Obligaţia de informare a băncilor în cazul creditelor acordate în franci elvețieni
3 aprilie 2015 | Lucian Bernd SĂULEANU
A se vedea și dezbaterea juridică: Clauze abuzive, franci elvețieni și altele asemenea [DEZBATERI.JURIDICE].
Cum soluțiile propuse în ultima perioadă cu privire la contractele de credit în franci elvețieni constau în invocarea fie a impreviziunii, fie a Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, scopul prezentului articolul este de a schița un alt temei de drept pentru astfel de cereri de chemare în judecată, respectiv invocarea unei cauze de nulitate relativă ca urmare a vicierii consimțământului.
Premisa de la care plecăm este aceea a consumatorului profan care nu deține cunoștințele necesare pentru a lua o decizie în cunoștință de cauză[1].
Instituirea obligației de informare este consecința firească a faptului că banca este partea cea mai experimentată în domeniul financiar și totodată cea mai activă în definirea conținutului contractului[2].
Obligația de informare presupune comunicarea către consumator a tuturor informațiilor cu scopul exprimării unui consmițământ valabil la încheierea contractului și la executarea obligațiilor asumate[3].
Sursele normative ale obligației de informare
Astfel,
OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor:
– art. 3 lit. b: ”Dreptul consumatorilor de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori”.
– art. 91 din Capitolul III intitulat Protecția intereselor economice ale consumatorilor: ”În cazul serviciilor financiare, consumatorul are dreptul de a fi informat în mod corect, încă din faza precontractuală, asupra tuturor condițiilor contractuale”.
Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului:
– art. 5: ”Statul, prin autoritatea centrală cu atribuţii în domeniul protecţiei consumatorilor, are drept obiective:
a) protecţia consumatorilor împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime”.
– art. 27: ”Consumatorii beneficiază de următoarele drepturi:
a) de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le aducă atingere drepturilor şi intereselor legitime;
b) de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori; (…)
d) de a fi despăgubiţi în mod real şi corespunzător pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi serviciilor, folosind în acest scop mijloace prevăzute de lege”.
– art. 38: ”Statul trebuie să realizeze şi să încurajeze folosirea de programe menite să asigure consumatorilor o informare şi o educare corespunzătoare, pentru a permite acestora să acţioneze în mod distinct, în vederea unei alegeri corecte bazate pe o informare corespunzătoare asupra bunurilor şi a serviciilor şi să fie cunoscători ai drepturilor şi responsabilităţilor ce le revin”.
– art. 45: ”Consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate”.
Prin modalitatea de reglementare a obligației de informare, constatăm puternica intervenția a legiuitorului în favoarea clienților.
Așadar, nu există niciun dubiu – scopul este protejarea consimțământului consumatorului, căci în această fază există un dezechilibru de natură informațională.
Nominalism versus valorism
Ambele noțiuni sunt legate de impreviziune, căci în timp ce nominalismul, ceva mai cunoscut, presupune conservarea unei unități monetare chiar dacă valoarea reală s-a schimbat, dimpotrivă valorismul are menirea de a estompa consecințele trecerii timpului, unitatea monetară fiind revalorizată la momentul plății prin raportare la puterea ei de cumpărare[4].
Ajungând în acest punct observăm că acordarea creditelor în valută nu este altceva decât o indexare convențională prin care se urmărește menținerea în timp a valorii reale a obligațiilor. Oare se poate susține că în cazul creditelor în franci elvețieni aveam de a face cu o ”ancorare în realitatea materială”[5], metaforă folosită pentru a sugera scopul unei clauză de indexare?
Dimpotrivă, observăm cu privire la creditele acordate în franci elvețieni că:
– motivația a fost de a se conserva valoric suma împrumutată;
– francul elvețian nu este monedă de creditare, ci de raportare (de indexare).
În acest punct al analizei două întrebări se conturează:
Prima întrebare: Care sunt limitele în care vom aprecia ca fiind respectată obligația de informare din perspectiva riscului valutar?
Răspunsul la această întrebare impune a se face o distincție esențială între:
– informarea cu privire la riscul valutar în sine;
– evaluarea măsurii (limitelor) în care acest risc se va produce.
În sprijinul necesității unei astfel de distincții cităm considerentele unei hotărâri pronunțate de Curtea de Apel din Limoge la data de 9 februarie 2015: „Dacă într-adevăr banca nu putea prevede iminenţa crizei financiare din 2008 la data acceptării ofertei de credit, este mai puţin adevărat că riscul unei deprecieri a monedei euro în raport cu francul elveţian nu putea fi evitat având în vedere diferenţele mari existente între economiile zonei euro şi Elveţia, ţară bogată a cărei economie atrage capital”[6].
Distincția, cu alte cuvinte, trebuie făcută între o mișcare a cursului normală și una excesivă, iar din această perspectivă volatilitatea unei monede trebuie raportată la singurul criteriu de referință obiectiv, anume posibilitățile consumatorului așa cum au fost evaluate chiar de bancă la momentul acordării creditului.
A doua întrebare: Consumatorii au fost protejați printr-o clauză similară de eventuala creștere a obligațiilor lor?
Am putea spune că indexarea în funcție de CHF a rezolvat problema deprecierii, dar, în schimb, avem o supraapreciere a datoriei.
Prin raportarea la franci elvețieni ca și criteriu de valorizare considerăm că s-a ajuns la deturnarea scopului inițial. Clauzele de indexare au fost considerate ”echitabile și utile, oricând în timp” ele preîntâmpinând deprecierea.
Însă constatăm că prin creșterea cursului valutar s-a ajuns la valorizarea datoriei fără nicio legătură cu ”realitatea materială”.
Se impune, pentru atenuarea efectelor negative, a se insera, pentru menținerea echilibrului contractual, o clauză care să conserve și gradul de îndatorare al împrumutaților.
În lipsa unei clauze care să atenueze efectele neprevăzute ale clauzei de indexare se impune a recunoaște necesitatea unei corecții de data aceasta nu convenționale (căci nu există), ci legale ori judecătorești.
Un astfel de demers își găsește reazem în caracterul comutativ care presupune că părțile cunosc întinderea prestațiilor la care se obligă și pot totodată aprecia că valoarea acestora este echivalentă.
Distincție esențială
Trebuie făcută distincție între două categorii de împrumutați: împrumutați avertizați și împrumutați neavertizați.
Calitatea de avertizat sau neavertizat depinde de un ansamblu de criterii, precum experiența împrumutatului, cunoștințele sale financiare sau patrimoniul său. Aceste elemente permit băncii să determine nivelul de competență al împrumutatului. Banca are obligația de a distinge între cele două tipuri de împrumutați pentru a putea aplica procedurile necesare corespunzătoare fiecărei categorii în parte.
La încheierea contractului de credit, banca are două obligații esențiale față de clientul său: o obligație de informare și o obligație de avertizare.
Obligația de informare trebuie respectată față de toți debitorii, fie avertizați, fie neavertizați și se realizează prin comunicarea către aceștia a unor informații exhaustive, obiective și neutre cu privire la operațiunea în cauză și care să le permită înțelegerea condițiilor creditului.
În schimb, obligația de avertizare trebuie respectată doar față de împrumutatul neavertizat și obligă banca să-l avertizeze pe acesta asupra capacității financiare și mai ales asupra riscului de îndatorare cauzat de credit. Obiectivul urmărit este de a permite împrumutatului să măsoare posibilele consecințe nefaste ale împrumutului și să renunțe la operațiune dacă aceasta pare riscantă.
Obligația de consiliere[7]
Obligația de consiliere este uneori văzută ca fiind diferită de obligația de informare, întrucât cea dintâi presupune o judecată de valoare, în timp ce secunda implică doar comunicarea unor informații stricte menite a permite clientului să ia decizia pe care o crede de cuviință[8].
Oare în momentul în care angajatul băncii constatând că respectivul client nu se califică pentru un anumit credit în lei sau în valută nu a realizat o consiliere?
Este adevărat că inclusiv în jurisprudența franceză s-a statuat principiul neamestecului bancherului în treburile împrumutatului, obligația sa limitându-se doar la a-l avertiza asupra riscurilor, dar acest principiu trebuie aplicat atât timp cât chiar banca l-a respectat, în caz contrar cu atât mai mult se impune a reține răspunderea ei.
În situațiile în care reprezentantul băncii a îndemnat și oferit respectivul credit în CHF implicit a realizat o consiliere, caz în care cele două obligații (informare și consiliere) sunt inseparabile, obligația de consiliere înglobând-o pe cea de informare, o astfel de interpretare desprinzându-se din textele de lege citate la începutul articolului care urmăresc să ofere consumatorilor posibilitatea unei alegeri raționale și fără a li se prejudicia drepturile și interesele legitime, printre care și cele economice. Consilierea nu se confundă în acest caz cu serviciile de consultanță, activitate permisă băncilor, conform art. 18 alin. 1 lit. i) din O.U.G. nr. 99/2006, doar în sfera afacerilor comerciale.
Soluții pronunțate de instanțele franceze cu privire la nerespectarea obligației de informare[9]:
Prin hotărârea pronunţată la 9 februarie 2015, Curtea de Apel din Limoge a reținut că:
”Asigurarea de stabilitate pe care se bazau argumentele împrumutului ascundea pericolul iminent pe care îl presupunea în realitate pentru debitori riscul unei variaţii bruşte şi importante a parităţii dintre moneda de cont în care era exprimat împrumutul şi moneda de plată”.
”Banca nu a informat debitorul cu privire la acest risc care îi putea provoca supra-îndatorarea şi pierderea patrimoniului său, a încălcat în mod evident obligaţia de informare, informaţiile date în termeni care au o tonalitate liniştitoare nefiind de natură să determine debitorul să conştientizeze suficient potenţialul pericol al produsului complex oferit de bancă”.
”Această lipsă de informare este cu atât mai gravă cu cât împrumutul era acordat unui particular care nu dispunea de surse de venit în ţara a cărei monedă fusese aleasă pentru monedă de cont şi a cărui motivaţie nu era speculativă; scopul său era doar, la sfatul promotorului care îi propusese o operaţiune la care nu s-ar fi gândit dacă nu ar fi fost demarată, de a-şi valoriza patrimoniul prin oportunitatea oferită de o legislaţie care încurajează contribuabilii să investească în construirea de locuinţe prin avantaje fiscale”.
”Prejudiciul cauzat de nerespectarea de către creditor a obligaţiei de informare constă în pierderea şansei pe care ar fi avut-o debitorul de a nu contracta şi de a evita situaţia de îndatorare în care l-a adus tranzacţia care i-a fost propusă”.
Prin hotărârea pronunţată la 20 ianuarie 2015, Tribunal de Înaltă Instanţă din Paris menţionează că:
”Este de necontestat faptul că furnizorul de credit, bancherul, este obligat să informeze debitorul cu privire la caracteristicile esenţiale ale împrumutului”.
„Fiind vorba despre acordarea unui împrumut în franci elveţieni rambursabil în euro şi destinat finanţării achiziţionării unui bun imobiliar în euro, banca era obligată să furnizeze persoanelor fizice informaţii clare şi precise despre impactul fluctuaţiilor cursului de schimb asupra rambursărilor lor astfel încât aceştia să poată accepta oferta în deplină cunoştinţă de cauză.”
În hotărârea din 3 iunie 2014, Tribunalul de Înaltă Instanţă din Clermont-Ferrand a recunoscut răspunderea băncii creditoare, reţinând nelegalitatea clauzei de indexare a cursului de schimb euro/franc elveţian:
Tribunalul a reţinut în speță că utilizarea francului elveţian are un caracter artificial şi virtual şi că economia creditului rezultă din euro, având în vedere faptul că părţile îşi au domiciliul în Franţa, că imobilul achiziţionat este în Franţa, că rambursarea se efectuează în Franţa şi că fondurile nu au trecut niciodată prin Elveţia.
Drept urmare, nulitatea clauzei de indexare trebuie să se pronunţe, creditul trebuie să fie considerat ca fiind contractat definitiv pentru suma în euro prevăzută la început şi banca trebuie să ramburseze debitorilor orice sumă percepută dincolo de ratele lunare, adică atât taxa de conversie, cât şi cheltuielile de schimb percepute.
În fine, apreciem ca fiind relevantă din perspectiva subiectului interpretarea oferită Directivei 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 18 decembrie 2014, în sensul că:
– incumbă creditorului obligația de a face dovada executării corecte și depline a obligațiilor precontractuale de informare și verificare a bonității;
– nu este suficientă includerea unei clauze standard în contract pentru ca instanța să considere recunoașterea de către consumator a executării depline și corecte a obligațiilor precontractuale care incumbă creditorului;
– cu privire la evaluarea bonității consumatorului, poate să fie efectuată doar pe baza informațiilor declarate de acesta din urmă, fără realizarea unui control efectiv al acestor informații prin intermediul altor elemente, Curtea constată că directiva conferă o marjă de apreciere creditorului pentru a stabili dacă informațiile de care dispune sunt sau nu sunt suficiente pentru a atesta bonitatea consumatorului și dacă este necesară o verificare prin intermediul altor elemente. Astfel, creditorul poate, în funcție de împrejurările speței, fie să se mulțumească cu informațiile care îi sunt furnizate de consumator, fie să considere că este necesar să obțină confirmarea acestor informații (un control al informațiilor furnizate).
Din Directivă nu reiese că evaluarea situației financiare și a nevoilor consumatorului trebuie efectuată înainte de furnizarea explicațiilor corespunzătoare. Nu există, în principiu, o legătură între aceste două obligații precontractuale. Creditorul este, așadar, în măsură să dea consumatorului explicații, fără a fi obligat să evalueze, în prealabil, bonitatea acestuia. Cu toate acestea, creditorul trebuie să țină seama de evaluarea bonității consumatorului, în măsura în care această evaluare impune o adaptare a explicațiilor furnizate.
– Curtea precizează că obligațiile de informare trebuie, ca urmare a însuși caracterului lor precontractual, să fie îndeplinite anterior semnării contractului de credit, având în vedere că explicațiile nu trebuie în mod necesar să fie furnizate într-un document specific, ci pot fi date verbal de creditor în cursul unei întrevederi. Curtea amintește însă că forma în care explicațiile trebuie furnizate consumatorului intră sub incidența dreptului național.
Sancțiunea neîndeplinirii obligației de informare
Încercând să identificăm eventuale sancțiuni pentru nerespectarea obligației de informare, trebuie să ne întoarcem la scopul instituirii acesteia – protejarea consimțământului consumatorului, exprimarea unei voințe neviciate, condiții în care ne aflăm pe tărâmul dolului prin omisiunea de a se comunica informațiile necesare (dol prin reticență).
[1] Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, Dreptul consumației, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 63.
[2] Lavinia Elena Smarandache, Contextul apariției și aportul OUG nr. 50/2010 în materia obligației profesionale de informare, Revista Română de Dreptul Afacerilor nr. 3/2011, p. 103.
[3] Dan Chirică, Obligația de informare și efectele ei în faza precontractuală a vânzării-cumpărării, Revista de Drept Comercial nr. 7-8/1999, p. 51 și urm.
[4] Ion Deleanu, Ficțiunile juridice, Ed. All Beck, București, 2005, p. 222.
[5] Ion Deleanu, op. cit., p. 226.
[6] Condamnare unei bănci pentru încălcarea obligației de informare.
[7] Cu privire la acest subiect, a se vedea Juanita Goicovici, Dreptul consumației, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006, p. 32 și urm.
[8] Dan Chirică, op. cit., p. 51.
[9] Condamnare unei bănci pentru încălcarea obligației de informare.
Conf. univ. dr. Lucian Bernd SĂULEANU
Universitatea din Craiova, Facultatea de Drept
Avocat, Decanul Baroului Dolj
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
