Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Mai există principiul nemijlocirii probelor în procesul penal?
07.04.2015 | Mihai MAREȘ

JURIDICE - In Law We Trust

Pe lângă principiile fundamentale ale procesului penal (art. 2-12 NCPP), faza de judecată are şi o serie de principii specifice acesteia. Astfel potrivit art. 351 NCPP: „Judecata cauzei se face în faţa instanţei constituite potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi în contradictoriu.” Prin urmare, pentru a servi drept temei pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, probele strânse în cursul urmăririi penale şi invocate în rechizitoriu trebuie verificate în cursul cercetării judecătoreşti în mod nemijlocit, oral, contradictoriu şi în şedinţă publică. Numai după verificarea acestor probe cu respectarea principiilor oralităţii, nemijlocirii, contradictorialităţii, publicităţii şi după administrarea din oficiu, sau la cererea părţilor, a oricăror alte probe necesare aflării adevărului, instanţa poate să pronunţe o hotărâre temeinică şi nesuperficială.

În vechiul cod de procedură penală, se prevedea, în art. 65 alin. (1), că sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. Prin urmare, judecătorul trebuia să se convingă singur de adevărul real al cauzei, iar pentru acest lucru putea readministra probele administrate de organele de urmărire penală în cursul urmăririi penale sau orice probe noi necesare pentru aflarea adevărului. În actuala reglementare, instanţa nu mai are în mod expres sarcina probei, ci le va administra doar la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, doar în mod subsidiar, din oficiu atunci când consideră necesar.

Conform art. 103 alin 2 NCPP, „condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Astfel judecătorul nu se mai convinge singur, ci trebuie să fie convins de „acuzaţie”. Practic este regândit[1] rolul judecătorului, care va veghea cu preponderenţă ca procedurile ce se desfăşoară în faţa sa să aibă caracter echitabil, principiul rolului activ nemaifiind consacrat ca atare în Partea generala a NCPP. Astfel, legiuitorul NCPP a reglementat rolul activ în art. 5 alin. (2) ca o consecinţă a principiului aflării adevărului, doar pentru organele de urmărire penală, care au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Pentru faza de judecată se prevede, de asemenea, în mod explicit, doar pentru procuror că „exercită rol activ, în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale” [(art. 363 alin. (2)].

Din nefericire, în urma adoptării noului Cod de procedură penală, principiul nemijlocirii a suferit anumite limitări[2]: în prezent, cercetarea judecătorească presupune, în esenţă, audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, precum şi administrarea probelor noi încuviinţate acestora şi procurorului potrivit art. 374 alin. (9) NCPP, sau a probelor din faza de urmărire penală contestate de către părţi. Practic, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti, fiind doar puse în dezbaterea contradictorie a părţilor şi avute în vedere de instanţă la deliberare. Totuşi, pentru respectarea principiului aflării adevărului şi în vederea justei soluţionări a cauzei, dacă apreciază că este necesar, instanţa poate, din oficiu, să readministreze aceste probe sau să dispună administrarea de probe noi. De asemenea, o limitare a acestui principiu îl reprezintă şi „procedura simplificată în cazul recunoaşterii învinuirii”, ţinând cont de faptul că instanţa poate soluţiona cauza şi numai pe baza probelor administrate în faza urmării penale [art. 349 alin (2)] şi a înscrisurilor prezentate de părţi.

În literatura de specialitate[3] s-a arătat că exigenţele respectării principiului aflării adevărului impun cu necesitate administrarea nemijlocită a întregului probatoriu, în pofida opţiunii procesuale a inculpatului, numai astfel putându-se stabili, dincolo de orice îndoială rezonabilă, conţinutul concret al faptelor săvârşite de inculpat şi caracterul lor infracţional.

Această schimbare de viziune a legiuitorului cu privire la diminuarea rolului activ al instanţei de judecată, în cadrul procesului penal, şi implicit limitarea principiului nemijlocirii, se face simţită în mai multe puncte importante din noul Cod, cum ar fi de pildă înlăturarea posibilităţii extinderii procesului penal în faza de judecată (art. 371 NCPP) sau înlăturarea posibilităţii invocării din oficiu de către instanţă a nulităţilor relative, în cazul in care anularea actului ar fi necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei [exclusă de art. 282 NCPP, dar permisă de art. 197 alin. (4) C. pr. pen. anterior].

Un alt aspect important al principiul nemijlocirii în cursul judecăţii este cunoscut în doctrină sub denumirea de unicitatea completului de judecată şi continuitatea şedinţei[4], relevante în această privinţă fiind dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 354 alin. (2) şi (3) şi, respectiv, art. 388 alin. (6) NCPP. O hotărâre recentă a Curţii Europene, pronunţată în cauza Beraru c. României, a arătat că schimbarea membrilor completului de judecată ulterior audierii unui martor important ar trebui să ducă, de regulă, la reaudierea martorului în cauză.

De asemenea, Curtea Europeană a sancţionat statul român şi în cauza Cutean c. României, deoarece schimbarea completului la instanţa de fond şi eşecul ulterior al instanţelor de apel şi de recurs de a-i audia pe reclamant şi pe martori echivalează cu o privare a dreptului reclamantului la un proces echitabil, Curtea reamintindu-ne că, în conformitate cu principiul nemijlocirii, într-o cauză penală hotărârea trebuie pronunţată de judecătorii care au fost prezenţi pe tot parcursul procedurii şi administrării probelor (a se vedea Mellors vs. Marea Britanie, 30 ianuarie 2003), şi doar în anumite situaţii de natură administrativă sau procedurală care să facă imposibilă participarea în continuare a unui judecător, să existe posibilitatea schimbării lui. În aceste circumstanţe trebuie să fie luate măsuri prin care judecătorului care continuă examinarea cauzei să i se asigure înţelegerea adecvată a probelor şi argumentelor, de exemplu, prin punerea la dispoziţia acestuia a transcrierilor declaraţiilor sau prin reascultarea argumentelor relevante sau a martorilor în faţa noului complet de judecată (a se vedea Mellors vs. Marea Britanie, P. K. vs. Finlanda).

Având în vedere aceste aspecte, putem să ajungem la concluzia că judecătorul trebuie să perceapă direct, nemijlocit probele ce se administrează în cauză, precum şi susţinerile procurorului sau ale părţilor, în toate fazele procesului penal atunci când se pune în discuţie fondul cauzei.

„Sub ochii şi urechile judecătorului şi a părţilor se petrece toată desfăşurarea dezbaterii. Şi numai pe cele văzute şi auzite în dezbatere şi discutate acolo, sub observaţia şi controlul său nemijlocit, îşi va putea intemeia judecătorul convingerea sa[5].”


[1] Cristinel Ghigheci, Principiile fundamentale în Noul Cod de Procedură Penală, p. 93.
[2] Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău, Noul Cod de Procedură Penală comentat, p. 911.
[3] Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău, Noul Cod de Procedură Penală comentat, p. 957.
[4] Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, ed. a 2-a, 1996, p. 153.
[5] Traian Pop, Drept procesual penal. Partea specială, vol. IV, 1946, p. 214.


Av. Mihai MAREȘ
MAREŞ / DANILESCU / MAREŞ

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.