BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
CRAZNIC
Print Friendly, PDF & Email

CEDO. Proprietatea unei vechi biserici parohiale catolice din Spania aparține unei societăți comerciale și nu Episcopiei. Cauza Sociedad Anonima del Ucieza c. Spania

31.03.2015 | Andreea POPESCU
Abonare newsletter

Pe 23 martie 2015, Colegiul de 5 judecatori al Marii Camere a Curtii europene a drepturilor omului a respins cererea Guvernului spaniol de trimitere spre rejudecare la Marea Camera a cauzei Sociedad Anonima del Ucieza c. Spania (nr. 38963/08). Astfel, hotararea Sectiei a Treia a Curtii din 4 noiembrie 2014, prin care aceasta a conclus in unanimitate la violarea articolului 6 din Conventie (dreptul de acces la un tribunal) si, cu 6 voturi pentru si unul impotriva, la violarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Conventie (dreptul la respectul proprietatii), a ramas definitiva.

Aceasta cauza priveste dreptul de proprietate asupra unei biserici parohiale apartinand Episcopiei din Palencia, Sectia a Treia punand sub semnul intrebari facultatea de care dispune Biserica catolica din Spania de a-si inscrie in cartea funciara dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile detinute din timpuri imemoriale prin simpla emitere a unui certificat atestand aceasta proprietatea si modul de dobandire al acesteia. Astfel, Curtea considera ca proprietarul unei biserici vechi, apartinand unei vechi manastiri, nu este Episcopia din Palencia, ci o societate comerciala care a achizitionat terenul pe care se afla aceasta biserica, teren despre care cartea funciara indica ca ii este ”enclavata” o biserica.

Colegiul Marii Camere ar fi trebuit sa accepte trimiterea cauzei spre rejudecare la Marea Camera dat fiind faptul ca argumentele avansate de catre Sectia a Treia a Curtii pentru a ajunge la concluzia unei violari a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Conventie nu sunt doar lipsite de suport in dreptul intern spaniol, dar acestea conduc si la o situatie aberanta: aceea de a considera ca proprietarul unei biserici parohiale catolice este o societate comerciala, in pofida faptului ca biserica nu a iesit niciodata din patrimoniul Episcopiei.

Cauza se refera la un teren cumparat de societatea comerciala reclamanta in 12 iulie 1978 si inscrisa in cartea funciara in 1979. Cartea funciara mentiona ca pe proprietate erau ”enclavate o biserica, o casa, mori de apa, o curte si o moara”. Acest teren si aceasta biserica au apartinut unei vechi manastiri cisterciene din Santa Cruz de la Zarza, a ordinului canonicilor regulari (”chanoines réguliers”) din Prémontré, care facea parte din prioratul din Santa Cruz, fondat in 1176. Dupa interzicerea ordinului in secolul al XIX-lea, prin legile de dezamortizare (”desamortización”)[1] din 11 octombrie 1835, 19 februarie 1836 si 2 septembrie 1841, bunurile prioratului au fost confiscate si vandute la licitatie publica in 1835 si in 1841. Aceste bunuri au fost mai apoi transmise si inscrise in cartea funciara in mod succesiv pana la societatea comerciala reclamanta. Totusi, in virtutea articolului 6 § 4 din Legea de dezamortizare din 2 septembrie 1841, erau excluse de la confiscare imobilele bisericilor catedrale sau parohii, precum si anexele acestora. Astfel, in 22 decembrie 1994, Episcopia din Palencia a inscris dreptul sau de proprietate in cartea funciara asupra unui teren urban cu o biserica in stil cistercian datand de la inceputul secolului al XII-lea, o sacristie si o camera capitulara care au facut candva parte din vechea manastire. Aceasta inscriere s-a realizat pe baza unui certificat datat in 16 decembrie 1994 si eliberat de catre secretarul general al Episcopiei, in virtutea articolului 206 al legii privind publicitatea funciara din 8 februarie 1946. Acest articol permitea entitatilor Bisericii catolice (si statului pentru bunurile rechizitionate care au apartinut comunelor), in absenta unui titlu de proprietate, sa isi inscrie proprietatea asupra bunurilor imobile care le-au apartinut, prezentand in acest scop un certificat eliberat de catre functionarul insarcinat cu administrarea Episcopiei. Certificatul mentiona titlul si modul de dobandire a bunurilor respective. Aceasta posibilitate era oferita Bisericii catolice, datorita dificultatii de a retrasa originea unor patrimonii foarte vaste detinute din timpuri imemoriale de catre aceasta si pentru care nu mai existau titluri scrise care sa ateste proprietatea acesteia. Scopul acestui articol era ridicarea obstacolului care ar putea rezulta din absenta titlurilor de proprietate pentru aceste bunuri. Astfel, aceste certificate nu constituiau un titlu de proprietate sau un mod de dobandire a proprietatii, ci doar un titlu de insciere, proprietatea asupra bunurilor preexistand acesteia, chiar daca nu mai exista un document care sa o ateste. Astfel, conform dreptului spaniol, inscrierea in cartea funciara este declarativa si nu constitutiva de proprietate.

Considerandu-se pe nedrept privata de o parte din proprietatea sa (de biserica parohiala), societatea comerciala reclamanta a introdus impotriva Episcopiei din Palencia o actiune in anulare a inscrierii in cartea funciara. In fond si in apel, tribunalele au respins actiunea reclamantei estimand ca aceasta nu a putut achizitiona de la vanzatori ceea ce acestia nu i-au putut transmite, dat fiind faptul ca proprietatea asupra bisericii apartinea Episcopiei din Palencia si aceasta din trei motive. Primul, pentru ca biserica, care fusese o biserica parohiala inaintea legilor de dezamortizare, nu putea fi afectata nici de aceste legi, nici de transmiterile succesive, dat fiind faptul ca aceasta a continuat sa gazduiasca liturghia si alte activitati ale cultului catolic cel putin din 1617. Dupa 1841 si pana in prezent, aceasta a continuat sa existe ca si biserica parohiala, a fost deservita de parohi succesivi si a facut obiectul mai multor reabilitari, la cererea parohilor sai si pe cheltuiala Episcopiei. Al doilea, pentru ca, in virtutea dreptului canonic, societatea comerciala reclamanta nu putea dobandi proprietatea prin uzucapiune, dat fiind faptul ca aceasta putea interveni doar in cazul persoanelor juridice ecleziale. Al treilea, pentru ca biserica respectiva nu se putea afla in posesia societatii reclamante pe durata termenului prevazut de lege, dat fiind faptul ca dieceza s-a comportat ca si prioprietar pana la conflictul referitor la inscrierea titlului de proprietate din 1994. Simpla detinere a cheii bisericii de catre angajatii societatii reclamante, pentru a permite vizitarea acesteia in perioadele in care sunt foarte putini enoriasi in comuna pentru a se tine in mod regulat activitati de cult, nu e constitutiva de proprietate.

Recursul reclamantei a fost respins ca inadmisibil, dat fiind faptul ca aceasta nu a demonstrat ca valoarea bunului depaseste valoarea fixata de lege pentru a putea introduce un recurs. Reclamanta indicase ca valoarea bisericii este ”inestimabila”, admitand in acelasi timp ca aceasta depaseste valoarea ceruta de lege pentru introducerea recursului.

Nemultumita de respingerea actiunii sale, societatea reclamanta s-a adresat CEDO, invocand o violare a articolelor 6 din Conventie (dreptul de acces la un tribunal, datorita respingerii recursului sau) si art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie (dreptul la respectul proprietatii, datorita inscrierii in cartea funciara a titlului de proprietate asupra bisericii in favoarea Episcopiei). Ea a considerat ca dreptul sau de acces la un tribunal a fost incalcat, dat fiind faptul ca recursul sau a fost declarat inadmisibil, desi aceasta a demonstrat ca valoarea bisericii depasea valoarea minima ceruta de lege pentru introducerea unui recurs. In plus, ea a estimat ca a fost privata de o parte din proprietatea sa, si anume de o biserica medievala, in absenta unei cauze de utilitate publica, fara a primi vreo despagubire si pe baza unei legi preconstitutionale.

Analizand capatul de cerere referitor la articolul 6 din Conventie, Curtea a conclus la o violare. Ea a considerat ca interpretarea extrem de riguroasa a unei reguli de procedura a privat-o pe reclamanta de posibilitatea de a-si vedea cauza examinata in recurs. Curtea a estimat ca nu i se putea reprosa reclamantei ca a considerat ”inestimabila” valoarea unui bun al carui pret de piata nu a putut fi stabilit, in pofida interventiei unui expert si tinand cont de caracteristicile bunului in cauza.

In mod normal, datorita constatarii violarii articolului 6 din Conventie, analiza Curtii trebuia sa se opreasca aici, asa cum bine a remarcat judecatoarea Motoc in opinia sa partial dizidenta. Aceasta abordare se impunea, caci Tribunalul suprem al Spaniei nu a avut posibilitatea sa judece cauza pe fond si sa pronunte o hotarare definitiva in cauza, recursul fiind declarat inadmisibil. Insa, Sectia a Treia a Curtii a continuat analiza cauzei examinand capatul de cerere referitor la respectul pentru dreptul de proprietate invocat de reclamanta, desi acesta nu fusese examinat in mod definitiv de catre tribunalele interne.

Analizand capatul de cererer referitor la articolul 1 din Protocolul nr. 1 din Conventie, Curtea a conclus la o violare. Pentru a ajunge la aceasta concluzie, Curtea a examinat procedura de inscriere in cartea funciara efectuata de Episcopie, maniera in care tribunalele interne au judecat actiunea in anulare a inscrierii in cartea funciara, precum si conformitatea articolului 206 din Legea privind publicitatea imobiliara cu exigentele Conventiei. Ea a luat, de asemenea, in considerare lipsa acordarii unei indemnizatii societatii reclamante in urma privarii acesteia de biserica, precum si absenta accesului acesteia la un tribunal, violare constata de Curte in baza articolului 6 din Conventie.

Trebuie observat ca ceea ce a permis Curtii sa constate o violare a dreptului la proprietate este analizarea cauzei (atat a procedurii de inscriere in cartea funciara operata de Biserica catolica, cat si a actiunii in anulare a inscrierii in cartea funciara) strict din punct de vedere al Legii referitoare la publicitatea imobiliara din 8 februarie 1946, ignorand complet efectele legilor de dezamortizare din 2 septembrie 1841, dreptul canonic si dreptul material spaniol, desi miza litigiului o constituia inscrierea unui drept de proprietate asupra unui bun bisericesc care nu fusese niciodata confiscat de catre autoritati si care a ramas intotdeauna in patrimoniul Bisericii. In plus, ignorand principiul subsidiaritatii, Curtea trece in mod arbitrar peste stabilirea faptelor si interpretarea dreptului de catre instantele interne, erijandu-se intr-o a patra instanta, ceea ce Conventia ii interzice.

Referitor la procedura inscrierii in cartea funciara pe numele Episcopiei, trebuie notat ca, in virtutea Legii referitoare la publicitatea imobiliara, niciun titlu nu e opozabil unui titlu deja inscris in cartea funciara, drepturile reale inscrise in cartea funciara sunt prezumate a exista si a apartine titularului lor, iar inscrierea proprietatilor existente, dar neinscrise in cartea funciara, se poate face in cazul Bisericii catolice pe baza certificatului eliberat de Episcopul diocezan. Daca certificatul eliberat se contrazice cu o inscriere neanulata, responsabilul cartii funciare va suspenda inscrierea ceruta si va trimite o copie a inscrierilor contradictorii autoritatii care a eliberat acele certificate. Astfel, Curtea a notat ca functionarul cartii funciare a inscris dreptul de proprietate al Bisericii catolice asupra bisericii litigioase desi, asa cum au constatat tribunalele, exista deja o inscriere funciara a aceluiasi bun. Acest fapt, afirma Curtea, a avut efecte prejudiciabile pentru societatea reclamanta, fara ca aceasta, in momentul acestei noi inscrieri, sa fi putut formula obiectiuni bazate pe inscrierea acesteia din 1979.

Este adevarat ca functionarul ar fi putut suspenda inscrierea pana la clarificarea situatiei juridice. Totusi, in speta, fiind vorba de o biserica parohiala, care a continuat sa gazduiasca liturghia si alte activitati de cult cel putin din 1617, nu era niciun dubiu ca Episcopia din Palencia era efectiv proprietarul acestei biserici. Patrimoniul Bisericii catolice afectat cultului este detinut de catre aceasta din timpuri imemoriale, chiar inainte de existenta cartii funciare. In orice caz, societatea comerciala reclamanta a putut contesta in justitie aceasta inscriere. Iar tribunalele interne au constatat ca aceasta nu avea cum sa devina proprietara bisericii parohiale.

Aplecandu-se asupra actiunii in anulare a inscrierii titlului Bisericii catolice, Curtea a estimat ca tribunalele de fond si apel au respins actiunea societatii reclamante din ”motive istorice, adica tinand cont de legile de dezamortizare, de institutiile uzucapiunii si posesiei (pe care le-a calificat drept ”consideratii istorice de ordin general”, desi aceste norme fac parte din ordinea juridica spaniola), ignorand Legea privind publicitatea imobiliara, mai precis chestiunea legalitatii inscrierii pe numele Episcopiei din Palencia (§§ 93, 94 si 97): ”bazandu-se pe consideratii istorice de ordin general, instantele de fond au interpretat legea interna in sensul autorizarii Episcopiei din Palencia sa isi exercite dreptul de inscriere in cartea funciara” (§ 97).

Ori, conform dreptului spaniol, inscrierea in cartea funciara este declarativa si nu constitutiva de proprietate. Inscrierea efectuata de Episcopie nu era constitutiva dreptului sau de proprietate asupra bisericii, dat fiind faptul ca aceasta proprietate preexista inscierii. Inscrierea nu putea fi considerata drept sursa a dreptului de proprietate a Episcopiei. Singurul sau efect era acela de a crea o prezumptie simpla, posesorie, care are drept scop garantarea securitatii tranzactiilor. De altfel, tribunalele interne au estimat in mod corect ca proprietatea apartine Episcopiei, nu in virtutea inscrierii acesteia in cartea funciara in 1994, ci luand in considerare legile de dezamortizare si dreptul civil spaniol.

Referitor la conformitatea articolului 206 din Legea publicitatii imobiliare cu Conventia, articol care permite Bisericii catolice sa isi inscrie bunul in cartea funciara pe baza simplei prezentari a certificatului emis de Episcopie, Curtea a considerat ca acesta nu satisface exigentele de claritate si previzibilitate pe care trebuie sa le indeplineasca o lege din punct de vedere al Conventiei, dat fiind faptul ca a permis inscrierea bisericii parohiale pe numele Bisericii catolice, inscriere care ”a intervenit in mod arbirar si greu previzibila si nu a oferit reclamantei garantiile procedurale elementare pentru a-si apara interesele” (§ 95). Astfel, Curtea a instituit obligatia procedurala pentru stat de a organiza o procedura in cadrul careia sa se poata dezbate de catre parti existenta dreptului de proprietate asupra unui bun in momentul inscierii acestuia in cartea funciara: ”inscrierea in cartea funciara a unui bun care a fost deja mentionat intr-o insciere anterioara nu poate fi considerata legitima in absenta unei dezbateri contradictorii si care sa respecte principiul egalitatii armelor. O astfel de dezbatere, existenta in momentul inscrierii [titlului de proprietate al Episcopiei], ar fi permis discutarea de pe o pozitie de egalitate a chestiunii originii proprietatii, precum si pe aceea a validitatii transcrierilor succesive” (§ 96).

Ori in speta, Curtea a ignorat faptul ca tribunalele de fond si apel, in urma unei dezbateri contradictorii si respectand exigentele articolului 6 din Conventie, au stabilit ca biserica litigioasa nu a iesit niciodata din patrimoniul Bisericii catolice si a estimat in mod eronat ca, prin inscrierea Bisericii catolice, societatea comerciala reclamanta a fost privata de bunul sau. Curtea a mai notat absenta limitarii in timp a inscrierii unui bun in cartea funciara de catre Biserica catolica, fapt care ar aduce atingere principiului securitatii raporturilor juridice (§ 99 in fine).

Insa, problema principala a Curtii a constituit-o faptul ca dreptul intern confera certificatului eliberat de Episcopie aceeasi valoare acordata unui certificat eliberat de un functionar public si ca acest ”privilegiu” nu este acordat si altor confesiuni: ”Curtea considera cel putin surprinzator faptul ca un certificat eliberat de secretarul general al Episcopiei poate avea aceeasi valoare ca si certificatele eliberate de catre functionarii publici investiti cu prerogativele puterii publice si se intreaba, de altfel, de ce articolul 206 din Legea referitoare la publicitatea imobiliara se refera doar la episcopii diocezani ai Bisericii catolice, excluzandu-i pe reprezentantii altor confesiuni” (§ 99). Avansarea unei astfel de afirmatii echivaleaza cu ignorarea realitatii din Spania, unde legile de dezamortizare vizau in principal bunurile Bisericii catolice si nu cele ale altor confesiuni. Ne intrebam care este pertinenta unei astfel de asertiuni pentru prezenta cauza, alta decat aceea de a lua o pozitie politica care nu denota altceva decat o prejudecata negativa la adresa Bisericii catolice.

In fine, Curtea a mai tinut cont in constatarea violarii Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie de absenta accesului reclamantei la un tribunal, aceasta fiind privata de dreptul sau la acces la instanta de recurs, violare constatata in hotararea Curtii privind articolul 6 din Conventie. Trebuie notat ca acest argument nu poate fi invocat pentru a conclude la o violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Constatarea violaraii articolului 6 din Conventie indica faptul ca tribunalele interne nu au reusit sa judece cauza in mod definitiv pe fond. Atata timp cat nu a existat o hotarare definitiva pe fond, Curtea europeana nu poate cenzura deciziile interne in acest sens.

Daca constatarea violarii articolului 6 din Conventie de catre Curte nu pune in sine o problema, alta este situatia in ceea ce priveste constatarea violarii articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie. Aceasta constatare este problematica pentru ca, pe de-o parte, judecatorii Sectiei a Treia a Curtii s-au simtit autorizati sa dicteze Tribunalului Suprem al Spaniei ce solutie sa adopte in prezenta cauza privind proprietatea asupra bisericii. Pe de alta, judecatorii Curtii, pe langa faptul ca au adoptat o pozitie ostila fata de particularitatile dreptului spaniol in materie, au pus sub semnul intrebarii securitatea juridica a patrimoniului Bisericii catolice.


[1] Legile de dezamortizare sunt o suita de legi adoptate intre 1798 si 1924 de catre partidul progresist spaniol prin care au fost scoase la licitatie publica bunurile si terenurile neproductive detinute de ”mainile moarte”, in mare parte detinute de Biserica catolica, de ordinele sale religioase sau militare, de confreriile catolice etc., fara ca acestea sa fi primit ceva in schimb de la stat pentru bunurile confiscate.


Jurist Andreea POPESCU
European Center for Law and Justice

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week