală sau alte cauze ce nu implică culpa, pentru efectuarea oricărui act de dispoziţie este necesară numirea unui curator special de către autoritatea tutelară la cererea notarului public sau a oricărei persoane vizate de art. 111.
Dacă aceste acte de dispoziţie sunt necesare în cadrul desfăşurării unei proceduri succesorale, pentru valabilitatea numirii făcute de autoritatea tutelară nu mai este necesară confirmarea de către instanţa de tutelă.
Atunci când actele de dispoziţie pe care tutorele/părintele nu le poate îndeplini/încuviinţa din cauza unor piedici de natură juridică sau fizică nu vizează dezbaterea unei moşteniri în faţa notatului public, este obligatorie validarea de către instanţa de tutelă a numirii curatorului special făcute de autoritatea tutelară, actul întocmit în temeiul unei dispoziţii de curator care nu a fost ratificată de instanţă fiind lovit de nulitate relativă.
După ce se vor fi înfiinţat instanţele de tutelă, în temeiul art. 150 (ale cărui efecte sunt suspendate de dispoziţiile tranzitorii ale art. 229 din Legea nr. 71/2011), în cadrul procedurii succesorale, notarul public are facultatea numirii unui curator special care, în mod obligatoriu, trebuie validat de instanţa de tutelă.
În cazul celorlalte acte de dispoziţie, precum şi în situaţia în care, în împrejurările art. 150 alin. 3, notarul public nu recurge la posibilitatea numirii de către el a curatorului special, desemnarea curatorului special se face invariabil şi fără excepţie de instanţa de tutelă.
Mai trebuie subliniat că relaţia dintre art. 150 N.C.C. şi art. 229 din Legea nr. 71/2011 este dată de art. 1 al acestei legi potrivit cu care acest act normativ are ca principal obiect punerea de acord a legislaţiei civile existente cu prevederile Codului civil, precum şi soluţionarea conflictului de legi rezultând din intrarea în vigoare a Codului civil.
În plus, trebuie avut în vedere că, deşi art. 150 nu este modificat decât prin adăugarea alin. 3, aceasta nu înseamnă că soluţiile derogatorii cuprinse în art. 229 din Legea nr.71/2011 (care schimbă substanţial reglementarea privind procedura de numire a curatorului special) nu se vor aplica, punerea în practică cu prioritate a art. 229 din Legea nr. 71/2011 fiind impusă de caracterul tranzitoriu al textului în discuţie, însuşire incontestabilă, dat fiind că norma intermediară face trecerea de la situaţia inexistenţei instanţelor de tutelă la situaţia reglementată prin lege a funcţionării acestor instanţe.
O ultimă discuţie se referă la situaţia interzisului judecătoresc, deoarece art. 229 alin. 32 se referă exclusiv la situaţia minorului ocrotit.
Sesizându-se această diferenţiere – nejustificată de vreo normă în materie, art. 171 stipulând că regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie judecătorească, în măsura în care legea nu dispune altfel -, prin Legea nr. 214/2013, alin. 3 al art. 229 din Legea nr. 71/2011 a fost modificat prin includerea în ipoteza legală şi a situaţiei bunurilor interzisului judecătoresc; apoi art. 229 a fost completat cu un nou alineat conform cu care dispoziţiile alin. 32 se aplică în mod corespunzător şi în cazul numirii curatorului special prevăzut la art. 167 din Codul civil. (alin. 33).
Dacă în cazul exercitării tutelei privind bunurile (nu persoana) şi al supravegherii modului în care tutorele administrează bunurile minorului sau a interzisului judecătoresc există identitate de reglementare, atât în privinţa minorului ocrotit, cât şi în privinţa majorului protejat, în privinţa numirii curatorului special nu mai există această similitudine.
Astfel, nu în toate situaţiile în care este necesară desemnarea unui curator special privind interzisul judecătoresc se vor aplica soluţiile de la art. 229 alin. 32 din Legea nr. 71/2011, ci doar în cazul în care se impune desemnarea unui curator până la finalizarea cererii de punere sub interdicţie.
Aplicarea „în mod corespunzător” a art. 229 alin. 32 din Legea nr. 71/2011 la situaţiile prevăzute de art. 167 va însemna că, dacă curatela specială este necesară pentru participarea de către cel ce se vrea pus sub interdicţie la o procedură succesorală notarială, numirea se va face la cererea notarului public de către autoritatea tutelară, iar desemnarea nu este supusă validării de către instanţă.
Dacă curatorul special trebuie să îndeplinească un alt act de dispoziţie decât cel impus de dezbaterea unei moşteniri, în numele celui care se vrea ocrotit prin punerea sub interdicţie (ceea ce presupune declanşarea procedurii, iar nu invocarea unei stări care implică lipsa discernământului majorului), curatorul special va fi numit de autoritatea tutelară, la solicitarea notarului sau a oricărei alte persoane interesate, desemnarea fiind supusă condiţiei validării de instanţa de tutelă, iar actul îndeplinit fără această confirmare fiind anulabil.
În toate celelalte cazuri în care numirea curatorului special nu se face în cursul desfăşurării procedurii de punere sub interdicţie – adică situaţiile prevăzute de art. 150, art. 157 şi art. 158 – şi când măsura de protecţie a fost instituită, dar tutorele interzisului nu poate îndeplini un act din cauza unor piedici juridice (conflicte de interese) sau piedici fizice (boală sau alte motive), acest act se va realiza de către curatorul special numit conform art. 150.
Astfel, în cazul conflictului de interese între tutore şi interzis, respectiv imposibilitatea temporară neculpabilă, pentru îndeplinirea unui act de dispoziţie privind bunurile interzisului, se va numi un curator special de către instanţa de tutelă; dacă actul de dispoziţie trebuie realizat în numele interzisului în cadrul desfăşurării unei proceduri succesorale notariale, numirea curatorului special poate fi făcută de notarul public şi validată de instanţa de tutelă sau, dacă notarul public nu fructifică aptitudinea conferită de art. 150 alin. 3, desemnarea provizorie a curatorului special se face de instanţa de tutelă.
II. Stabilite fiind aceste repere de drept, se impune analizarea practicii judiciare create după intrarea în vigoare a Legii nr. 60/2012 şi respectiv Legea nr. 214/2013 în procedura validării curatorului special; apoi analiza hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie va viza şi aspecte procedurale în soluţionarea acestui tip de cereri.
1. O primă problemă o reprezintă constatarea condiţiilor de fond a necesităţii numirii unui curator special, respectiv imposibilitatea temporară de îndeplinirea atribuţiilor de către tutore/părinte respectiv existenţa unui conflict de interese între tutore/părinte şi cel ocrotit.
Astfel, într-o speţă (încheierea din 7 iunie 2013 pronunţată de Judecătoria Tulcea în dosarul nr. 3740/327/2013), instanţa a respins cererea de validare a dispoziţiei autorităţii tutelare de numire a unui curator special constatând că nu există niciun conflict de interese între minor şi părintele său, astfel încât reprezentarea copilului la notar de către un curator special pentru încheierea unui contract de donaţie nu este necesară.
La fel, altă instanţă (Judecătoria Târgu Mureş, sentinţa nr. 7694/29.02.2014 pronunţată în dosarul nr. 5500/320/2014, nepublicată) a apreciat că nu se impune numirea unui curator special pentru interzisul judecătoresc în condiţiile în care nu există contrarietate de interese între tutore şi majorul astfel ocrotit.
Alte instanţe (Judecătoria Pucioasa, sentinţa nr. 1121/05.11.2014 pronunţată în dosarul nr. 1736/283/2014, nepublicată) deşi au constatat că nu există un conflict de interese între minor şi părinţii săi, au validat curatorul special numit de notarul public (iar nu de autoritatea tutelară) pentru participarea la dezbaterea unei succesiuni.
Condiţiile conflictului de interese a fost valorificată corect într-o cauză (dosarul nr. 1175/249/2013a2 al Judecătoria Lehliu-Gară, încheierea din 17 aprilie 2004) în care, constatându-se calitatea de succesibili la moştenirea unei persoane a interzisului şi a tutorelui său (care erau fraţi), s-a admis cererea de numire a unui curator special, deşi solicitarea petentei viza doar validarea; aceeaşi situaţie privind contrarietatea de interese între tutore şi majorul ocrotit întemeiată pe relaţia de rudenie şi vocaţia la aceeaşi moştenire a fost corect decelată de instanţă şi în dosarul nr. 5423/243/2013, încheierea nr. 2064/18.12.2013 a Judecătoria Hunedoara, o hotărâre corectă din punct de vedere material şi procedural, în care s-a făcut justa aplicare a art. 150 alin. 3 NCC în situaţia interzisului, iar nu art. 229 alin. 32 şi 33, validând curatela special numit de notarul public.
2. Cea mai frecventă problemă în practică s-a născut din ignorarea sau necunoaşterea/neînţelegerea art. 229 alin. 32 din Legea nr. 71/2011, din lipsa unei diferenţieri între situaţia minorului şi situaţia majorului ocrotit şi din confuzia făcută între situaţia interzisului cu cea a majorului, chiar şi bolnav, dar deplin capabil, pentru care nu s-a luat vreo măsură de ocrotire.
Au picat în aceste greşeli deopotrivă profesionişti ai dreptului (instanţe, notari publici, avocaţi) sau simpli justiţiabili, rezultând o practică judiciară nu doar greşită, dar şi de o varietate îngrijorătoare, deloc justificată de vreo nebulozitate a legii.
Astfel, trebuie învederat că soluţiile instanţelor trebuiau cantonate în cadrul legal creat de Legea nr. 71/2011, prin art. 229, prevederi care vor produce efecte, în dauna art. 150 NCC ce nu se va aplica, până la organizarea şi funcţionarea instanţei de tutelă, ori de câte ori în discuţie este un minor pus sub tutelă sau aflat în ocrotirea părinţilor săi şi există o situaţie de conflict de interese ori tutorele/părintele nu îşi poate îndeplini obligaţia de protecţie.
A. Situaţia minorului. Actele de dispoziţie privind bunurile minorului şi participarea minorului la dezbaterea unei succesiuni vor fi guvernate de dispoziţiile art. 229 alin. 32 din Legea nr. 71/2011 conform cu care numirea curatorului special se va face de autoritatea tutelară, desemnare care va fi validată de instanţa de tutelă dacă s-a făcut pentru un act de dispoziţie sau care va produce efecte imediat (fără a fi necesară confirmarea), dacă s-a făcut pentru dezbaterea procedurii succesorale notariale.
Pentru aceste considerente, sunt greşite toate hotărârile judecătoreşti întemeiat pe dispoziţiile art. 150 alin. 3 prin care s-a validat numirea unui curator special pentru un minor, făcută de notarul public pentru dezbaterea unei moşteniri (încheierea din 21 noiembrie 2014, dosarul nr. 1974/2493/2014 sau încheierea din 5 august 2013, dosar nr. 1027/249/2013 ale Judecătoriei Lehliu Gară, încheierea nr. 3477/11.12.2014, dosar nr. 10182/221/2014 a Judecătoriei Deva; sentinţa nr. 1121/05.11.2014, dosarul nr. 1736/283/2014 a Judecătoriei Pucioasa, încheierea nr. 912/04.06.2014, dosar nr. 1715/293/2014 a Judecătoriei Târgu Mureş, încheierea din 27 noiembrie 2013, dosar nr. 2649/205/2013, încheierea din 6 iunie 2013, dosar nr. 2258/205/2013 ale Judecătoriei Câmpulung, toate nepublicate).
Există însă şi soluţii corecte, spre exemplu încheierea din 27 august 2013 a Judecătoriei Bistriţa, prin care s-a validat numirea unui curator special pentru un minor pentru efectuarea unei vânzări a unui bun aparţinând minorului; la fel, sentinţa nr. 10671/01.11.2012 a aceleiaşi instanţe, unde s-a validat numirea curatorului special pentru minor pentru cumpărarea unui imobil de către minori, în hotărârea amintită existând şi o interpretare corectă a disp. art. 229 alin. 32 din Legea nr. 71/2011, prin metoda per a contrario, prin care se deduce că, în cazul actelor de dispoziţie, este necesară validarea curatorului special numit de autoritatea tutelară.
Alte instanţe au respins ca inadmisibile cererile de validare a curatorului special pentru minor, desemnat de notarul public în vederea dezbaterii unei succesiuni, solicitări întemeiate pe disp. art. 150 alin. 3 (sentinţa nr. 191/01.11.2013, dosarul nr. 3650/205/2013 al Judecătoriei Câmpulung, nepublicată); această hotărârea este greşită, pentru că cererea nu era inadmisibilă, ci doar neîntemeiată, în speţă nefiind incidente prevederile art. 150 alin. 3 pe care partea şi-a întemeiat solicitarea, ci cele ale art. 229 alin. 32 din legea nr. 71/2011, în temeiul cărora instanţa şi-a baza soluţia, dar fără a pune în discuţia părţilor acest aspect; în plus, dacă ar fi făcut o transpunere corectă în speţă a art. 229 alin. 32 din Legea nr. 71/2011, instanţa ar fi trebuit să constate că nu era învestită cu o cerere de numire (despre care corect s-a reţinut că ar fi în competenţa autorităţii tutelară), ci una de validare, ceea ce ar fi condus la soluţia de netemeiniciei şi nu inadmisibilitate.
Soluţia de inadmisibilitate este eronată şi în cazul în care instanţa constată corect incidenţa art. 229 alin. 32 din Legea nr. 71/2011, dar consideră că validarea nu este necesară, pentru că o astfel de confirmare nu se impune în cazul dezbaterii unei succesiuni pentru stabilirea calităţii de moştenitor pentru minor. De aceea, trebuia pronunţată soluţia netemeiniciei în astfel de situaţii, pentru că, teoretic, este descrisă calea de acţiune urmată de petent, dar cererea lui nu este fondată, având în vedere prevederile legale incidente, art. 229 alin. 32 din Legea nr. 71/2011 şi nu art. 150 (astfel, greşit a procedat Judecătoria Târgu Mureş în dosar nr. 9429/320/2013, sentinţa civilă nr. 6702/07.10.2013; în plus, instanţa ar fi trebuit să observe că se solicita validarea unui curator special numit de notarul public, iar nu de către autoritatea tutelară).
Greşit a dezlegat excepţia inadmisibilităţii şi Judecătoria Mangalia (dosar nr. 2562/254/2013, încheierea nr. 1652/14.08.2013) care, deşi a identificat corect aplicabilitatea art. 229 alin. 32 din Legea nr. 71/2011, a considerat că nu este necesară validarea unui curator special numit de autoritatea tutelară pentru reprezentarea unui minor la încheierea unui contract de cesiune de drepturi împreună cu mama sa; acesta, cu toate că situaţia expusă reprezenta chiar prima teză a articolului amintit, iar speţa este una în care părţile, notarul şi autoritatea tutelară au dat relevanţa cuvenită legii (în fapt, singura dintre cele 26 de speţe studiate pentru realizarea lucrării de faţă).
Judecătoria Mangalia a greşit şi atunci când a dispus autorizarea încheierii actului de dispoziţie făcând o eronată aplicare a art. 229 alin. 4 din Legea nr. 71/2011 (este drept, neinvocat în cuprinsul hotărârii), căci, începând cu 20 apriilie 2012, toate atribuţiile privind exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc revin autorităţii tutelare (art. 229 alin. 3, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 60/2012).
Din acest text rezultă, în mod indubitabil, că, până la organizarea şi funcţionarea instanţei de tutelă, toate competenţele acestei instanţei prevăzute de art. 140–155 privind bunurile minorului revin de drept autorităţii tutelare, astfel că autorizarea unui act de înstrăinare efectuat de tutore (sau părinte, conform art. 502) se va face de autoritatea tutelară, iar nu de instanţă; astfel, art. 144 alin. 2 a suferit o „modificare” temporară pentru perioada tranziţiei de la instanţa prevăzută de art. 229 alin. 2 lit. a) la instanţa de tutelă înfiinţată prin legea de organizare judiciară, moment de la care prevederile intermediare ale art. 229 îşi vor înceta efectele.
Aceeaşi greşeală este comisă şi de Judecătoria Bistriţa prin sentinţa civilă nr. 10671/01.11.2012 şi încheierea din 27 august 2013 prin care se autorizează de instanţă încheierea unor acte de dispoziţie în numele minorului.
B. Situaţia majorului. Cu privire la majorul capabil (adică nepus sub interdicţie), chiar dacă acesta suferă de o boală care exclude discernământul, concepţia noului Cod civil este că această persoană nu ar putea fi protejată pe calea curatelei speciale prevăzute de art. 178, art. 186, ci exclusiv prin punerea sub interdicţie potrivit art. 164–177.
Aceasta pentru că, în cadrul capitolului intitulat „Ocrotirea interzisului judecătoresc”, numirea unui curator special pentru un bolnav (dar cu capacitate deplină) nu se poate face decât în temeiul art. 167 care presupune un „caz de nevoie”, precum şi declanşarea procedurii de punere sub interdicţie; ultima condiţie rezultă – indirect, deci indubitabil – din faptul că acest curator poate fi numit doar până la punerea sub interdicţie a persoanei lipsită de discernământ datorată alienării sau debilităţii mintale. De aceea, cum însuşi caracterul provizoriu este legat de judecata definitivă a cererii de punere sub interdicţie, rezultă că o condiţie sine qua non a numirii curatorului special conform art. 167 este introducerea cererii de ocrotire a celui lipsit de capacitate de exerciţiu.
De aceea, sunt greşite acele soluţii (încheierea nr. 369/A/23.09.2014, dosar nr. 3180/257/2014 şi nr. 382/A/03.10.2014, dosar nr. 3128/257/2014 ale Judecătoriei Mediaş, încheierea nr. 4359/26.09.2013, dosar nr. 5239/320/2013, Judecătoria Târgu Mureş), în care instanţele au analizat şi chiar admis (încheierea nr. 4359/26.092013) cererile de validare a numirii unor curatori speciali pentru majori care, deşi bolnavi, nu erau puşi sub interdicţie.
Pentru aceste persoane, singura cale este declanşarea procedurii de ocrotire şi, în cadrul acesteia, dacă există o urgenţă legată de vreun act de dispoziţie sau dezbaterea unei succesiuni, să se solicite numirea unui curator special. Conform art. 229 alin. 33 din Legea nr. 71/2011, această numire urmează a se face de autoritatea tutelară, trebuind ca, în funcţie de distincţiile făcute de alin. 32 (ca şi în cazul minorului), desemnarea făcută de autoritatea tutelară să fie validată de instanţa de tutelă când este vorba de acte de dispoziţie sau să aibă efecte depline, fără o confirmare judecătorească, când cel numit trebuie să participe în numele alienatului mintal la dezbaterea unei moştenirii în faţa notarului care a propus desemnarea curatorului special.
Deşi a constatat în mod corect incidenţa prevederilor legale comentate, în mod greşit Judecătoria Craiova, a admis (în dosarul nr. 1299/215/2014, încheierea din 04 februarie 2014, nepublicată) cererea de validare a unui curator special privind un bolnav pentru care anterior se declanşase procedura punerii sub interdicţie; aceasta pentru că pentru major fusese deja emisă o dispoziţie de autoritatea tutelară pentru numirea unui curator special în vederea reprezentării la dezbaterea unei succesiuni, act pentru care nu mai era necesară validarea de instanţa de tutelă.
Înţelesul greşit al acestor texte a fost dat de Judecătoria Reghin (încheierea nr. 1969/CC/09.10.2014, dosar nr. 2779/289/2014; prin care s-a stabilit că atunci când există un conflict de interese între tutore şi cel pus sub interdicţie, numirea curatorului special se face de către autoritatea tutelară conform art. 229 alin. 32 din Legea nr. 71/2011.
Soluţia este nelegală, pentru că, în primul rând, art. 229 alin. 32 din Legea nr. 71/2011 se referă doar la situaţia minorului ocrotit; apoi, alin. 33 vizează numai situaţia persoanei în curs de punere sub interdicţie, astfel încât pentru toate celelalte ipoteze aplicarea art. 229 este exclusă. Acesta şi pentru că, acolo unde a intenţionat crearea unei identităţi de situaţii între minorul ocrotit şi interzisul judecătoresc, legiuitorul a dispus-o în mod expres, spre exemplu în art. 229 alin. 3, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 214/2013.
De aceea, în speţă comentată era incident art. 150 şi, cum exista un conflict între cel pus sub interdicţie şi tutore, iar notarul public procedase la numirea provizorie a unui curator special, această desemnare trebuia fie validată de instanţa de tutelă, să se înlocuiască persoana nominalizată, iar nu să fie respinsă cererea de validare ca inadmisibilă.
Tot din art. 229 alin. 32 şi alin. 32 din Legea nr. 71/2011 rezultă că, în orice alte situaţii decât cea a art. 167, cererea de instituire a unui curator special pentru un major bolnav este inadmisibilă, după cum în mod just s-a stabilit prin încheierea nr. 458/A/02.12.2014 a Judecătoriei Mediaş; soluţia, deşi corectă, este întemeiată pe considerente greşite conform cărora competenţa de numire a unui curator special aparţine autorităţii tutelare, afirmaţie eronată pentru că această instituţie nu poate numi un curator special dacă nu este declanşată procedura punerii sub interdicţie.
Soluţia inadmisibilităţii ar fi trebuit pronunţată într-o altă pricină (dosarul nr. 3128/257/2014 al Judecătoriei Mediaş, încheierea nr. 382/A/03.10.2014) când, constatând că se vrea validarea unui curator special numit de notar pentru un bolnav neinterzis, netransportabil dar deplin capabil, instanţa ar fi trebuit să arate că art. 150 nu este incident, pentru că acesta vizează doar situaţia unei imposibilităţi juridice sau faptice a exercitării ocrotirii de către tutore, iar nu o soluţie care să fie alternativă la instituirea curatelei, conform art. 178 şi urm. (singura măsură de protecţie a celor care, deşi capabili nu îşi pot administra singuri bunurile şi să-şi apere interesele, cum este şi situaţia comentată – bolnav paralizat netransportabil).
3. Analizarea unor dispoziţii procedurale. Potrivit art. 265, toate măsurile date prin prezenta carte în competenţa instanţei judecătoreşti, toate litigiile privind aplicarea dispoziţiilor prezentei cărţi, precum şi măsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale sunt de competenţa instanţei de tutelă.
Distincţia dintre „măsuri” şi „litigii” este dată de procedura de soluţionare a cererilor de către instanţa de tutelă, litigiile fiind supuse dreptului comun contencios, iar măsurile trebuind judecate după procedura necontencioasă judiciară prevăzută de art. 527-537; astfel, „luarea unor măsuri de ocrotire”, este expres enunţată printre situaţiile exemplificative conţinute de art. 527 şi care se soluţionează conform acestei proceduri.
Instanţele au precizat incidenţa acestor dispoziţii, deşi acest lucru nu era necesar, cu excepţia art. 529 care stabilesc cu caracter derogator obligaţia verificării competenţei, inclusiv în situaţia când este de ordine privată; a se vedea încheierea nr. 458/A/02.10.2014 a Judecătoriei Mediaş, încheierea nr. 4359/26.09.2013 a Judecătoriei Târgu Mureş sau încheierea nr. 3477/11.12.2014, dosar nr. 10182/221/2014 a Judecătoriei Deva.
Verificarea competenţei presupune atât cercetarea competenţei materiale (la care se referă art. 528 alin. 1 şi 2) şi a acelei teritoriale (la care se referă art. 528 alin. 3) dar, mai ales şi cu titlu prealabil, a competenţei generale a instanţei, ce trebuie stabilită conform art. 536 alin. 1 rap. la art. 131 alin. 1.
Prin competenţa generală a instanţei se înţeleg acele atribuţii ale instanţa de judecată de a soluţiona anumite litigii sau cereri care se stabilesc prin raportare la capacitatea (văzută aici şi ca obligaţie) altor organe sau instituţii din afara sistemului judiciar de a rezolva acel litigiu (cerere).
În judecarea cererilor de validare a curatorului special, instanţele s-au lovit deseori de excepţia inadmisibilităţii, mai ales când au apreciat că validarea nu este necesară sau în cererile de numire curator special, când s-a considerat că desemnarea se face, fie de autoritatea tutelară fie de notarul public.
Invocarea excepţiei se va face conform procedurii de drept comun, prin punerea în discuţie contradictorie a părţilor şi prin ascultarea celor prezenţi, conform art. 14 alin. 5 (cum în mod corect s-a procedat în dosarul nr. 2779/283/2014, încheierea nr. 1969/CC/09.10.2014 a Judecătoriei Reghin, în dosarul nr. 3635/320/2013a1, încheierea nr. 252/23.01.2014 a Judecătoriei Tg. Mureş, dosar nr. 3650/205/2013, încheierea nr. 1971/01.11.2013 a Judecătoriei Câmpulung sau în dosarul nr. 2562/254/2013, încheierea nr. 1652/14.08.2013 al Judecătoria Mangalia).
Această ultimă instanţă a procedat la unirea excepţiei invocate din oficiu cu fondul cauzei, măsură apodictic greşită din perspectiva art. 248 alin. 4 conform cu care excepţiile pot fi unite cu fondul sau cu administrarea probelor, dacă pentru soluţionarea lor este necesară administrarea unor dovezi şi apoi, dacă aceste probe sunt aceleaşi ca şi pentru finalizarea cercetării judecătoreşti respectiv soluţionarea fondului; or, inadmisibilitatea vizând stabilirea competenţei generale a instanţei, nu presupune administrarea niciunei alte probe, ci doar analizarea şi interpretarea dispoziţiilor legale vizând competenţa instanţei, astfel încât nu putea fi unită cu fondul. Dacă instanţa consideră că nu se poate pronunţa imediat şi are nevoie de timp pentru a judeca excepţia, ar fi trebuit să rămână în pronunţare asupra excepţiei, lucru posibil în condiţiile în care acesta privea un capăt de cerere distinct şi să ia concluziile părţilor asupra celuilalt petit, urmând ca, în deliberare, să rezolve atât excepţia, cât şi cel de-al doilea capăt de cerere.
Greşit a procedat şi o altă instanţă (Judecătoria Câmpulung), când, respingând acţiunea (este drept, fără a indica inadmisibilitatea), a motivat că solicitarea de validare a curatorului special este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională, astfel încât cererea este inadmisibilă, caracter indicat doar în considerente (încheierea din 01.07.2013 dosar nr. 2669/205/2013; situaţia este aproape identică în dosarul nr. 3180/257/2014, încheierea nr. 369/A/23.09.2014 a Judecătoriei Mediaş).
„Cea mai greşită” hotărâre pare a fi o încheiere a Judecătoriei Mediaş prin care instanţa, verificându-şi competenţa conform art. 529 NCPC se declară necompetentă sub aspect material, după care o pune în discuţia celor prezenţi această excepţie, apoi o admite în sală şi reţine cauza în pronunţare pe aceasta.
Deoarece excepţia necompetenţei generale are o reglementare aparte în art. 131 alin. 4, acest text se va aplica cu prioritate faţă de art. 534 alin. 2 astfel că hotărârea de respingere ca inadmisibilă este supusă recursului în 30 de zile, iar nu apelului (cum s-a indicat în sentinţa civilă nr. 6702/07.10.2013 a Judecătoriei Târgu Mureş) şi nici nu este definitivă (cum s-a precizat în încheierea din 7 iulie 2013 a Judecătoriei Câmpulung).
După cum reiese din prev. art. 532 N.C.P.C., cererile privind măsurile de ocrotire se judecă cu citarea părţilor, doar dacă legea o impune expres (precum în cazul art. 125 alin. 1 din Legea nr. 272/2004); în celelalte situaţii, citarea este facultativă, la libera apreciere a judecătorului care, dacă ordonă citarea, trebuie să-şi motiveze măsura, ca orice altă dispoziţie a instanţei. Dar, având în vedere că, în temeiul art. 532 alin. 2 N.C.P.C., instanţa poate asculta orice persoană şi solicita orice fel de lămuriri, iar acestea s-ar putea abţine şi fără citarea petentului şi a persoanei arătate în cerere este recomandabilă judecata fără citare (mai ales că, de cele mai multe ori solicitările de validare sunt formulate de birouri notariale, lucru perfect admisibil din perspectiva art. 111); aceasta şi pentru a nu se ajunge la situaţii insolite în care cererile pentru validarea unor curatori speciali pentru doi fraţi minori, introduse în aceeaşi zi, 25 mai 2013 să fie soluţionate la 6 iunie 2013 şi respectiv 12 iulie 2013, pentru că instanţa dispusese citarea (dosar nr. 2258/205/2013 şi nr. 2259/205/2013 de Judecătoria Câmpulung); „noroc” că instanţele au stabilit caracterul definitiv al încheierilor, deşi art. 534 prevede calea de atac a apelului şi, dacă mai era nevoie de ceva în plus, validarea acordată de instanţă nici măcar nu era necesară în temeiul art. 229 alin. 32 din Legea nr. 71/2011.
Cu privire la procedura de judecată, deoarece participarea procurorului în procesul civil este liberă conform art. 92 alin. 2 N.C.P.C., doar în cazurile anume prevăzute de lege, participarea fiind obligatorie (spre exemplu, în cazul art. 933 alin. 3 N.C.P.C.), în cererile de validare a curatorului special nu este imperativă judecata cu participarea procurorului; de aceea, instanţele care au soluţionat astfel de cereri cu concluziile reprezentantului Ministerului Public (Judecătoria Pucioasa, dosar nr. 1736/205/2013 sau Judecătoria Câmpulung, dosarul nr. 3649/205/2013 şi nr. 3650/205/2013) nu au greşit dacă participarea s-a făcut în temeiul art. 92 alin. 2 N.C.P.C., dar, dacă au apreciat că procurorul intră în mod obligatoriu în compunerea instanţei au adăugat la lege din această perspectivă.
Cu privire la situaţia curatorului special, în art. 186 se statuează că dispoziţiile capitolului privind curatela nu se aplică şi curatorului special prevăzut la art. 150, 159 şi 167. În aceste din urmă cazuri, drepturile şi obligaţiile stabilite de lege în sarcina tutorelui se aplică, în mod corespunzător, şi curatorului special; Legea nr. 71/2011 nu conţine în această privinţă dispoziţii derogatorii astfel încât, indiferent de modalitate şi autoritatea care numeşte curatorul special, acestuia îi revin drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru tutore.
Deoarece trimiterea art. 186 se referă, din instituţia tutelei, doar la atribuţiile şi îndatoririle tutorelui, aceasta ar însemna că alte dispoziţii nu ar fi incidente.
Interesează aici acea normă din procedura de numire a tutorelui conform cu care încheierea instanţei de numire se afişează la sediul instanţa şi la primăria de la domiciliul persoanei ocrotite (art. 119 alin. 4); deoarece aceeaşi formalitate există şi în cazul curatelei la art. 182, a cărui incidenţă a fost exclusă expres de art. 186 pentru curatorul special (indiferent că a fost numit sau validat de instanţă), ar rezulta că încheierea instanţei de tutelă de validare a numirii curatorului special de notarul public (în cazul art. 150 alin. 3) sau autoritatea tutelară (în cazul art. 229 alin. 32) nu ar trebui supuse acestei forme de publicitate.
Trebuie arătat că, oricum, înştiinţarea generală despre măsura de protecţie dispusă se referă la terţii care ar putea contracta cu incapabilul, în privinţa părţilor, iar aici sunt incluşi minorul, interzisul, tutorele/părinţii, autoritatea tutelară şi biroul notarial, încheierea de validarea curatelei speciale (ca orice încheiere în materia măsurilor de ocrotire) va produce efecte de la pronunţare, dat fiind caracterul executoriu al încheierii pronunţate conform procedurii necontencioase (art. 534 alin. 1).
În plus, menţionarea în dispozitivul unor încheieri a sarcinilor administrative, ulterioare de comunicare a încheierii, la autoritatea tutelară şi de afişare la sediul instituţiei de tutelă (precum în cazul încheierii din 05 august 2013, dosar nr. 1027/249/2013 Judecătoria Lehliu Gară, încheierea nr. 382/A/03.10.2014, dosar nr. 3128/257 Judecătoria Mediaş, încheierea din 27 noiembrie 2013, dosar nr. 3649/205/2013 Judecătoria Câmpulung sau încheierea 4359/26.09.2013, dosar nr. 9239/320/2013 al Judecătoriei Târgu Mureş) este cel puţin superfluă, căci ţine de atribuţiile grefierului posterioare şedinţei de judecată şi, aşa cum instanţa nu indică în câte exemplare, trebuie tipărită hotărârea sau că hotărârea trebuie comunicată părţilor, nici aceste sarcini de serviciu nu trebuie învederate grefierului de şedinţă.
De aceea, mult mai utilă ar fi indicarea caracterului executoriu al încheierii (astfel cum s-a făcut în dosarul nr. 1299/215/2014, încheierea din 4 februarie 2014 a Judecătoriei Craiova sau în dosarul nr. 10182/221/2014, încheierea nr. 3477/11.12.2014), pentru că permite realizarea imediată a actului în vederea căruia curatorul special a fost numit; aceasta şi pentru că aşteptarea termenului de apel de 30 de zile este redundantă, în condiţiile în care participanţii la procesul în care s-a admis cererea au interese comune (astfel încât nu vor exercita calea de atac, iar cel ocrotit, neavând capacitate, nu poate formula singur calea de atac), iar aşteptarea termenului de 1 an prevăzut de art. 534 alin. 4 ar zădărnici întregul demers şi ar contraveni însuşi interesului celui protejat şi al nevoii imperioase care a justificat măsura provizorie.
O remarcă specială se impune pentru sesizarea acelui tip de hotărâri judecătoreşti care nu sunt doar nelegale prin natura soluţiilor pronunţate, dar în care, într-o încercare supărătoare de a „justifica” greşelile, se mistifică texte legale şi se trag concluzii opuse normelor abia citate în scopul poleirii soluţiilor eronate cu o tentativă de motivare.
Astfel, într-o încheiere (din xx.xx.2014, dosar x/2xx/2014) se enunţă cu ghilimele că art. 229 alin. 32 şi art. 33 din Legea nr. 71/2011 vorbesc despre „numirea curatorului special care îl asistă şi îl reprezintă pe major la încheierea…”; aceasta în condiţiile în care alin. 32 se referă expresiss verbis la minor, iar alin. 32 este doar o normă de trimitere; aceeaşi denaturare a conţinutului art. 229 alin. 32 este făcută de o altă instanţă (încheierea xx.xx.2014, dosar x/2xx/2014) care afirmă candid că textul se referă la numirea curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe interzisul judecătoresc.
Într-o altă speţă (dosar x/3xx/2013, încheierea xx.xx.2014), se indică conţinutul art. 229 alin.32 din Legea nr. 71/2011 şi că acesta se referă la minor şi se respinge o acţiune cu privire la un major pus sub interdicţie; pentru a desăvârşi opera, instanţa pretinde că art. 150 alin. 3 ar stipula că „cererea pentru desemnarea curatorului se adresează autorităţii tutelare de la domiciliul interzisului judecătoresc, nemaifiind supusă validării”: spre comparaţie (care scuteşte orice comentariu) art. 150 alin. 3 prevede că pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale, notarul public, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu, poate numi provizoriu un curator special, care va fi validat sau, după caz, înlocuit de către instanţa de tutelă.
Concluziile studiului sunt:
1. În cazul minorilor:
– până la organizarea şi funcţionarea instanţei de tutelă, art. 150 nu produce efecte în vederea numirii şi validării curatorului special, fiind aplicate cu prioritate prevederile art. 229 alin. 32 din Legea nr. 71/2011; aceasta va însemna, printre altele, că niciodată un curator special nu poate fi numit de notarul public;
– în temeiul art. 229 alin. 32 din Legea nr. 71/2011, competenţa de numire a curatorului special aparţine în exclusivitate autorităţii tutelare, nu notarului public şi nici instanţei de tutelă; instanţa de tutelă trebuie să confirme dispoziţiile autorităţii tutelare de împuternicire a unui curator special doar când acesta reprezintă/asistă un minor la încheierea unui act de dispoziţie; dacă numirea curatorului special este impusă de dezbaterea unei proceduri succesorale notariale, indiferent de natura actului făcut în cadrul acestei activităţi şi de numărul actelor ce trebuie realizate, numirea curatorului special de către autoritatea tutelară nu trebuie confirmată de instanţă.
2. În cazul majorilor:
– până la organizarea şi funcţionarea instanţei de tutelă, art. 229 alin. 32 din Legea nr. 71/2011 se aplică numai majorilor care se află în curs de punere sub interdicţie dacă măsura numirii unui curator special este impusă conform art. 167, de motive imperioase care nu pot aştepta până la finalizarea punerii sub interdicţie; în această situaţie, în funcţie de natura actului, numirea curatorului special se va face de autoritatea tutelară, cu respectarea condiţiei validării, dacă este vorba de un act de dispoziţie care excede dezbaterii unei moşteniri la notar;
– indiferent de lipsa instanţei de tutelă, în cazul interzisului judecătoresc (deci cel faţă de care măsura de protecţie este în exerciţiu), desemnarea unui curator special se va face doar conform art. 150 (iar nu conform art. 229 alin. 32 din Legea nr. 71/2011); aceasta va însemna că pentru participarea interzisului la dezbaterea unei succesiuni al cărui tutore nu poate fi prezent juridic sau fizic, numirea curatorului special se face de notarul public, iar persoana astfel desemnată trebuie fie validată de instanţa de tutelă, fie înlocuită;
– în cazul celorlalte acte de dispoziţie, numirea curatorului special se va face doar de instanţa de tutelă (nu de către notar şi nici de către autoritatea tutelară).
P.S. În fază de proiect, prezentul articol se voia intitulat „Scurte consideraţii privind validarea curatorului special de către instanţa de tutelă”. Analiza subiectului şi cercetarea practicii judiciare au relevat o severă problemă în înţelegerea şi aplicarea legii, cu atât mai stupefiantă cu cât în discuţie erau doar două texte – art. 150 din N.C.C. şi art. 229 din Legea nr. 7/2011.
În intenţia de a fi de folos celor care şi-au pus întrebări privind efectul acestor norme atunci când s-au lovit de zidul creat în jurul instituţiei curatorului special (şi, nu ca mine, doar au citit despre acestea), am încercat o sistematizare a experienţelor judiciare (probabil aici s-ar potrivi definiţia lui O. Wilde dată experienţei „numele pe care îl dau toţi greşelilor pe care le fac”).
Poate că, în acest fel, nu s-ar mai ajunge ca într-o situaţie constată în practică în care solicitările făcute în numele a doi copii minori, fraţi, de validare a unor curatori speciali numiţi de notarul public pentru participarea la dezbaterea succesiunii tatălui lor, înregistrate în aceeaşi zi, la aceeaşi instanţă (dosar nr. x0/2xx/2013 şi nr. x9/2xx/2013), una să fie admisă, iar cealaltă să fie respinsă ca inadmisibilă; ironia sorţii face ca procedura validării nici măcar să nu fi fost necesară în aceste cauze, conform art. 229 alin. 32 din Legea nr. 71/2011, curatorii trebuind să fie numiţi de autoritatea tutelară la propunerea notarului public (este drept, în speţe, fuseseră deja desemnaţi curatori speciali de notarul public, iar petenţii şi-au întemeiat cererile pe dispoziţiile art. 150 alin. 3).
Gabriel LEFTER
judecător, Curtea de Apel Constanţa
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
