Sesizarea ÎCCJ în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept – reglementare, analiza doctrinei și aplicabilitate practică

I. Considerații preliminare

Atenția deosebită a legiuitorului pentru orânduirea unor instituții eficiente, care să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii a fost impulsionată de frecvența condamnărilor României la Curtea Europeana a Drepturilor Omului[1]. Această preocupare s-a materializat în noul Cod de procedură civilă și în legiferarea unui nou instrument procesual de asigurare a unei practici unitare, în speță, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Necesitatea instituțiilor care să asigure o jurisprudență unitară este tot mai evidentă, în contextul în care practica judiciară a recâștigat un rol însemnat (fără însă a fi supraapreciat), atât pe palierul dreptului european, cât și al celui național, întru „promovarea valorilor democratice și a statului de drept”[2].

S-a observat că legislația recent adoptată a restabilit rolul jurisprudenței, până într-acolo încât aceasta a fost calificată în doctrină – în unele împrejurări excepționale – ca „izvor indirect de drept”[3].

În lipsa atribuirii exprese a calității de precedent judiciar, se consideră că atât hotărârile de soluționare a recursurilor în interesul legii, cât și cele privind dezlegarea unor chestiuni de drept „se apropie destul de mult de această noțiune”, datorită caracterului obligatoriu al dezlegărilor date[4].

II. Definirea procedurii

Sesizarea instanței supreme privind dezlegarea unei chestiuni de drept constituie un nou mecanism de asigurare a unei practici judiciare unitare, complementar și distinct de instituția recursului în interesul legii. Mecanismul a fost inspirat din alte legislații, cu precădere din cea franceză[5], fiind însă adaptat la realitățile sistemului judiciar românesc.

Acest mijloc procedural prevăzut pentru unificarea jurisprudenței se deosebește de recursul în interesul legii prin aceea că este „o măsura reactivă împotriva practicii neunitare”, sesizarea instanței supreme putând conduce la preîntâmpinarea unor erori judiciare din partea instanțelor judecătorești[6].

Într-o altă accepțiune, sesizarea pentru pronunțarea hotărârii prealabile reprezintă o procedură ce poate fi utilizată exclusiv pe parcursul judecării unui litigiu în cadrul căruia se pune în discuție, se invocă o problemă de drept, a cărei rezolvare este hotărâtoare pentru soluționarea acelei cauze[7].

În fine, potrivit unei definiții exhaustive, este surprins un instrument procesual cu două funcțiuni: pe de o parte, previne formularea de recursuri în interesul legii, iar, pe de altă parte, efectele sale juridice se răsfrâng și asupra soluției ce se va pronunța în cauza în care a fost formulată sesizarea[8].

Referitor la natura juridică a instituției, s-a arătat că aceasta este o chestiune prejudicială aparentă, deoarece poate fi categorisită ca un incident intervenit în cursul procesului, în speță, chestiunea nouă de drept ce influențează soluționarea pe fond a cauzei. In concreto, calificarea procedurii analizate ca o chestiune prejudicială nu se justifică, datorită faptului că este o procedură care „nici nu lămurește, nici nu angajează cu nimic” și manifestă următoarele particularități:
– spre deosebite de chestiunile prejudiciale, sesizarea nu are caracter obligatoriu;
– nu poate fi vorba despre competența materială „exclusivă” în privința instanței sesizate;
– hotărârea instanței supreme produce efecte mai largi, legând toate instanțele, nu doar pe aceea care a formulat sesizarea[9].

III. Obiectul și condițiile sesizării

Obiectul sesizării îl constituie o chestiune (problemă) de drept ce trebuie să întrunească o serie de condiții (enumerate în art. 519 C. proc. civ.):
a) Să fie formulată în legătură cu o judecată aflată în curs.
b) Judecata indicată la lit. a) să fie pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, a unei curți de apel ori a unui tribunal, iar acestea sa fie învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță.

S-au reținut două considerente pentru care textul nu include și judecătoriile:
– pentru a preveni utilizarea excesivă a noii proceduri de către cei mai puțin experimentați dintre magistrați și
– pentru că pricinile aflate pe rolul judecătoriilor pot face obiectul unei căi de atac la tribunal, revenindu-i instanței de control judiciar sarcina de a sesiza instanța supremă[10].

c) Lămurirea chestiunii de drept să fie determinantă în ce privește soluționarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată.
d) Să fie nouă, asupra ei să nu fi statuat Înalta Curte de Casație și Justiție și să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.

Pentru a putea face obiectul sesizării instanței supreme, problema de drept trebuie să fie veritabilă, putându-se concretiza în următoarele probleme: modalități diferite de interpretare a unui text de lege, textul este incomplet (nu acoperă toate situațiile de facto), există sincope în corelarea cu celelalte dispoziții legale în vigoare sau a devenit caduc[11]. Mai mult, nu este suficientă formularea unei simple întrebări privitoare la interpretarea un text de lege, ci este obligatoriu a se indica in concreto ce neclarități împiedică aplicarea acestuia[12].

Referitor la prescripția ca asupra problemei să nu fi statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, în doctrină s-a subliniat importanța distingerii asupra contextului în care s-a pronunțat aceasta, în sensul că pronunțarea asupra unei chestiuni de drept printr-o decizie de speță nu poate echivala cu o „statuare”, întrucât există premisele ca mai multe complete ale instanței supreme să dea soluții diferite în legătură cu aceeași problemă. Ca atare, pentru a fi îndeplinită condiția, se impune ca dezlegarea dată chestiunii de drept să nu fi fost deja tranșată printr-o altă hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii.

Per a contrario, în ipoteza în care instanța supremă a pronunțat în privința problemei de drept un număr însemnat de decizii de speță, care să indice existența unei jurisprudențe constante, este improbabilă îndeplinirea condiției privind lipsa statuării și, în cele mai multe cazuri, și cea a noutății[13].

IV. Procedura de judecată este amănunțit orânduită de art. 520 C. proc. civ.

Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către instanța de judecată, după dezbateri contradictorii și cu verificarea îndeplinirii condițiilor reclamate de art. 519 C. proc. civ., prin încheiere nesusceptibilă de nicio cale de atac.

Respectarea caracterului contradictoriu este asigurată pe durata întregii proceduri, începând cu etapa dezbaterilor privind sesizarea instanței supreme (unde părțile își pot expune punctul de vedere), dar și în etapa desfășurată înaintea instanței supreme în care părțile, chiar dacă nu sunt citate, pot formula în scris puncte de vedere, astfel încât contradictorialitatea este de asemenea asigurată[14].

În reglementarea inițială (anterior modificării Codului de procedură prin efectul Legii nr. 76/2012) și părțile în proces puteau formula o cerere privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu soluționarea chestiunii de drept.

Critica privind „suprimarea” acestui drept, prin abilitarea exclusivă a instanței de judecată, de a formula sesizarea, a fost apreciată ca nejustificată, câtă vreme instanța este cea care constată întrunirea condițiilor potrivit art. 519 C. proc. civ., iar sesizarea la inițiativa părților nu conducea automat la admiterea cererii, textul prescriind în toate cazurile dezbateri contradictorii[15].

Într-o altă opinie, eliminarea prevederii exprese nu echivalează cu o interdicție impusă părților de a semnala necesitatea dezlegării unei chestiuni de drept, cu deosebită înrâurire în soluționarea cauzei, atunci când instanța nu s-a sesizat din oficiu.

De altfel, nici în reglementarea anterioară intrării în vigoare a Legii. nr. 76/2012 și nici ulterior, părțile nu aveau și nu au calitate procesuală activă în această materie, întrucât numai instanța de judecată era abilitată cu sesizarea instanței supreme. Această soluție este justificată, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție dobândește rol consultativ în raport cu instanța de judecată care a sesizat-o, iar accesul direct al părților la acest instrument juridic ar fi de natură să încurajeze exercitarea abuzivă a respectivului drept procesual, pentru a determina amânarea judecății[16].

În situația în care, prin încheiere, s-a dispus sesizarea instanței supreme, aceasta trebuie să indice motivele care susțin admisibilitatea sesizării, punctul de vedere al completului de judecată și cel al părților.

Această încheiere suspendă judecarea (suspendare obligatorie) cauzei până la pronunțarea hotărârii prealabile, privitoare la dezlegarea chestiunii de drept.

Suspendarea obligatorie este justificată prin eliminarea pericolului ca judecarea pe fond a cauzei să continue și soluția pronunțată să se plaseze în disonanță cu decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a opinat că efectul suspensiv se produce, prin extensie, și în cauzele similare (suspendare facultativă), aflate pe rolul instanțelor judecătorești, sub condiția ca această decizie să fie lăsată la aprecierea suverană a respectivelor complete de judecată[17].

De asemenea, dispozițiile legale au fost interpretate în sensul că suspendarea poate fi dispusă atât din oficiu, cât și la solicitarea părților[18].

Unii autori au supus dezbaterii chestiunea obligativității suspendării în ipoteza în care există pendinte un recurs în interesul legii, în legătură cu respectiva problemă de drept, împrejurare în care normele nu prescriu nicio soluție. S-a apreciat că răspunsul trebuie să fie unul pozitiv, din rațiuni de utilitate[19].

În ce privește oportunitatea suspendării cauzelor similare, instanța de judecată trebuie să manifeste maximă prudență, efectuând verificări minuțioase asupra similarității chestiunilor de drept, astfel încât să preîntâmpine tergiversarea proceselor.

S-a argumentat că părțile din cauzele astfel suspendate au prerogativa de a formula cereri de intervenție în legătură cu sesizarea privind dezlegarea problemei de drept, contribuția acestora putând a se dovedi utilă și pentru instanța de judecată, în sensul în care pot aduce în discuție argumente neinvocate de către părțile inițiale și neobservate de instanță[20].

Ulterior înregistrării la Înalta Curte de Casație și Justiție, încheierea de sesizare este publicată pe pagina de internet a respectivei instanțe. Scopul acestui demers îl constituie încunoștiințarea celorlalte instanțe în privința sesizării, evitându-se formularea unora noi, având același obiect, și pentru a le permite (acolo unde apreciază) suspendarea cauzelor similare, asupra cărora soluționarea chestiunii de drept vizate în sesizare ar putea avea o influență determinantă[21].

În ipoteza în care există cauze similare, înregistrate pe rolul altor instanțe de judecată, și acestea pot fi suspendate până la soluționarea sesizării (art. 520 alin. 4 C. proc. civ.).

Președintele instanței supreme sau, în lipsa acestuia, vicepreședinții ori persoana desemnată de aceștia asigură repartizarea sesizării.

Sesizarea se judecă de către un complet format din președintele secției corespunzătoare a Înaltei Curți de Casație și Justiție sau de un judecător desemnat de către cel dintâi și 12 judecători din cadrul aceleiași secții.

Președintele secției (atunci când participă) sau judecătorul desemnat de acesta este președinte de complet și dispune măsuri privind desemnarea aleatorie a celorlalți judecători.

După alcătuirea completului, președintele acestuia va desemna un judecător raportor, ce va întocmi un raport referitor la chestiunea de drept supusă judecății. Desemnarea raportorilor nu este făcută aleatoriu, ci reprezintă opțiunea președintelui de complet[22]. Judecătorul desemnat raportor nu devine incompatibil.

În situația în care chestiunea de drept privește activitatea mai multor secții ale instanței supreme, președintele sau, în lipsa sa, unul dintre vicepreședinții acesteia va transmite sesizarea președinților secțiilor interesate în soluționarea chestiunii de drept.

În această împrejurare, completul va fi alcătuit din președintele sau, în lipsa acestuia, din vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prezidează completul, din președinții secțiilor interesate în soluționarea chestiunilor de drept, precum și din câte 5 judecători din cadrul secțiilor respective, desemnați aleatoriu de președintele completului.

După alcătuirea completului, în scopul întocmirii raportului, președintele va desemna câte un judecător din cadrul fiecărei secții. Nici acești raportori nu sunt incompatibili.

Aceeași procedură este urmată și în cazul în care chestiunea de drept nu intră în competența nici uneia dintre secțiile instanței supreme (art. 520 alin. 9 C. proc. civ.). Această prevedere, introdusă prin Legea nr. 76/2012, a fost salutată în doctrină, exemplificându-se utilitatea ei în privința conflictelor de muncă și asigurări sociale, la Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind constituite secții specializate în această materie[23].

Pentru întocmirea raportului, președintele completului poate solicita unor specialiști recunoscuți opinia scrisă asupra chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită.

Potrivit art. 516 alin. 7 C. proc. civ., raportul va cuprinde:
– opțiunile referitoare la dezlegarea chestiunii de drept și argumentele în fundamentarea fiecăreia dintre acestea;
– jurisprudența relevantă a Curții Constituționale;
– jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului;
– jurisprudența relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene;
– doctrina în materie;
– atunci când se impune, opiniile exprimate de către specialiștii consultați.

Judecătorii raportori au inclusiv sarcina de a întocmi și motiva proiectul soluției privind dezlegarea chestiunii de drept.

Raportul astfel întocmit este comunicat părților, care au la dispoziție un termen de 15 zile, calculat de la comunicare, pentru a depune, în scris, prin avocații sau consilierii lor juridici, propriile puncte de vedere referitoare la chestiunea de drept supusă judecății.

S-a argumentat că obligativitatea întocmirii punctelor de vedere ale părților numai prin avocați sau consilieri juridici este justificată prin aceea că soluționarea chestiunii de drept este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât interesul părților reclamă asigurarea unor motivări profesionist întocmite și pertinente în privința admiterii ori respingerii sesizării[24].

Pe de altă parte, s-a ridicat întrebarea ce se va întâmpla în situația în care partea își exprimă personal punctul de vedere, fără mijlocirea unui avocat. Plecând de la argumentele că instanța supremă are obligația să se pronunțe și în cauzele în care părțile nu și-au exprimat un punct de vedere iar, pe de altă parte, art. 520 alin. 10 C. proc. civ. nu prevede sancțiunea procedurală pentru nerespectarea acestei cerințe, s-a concluzionat că un refuz al instanței de a primi punctul de vedere exprimat proprio nomine ar echivala cu o încălcare a accesului părții la justiție[25].

Ședința completului de judecată va fi convocată de către președintele acestuia, cu cel puțin 20 de zile înaintea desfășurării acesteia. Cu ocazia convocării, fiecare judecător din complet va primi copia raportului și a soluției propuse.

Sesizarea se judecă fără citarea părților, în termen de cel mult 3 luni de la data învestirii, iar soluția va fi adoptată cu cel puțin 2/3 din numărul voturilor membrilor completului. Nu sunt admise abțineri de la vot (art. 520 alin. 12 C. proc. civ.).

S-a subliniat că fiecare judecător din componența completului trebuie să manifeste un rol activ întru soluționarea sesizării, nefiind „spectator”. Sunt acceptate atât opiniile consonante, cât și cele divergente, toate acestea fiind motivate[26].

În reglementarea inițială (a Legii nr. 134/2010), termenul defipt pentru soluționarea sesizării se calcula prin raportare la „data învestirii secției”. Ulterior modificării Codului de procedură civilă prin efectul Legii nr. 76/2012, prin schimbarea formulării (e.g. “de la data învestirii”), calcularea termenului debutează la data la care s-a realizat repartizarea (către complet). S-a exprimat temerea că actuala reglementare este de natură să impieteze asupra soluționării cauzei într-un termen optim și previzibil, întrucât se adaugă termenului de 3 luni (calculat de la data înregistrării sesizării la instanța supremă) și intervalul necesar pentru operațiunea de repartizare[27]. Opinăm că repartizarea implică și alcătuirea completului, astfel încât termenul referit curge de la acest din urmă moment.

V. Conținutul hotărârii

Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept se pronunță asupra sesizării prin decizie, ce privește exclusiv chestiunea de drept respectivă (art. 521 alin. 1 C. proc. civ.).

Această reglementare a fost interpretată în sensul că Înaltei Curți de Casație și Justiție îi este oprit:
– să dea îndrumări instanței fondului și să se pronunțe în legătură cu hotărârea ce urmează a fi pronunțată în cauza în care a fost formulată sesizarea (completul învestit cu soluționarea problemei de drept nefiind o instanță de control judiciar vis-a-vis de instanța ce a formulat sesizarea);
– să se pronunțe în legătură cu alte chestiuni de drept colaterale, chiar dacă acestea au legătură cu problema ce constituie obiectul analizei[28].

Decizia va fi motivată în termen de cel mult 30 de zile, calculat de la data pronunțării, iar în termen de cel mult 15 zile de la motivare, aceasta se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

VI. Efectele hotărârii

Dezlegarea dată chestiunii de drept este obligatorie atât pentru instanța care a solicitat dezlegarea, cât și pentru celelalte instanțe judecătorești, fiind diferit momentul de la care intervine obligativitatea respectivei decizii: de la pronunțare, pentru instanța care a ridicat chestiunea, respectiv de la data publicării în Monitorul Oficial pentru celelalte (art. 521 alin. 3 C. proc. civ.).

Decizia privitoare la dezlegarea chestiunii de drept încetează a-și mai produce efectele începând cu data modificării, abrogării sau constatării neconstituționalității dispoziției legale ce a făcut obiectul interpretării.

VII. Analiza doctrinei. Argumente, critici și propuneri de lege ferenda

În doctrină, s-a exprimat îngrijorarea potrivit căreia procedura sesizării instanței supreme, așa cum este reglementată actualmente, este susceptibilă să perturbe „bunul mers al justiției și prestigiul acesteia”, argumentat prin aceea că:
– referitor la dezlegarea chestiunii „noi” de drept, s-a arătat că un pericol major îl constituie tocmai imposibilitatea obiectivă a magistratului de a pronunța o soluție perfectă (acoperitoare), în contextul permanentei evoluții a realităților sociale și economice. Or, în situația în care decizia privind dezlegarea chestiunii de drept devine obligatorie, nemaiputând fi modificată ulterior, apare pericolul ca jurisprudența să demonstreze că dezlegarea dată ab initio problemei nu este corectă și această situație să nu își mai găsească remediu;
– modul de redactare al art. 529 C. proc. civ. încurajează judecătorii să evite orice demers „de gândire, de raționament, de judecată”, fiind tentați să transmită responsabilitatea soluționării oricărei probleme de drept ce ar putea influența soluționarea procesului, în toate cazurile, completului special al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În această privință, s-a argumentat că, deși norma înscrisă la art. 519 C. proc. civ. are caracter supletiv, lăsând la latitudinea instanței de judecată dacă va sesiza ori nu completul specializat al instanței supreme, totuși aceasta este de natură să determine un număr mare de sesizări, cu atât mai mult cu cât și unii dintre apărătorii părților, în scopul de a amâna soluționarea cauzei (în contextul în care procedura nu implică nici achitarea vreunei taxe de timbru), vor insista în acest sens[29].

În același registru, s-a exprimat temerea că actuala reglementare poate conduce la o „aglomerare nejustificată” a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu sesizări purtând asupra chestiunilor de drept, iar singurul remediu legislativ l-ar fi constituit împrumutarea din dreptul francez inclusiv a cerinței „dificultății serioase” a problemei de drept ridicate.

Deși noțiunea de „dificultate serioasă”, avută în vedere, este susceptibilă de interpretări, s-a subliniat că „lipsa unui criteriu calitativ este mai păgubitoare decât existența unuia susceptibil de interpretări diferite”[30].

Alte critici referitoare la mijlocul procesual studiat privesc:
– Incompatibilitatea cu principiul indivizibilității litigiului, în ce privește aprecierea elementelor de drept și de fapt. Astfel, instanței ce a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu dezlegarea chestiunii de drept îi va rămâne numai prerogativa aprecierii asupra situației de facto, spre a decide dacă aceasta se înscrie în cadrul juridic stabilit înaintea instanței supreme[31].

– Atingerea adusă principiului independenței judecătorului. În aceasta chestiune, s-a apreciat că principiul este afectat numai în aparență. Cu toate acestea, dispozițiunile art. 521 alin. 3 C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea chestiunii de drept este obligatorie pentru instanța care a solicitat-o, dar și analiza comparativă, prin raportare la reglementarea art. L441-3 din Codul francez de organizare judiciară (care statuează că avizul Curții de Casație „nu leagă jurisdicția care a formulat cererea”), ar putea conduce la unele „nedumeriri doctrinare”[32].

Opiniile sus-enumerate nu sunt însă unanim împărtășite în doctrină, unii autori aducând argumente contrare.

S-a susținut că, în realitate, nu există riscul unei supra-încărcări a instanței supreme, deoarece judecătorii vor depune demersuri pentru soluționarea personală a chestiunii de drept, apelând la sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție numai în situația în care „capacitățile (…) de judecată nu mai sunt suficiente ori sigure”.

Printre garanțiile utilizării acestui instrument cu responsabilitate și discernământ au fost indicate:
a) realitatea că au fost însărcinate cu sesizarea completele colegiale, ceea ce sporește probabilitatea unui act de justiție de calitate;
b) prezumția potrivit căreia judecătorii tribunalelor, ai curților de apel și ai instanței supreme vor utiliza în mod responsabil noul instrument procesual și
c) existența mijloacelor de prevenire a neglijenței ori abuzului judecătorilor, respectiv sancțiunile disciplinare ce le pot fi aplicate acestora, potrivit Statutului judecătorilor și procurorilor, pentru exercitarea profesiei cu rea-credință și gravă neglijență[33].

Departe de a stimula „comoditatea” și descărcarea de responsabilitate a judecătorilor, sesizarea reprezintă mai degrabă „un mijloc de colaborare între judecători, în vederea dezlegării unei chestiuni de drept dificile și asigurării unei interpretări și aplicări unitare a normelor de drept în vigoare”[34].

Într-o altă opinie, s-a apreciat că actuala reglementare a instituției studiate reprezintă un act de prevenție, preferabil pasivității înaintea fenomenului jurisprudenței neunitare, fiind de neconceput a se aștepta soluționarea chestiunilor de noutate ale dreptului prin intermediul recursului în interesul legii[35].

Pe fondul aprigelor dezbateri doctrinare în privința utilității instrumentului procesual al sesizării privind dezlegarea unor chestiuni de drept ori a necesității modificărilor de reglementare[36], s-a conchis faptul că modalitatea de orânduire a acesteia este “în general salutară”, întrucât rolul primordial al instituției este acela de uniformizare a practicii judiciare, singura modalitate pentru asigurarea calității actului de justiție[37].

În fine, s-a luat în calcul chiar și ipoteza unei posibile modificări a orânduirii, în sensul ridicării caracterului de obligativitate al deciziei instanței supreme în problema chestiunii de drept (soluție similară cu cea din dreptul francez), însă s-a argumentat că aceasta poate să se concretizeze numai în timp, în măsura în care „Înalta Curte de Casație și Justiție își va îndeplini pe deplin sarcina sa constituțională de a fi un unificator al practicii” și dacă „sistemul judiciar va cunoaște, prin raportare la precedente judiciare cunoscute, o predictibilitate a soluțiilor sale, mai apropiate de firesc”[38].

VIII. Concluzii

Observăm că, până la data întocmirii prezentului material, instanța supremă a fost sesizată privind dezlegarea unor probleme de drept în 30 de cauze civile[39]. Apreciem că numărul sesizărilor denotă utilizarea numai în cazuri excepționale și cu responsabilitate a acestui instrument, neajungându-se la o sufocare a instanței supreme. Nu este de neglijat însă nici estimarea noastră potrivit căreia abia în a doua jumătate a anului 2014 a ajuns pe rolul tribunalelor și al curților de apel un număr semnificativ de cauze “în ultimă instanță” (dintre cele soluționate potrivit noului Cod de procedură civilă).

În lumina tuturor argumentelor expuse, ne raliem opiniei potrivit căreia numai practica judiciară și utilizarea noului instrument procesual sunt susceptibile să conducă la concluzii utile, atât în privința utilității acestuia, cât și asupra necesității de modificare a cadrului legislativ[40].

[1] Gh. Piperea (coord.), C. Andronache, P. Piperea, (…), Noul Cod de procedură civilă. Note, corelații, explicații, Editura C.H. Beck, București, 2012, p. 559.
[2] I. Leș, Asigurarea unei jurisprudențe unitare în perspectiva viitorului Cod de procedură civilă, revista Curierul Judiciar nr. 11/2008, p. 25-32.
[3] I. Deleanu, Construcția judiciară a normei juridice, revista Dreptul nr. 8/2004, apud I. Leș, op. cit., p. 26.
[4] Gh. Piperea (coord.), C. Andronache, P. Piperea, (…), Ibidem.
[5] Potrivit art. L441-1 din Codul Francez de organizare judiciară “înainte de a hotărî asupra unei chestiuni noi de drept, care prezintă o dificultate serioasă și a fost ridicată în numeroase litigii, instanțele judecătorești pot solicita avizul Curții de Casație, printr-o hotărâre ce nu este susceptibilă de recurs”. Reglementarea instituției în dreptul francez este asigurată prin textele art. L441-1 – L441-4 ale Codului de organizare judiciară și ale art. 1031-1 – 1031-7 ale Codului de procedură civilă.
[6] P. Pop, D. Grosu, Mijloace procedurale prevăzute pentru unificarea practicii instanțelor judecătorești în lumina prevederilor Noului Cod de procedură civilă, Revista Română de Drept Privat nr. 3/2011, p. 112-119.
[7] I. V. Varga, Considerații cu privire la procedura hotărârii prealabile în ambianța noului Cod de procedură civilă, Revista Română de Jurisprudență nr. 4/2011, p. 273-280.
[8] M. Nicolae, Recursul în interesul legii și dezlegarea, în prealabil, a unei chestiuni de drept noi de către Înalta Curte de Casație și Justiție în lumina noului Cod de procedură civilă, revista Dreptul nr. 2/2014, p. 49-73.
[9] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura Universul Juridic, București, 2013, Vol. II, p. 387-388.
[10] A. Cotuțiu, Utilitatea menținerii procedurii hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, revista Dreptul nr. 11/2013, p. 48-54.
[11] V. Belegante, V. M. Ciobanu (coord.), M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentat și adnotat, Vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 1214.
[12] O. Spineanu-Matei, G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Vol. I, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 1011.
[13] O. Spineanu-Matei, G. Boroi (coord.), Idem, p. 1009-1010.
[14] V. Belegante, V. M.Ciobanu (coord.), M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 1218.
[15] C. Roșu, Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, revista Curierul Judiciar nr. 9/2012, p. 546-548.
[16] V. Belegante, V. M. Ciobanu (coord.), M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 1215-1216.
[17] C. Roșu, op. cit., p. 547.
[18] R. Roșu, Procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și scurte considerații privind alte mecanisme procedurale menite să asigure o practică judiciară unitară, Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 5/2013, p. 33-46.
[19] I. Deleanu, op. cit., p. 387.
[20] Gh.Piperea, C. Antonache, P. Piperea, (…), op. cit., p. 566.
[21] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, 2015, București, p. 736.
[22] O. Spineanu-Matei, G. Boroi (coord.), op. cit., p. 1013.
[23] C. Roșu, op. cit., p. 548.
[24] C. Roșu, Ibidem.
[25] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura Universul Juridic, București, 2013, Vol. II, p. 389.
[26] I. Deleanu, Idem, p. 390.
[27] C. Roșu, Idem, p. 547.
[28] O. Spineanu-Matei, G. Boroi (coord.), op. cit., p. 1014.
[29] Ș. Beligrădeanu, Reflecții critice cu privire la caracterul vădit dăunător bunului mers al justiției al reglementării în noul Cod de procedură civilă a posibilității sesizării de către anumite instanțe judecătorești a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, revista Dreptul nr. 3/2013, p. 108-115.
[30] I. Leș, op. cit., p. 30.
[31] I. Deleanu, op. cit., p. 391.
[32] I. Leș, Idem, p. 31.
[33] A. Cotuțiu, op. cit., p. 50-53.
[34] M. Nicolae, op. cit., p. 55.
[35] A. Cotuțiu, Idem, p. 52.
[36] Pentru mai multe detalii a se vedea prof. Ș. Beligrădeanu, op. cit., p. 112-115.
[37] I. Leș, op. cit., p. 32.
[38] R. Roșu, op. cit., p. 42.
[39] Se observă faptul că cele 30 de sesizări au fost transmise înăuntrul intervalului 5 iunie 2013 – 17 februarie 2015, astfel încât, la o primă vedere, putem aprecia că instanțele de judecată nu au utilizat decât în situații excepționale și cu responsabilitate respectivul instrument. Informații statistice, obținute de pe pagina web a instanței supreme.
[40] A. Cotuțiu, op. cit., p. 53.

Avocat Tiberiu PATANCIUS
Baroul București

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?