Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății – aplicarea legii penale în timp. Constituționalitate
14 aprilie 2015 | Anda-Laura TĂNASE
În Monitorul Oficial al României nr. 47 din data de 20 ianuarie 2015 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 683 din 19 noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 193, art. 194 alin. (1), art. 196 alin. (2) şi (3) şi art. 4 din Codul penal cu aplicarea art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.
Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată din oficiu de către instanţa de judecată într-un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti – Secţia penală.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 193, art. 194 alin. (1), art. 196 alin. (2) şi (3) şi art. 4 din Codul penal cu aplicarea art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care au următorul conţinut:
– Art. 193 din Codul penal: „(1) Lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.”;
– Art. 194 alin. (1) din Codul penal: „(1) Fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecinţe:
a) o infirmitate;
b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c) un prejudiciu estetic grav şi permanent;
d) avortul;
e) punerea în primejdie a vieţii persoanei, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.”;
– Art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal: „(2) Fapta prevăzută în art. 194 alin. (1) săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.”;
– Art. 4 din Codul penal: „Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.”;
– Art. 3 din Legea nr. 187/2012: „(1) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.
(2) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire.”
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie şi art. 22 referitor la Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta a fost ridicată din oficiu de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti – Secţia penală într-un dosar în care la data de 17 octombrie 2013 inculpata a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută şi pedepsită de art. 184 alin. 1 şi 3 din Codul penal din 1969. Potrivit acelor dispoziţii, constituia infracţiune fapta săvârşită din culpă prin care s-au produs vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare între 10 şi maximum 60 de zile de îngrijiri medicale, vătămări ce au fost produse ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi.
La data de 1 februarie 2014, potrivit art. 250 coroborat cu art. 246 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Codul penal din 1969 a fost abrogat. Noile dispoziţii penale care sancţionează faptele de vătămare corporală din culpă se regăsesc în art. 196, sens în care alin. (1) are în vedere producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile, iar alin. (2) şi (3) are în vedere producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. În ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal, legiuitorul a înţeles să o incrimineze, asemeni vechii reglementări, prin stabilirea în conţinutul său a laturii subiective sub forma culpei, precum şi a laturii obiective în ce priveşte urmarea imediată care constă în producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. Cu toate acestea, infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. (1), deşi a preluat aceleaşi elemente constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 184 alin. 1 şi 3 din Codul penal din 1969 (adică existenţa culpei, precum şi vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare un număr maxim de îngrijiri medicale – în prezent 90 de zile), condiţionează întrunirea lor de alte 3 elemente alternative, şi anume subiectul activ al infracţiunii să se afle sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune.
De aceea, instanţa de judecată apreciază că, ţinând seama de împrejurarea că fapta supusă cercetării judecătoreşti, deşi era infracţiune sub tărâmul Codului penal din 1969, în prezent a fost dezincriminată, întrucât, în acord cu art. 3 din Legea nr. 187/2012, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive, o astfel de dezincriminare lipseşte persoanele vătămate de protecţia penală de care au beneficiat anterior, fiind afectat dreptul la integritate fizică şi psihică.
Cu privire la critica referitoare la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, Curtea constată că, potrivit art. 595 din Codul de procedură penală, dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a intervenit o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea, instanţa va lua măsuri pentru ducerea la îndeplinire a dispoziţiilor art. 4 din Codul penal referitor la aplicarea legii penale de dezincriminare. Aşa fiind, nu poate fi primită susţinerea privitoare la afectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, întrucât nu poate fi pus semnul egalităţii între persoanele condamnate definitiv şi cele care se află în curs de judecată.
În ce priveşte critica referitoare la încălcarea accesului liber la justiţie în vederea protejării dreptului la integritate fizică şi psihică a persoanei, Curtea constată că, deşi o astfel de faptă nu mai constituie infracţiune, partea vătămată se poate îndrepta împotriva autorului său urmând procedurile civile, situaţie care se putea întâmpla şi sub tărâmul reglementării anterioare dacă persoana vătămată nu se constituia parte civilă în procesul penal pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite. Incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi existenţele constituţionale. În cauza de faţă, Curtea reţine că prin reglementarea protecţiei penale a faptelor care produc anumite consecinţe, legiuitorul s-a plasat în interiorul acestei marje, întrucât nicio dispoziţie constituţională nu obligă explicit/implicit la stabilirea unui standard de referinţă care să determine în mod automat incriminarea vătămărilor corporale din culpă prin care s-au produs leziuni ce au necesitat pentru vindecare mai puţin de 90 de zile. Astfel, în acest context, legiuitorul are îndreptăţirea de a plasa protecţia constituţională a valorii care nu intră sub incidenţa penalului în sfera răspunderii civile delictuale.
În sfârşit, în acord cu dispoziţiile art. 61 din Constituţie, unica autoritate legiuitoare la ţării este Parlamentul, care are deplină libertate de reglementare cu privire la politica penală pe care înţelege să o implementeze.
Astfel, Curtea decide:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 193, art. 194 alin. (1), art. 196 alin. (2) şi (3) şi art. 4 din Codul penal cu aplicarea art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.
