România la CEDO: Decizia Motocu. Decesul unui minor în spital, răspunderea personalului medical și diferența față de precedentul Eugenia Lazăr
14 aprilie 2015 | Mihaela MAZILU-BABEL
Decizia Motocu c. României (cererea nr. 49794/10) a fost publicată pe HUDOC în limba franceză în data de 5 februarie 2015. Urmează să redăm o traducere parțială, cu scopul de a arăta maniera prin care a fost soluționat definitiv și irevocabil decesul unui copil în vârstă de 4 ani survenit într-un spital din România la câteva momente după ce i s-a administrat, printr-o perfuzie, diazepam – acesta ajungând la secția de urgență a Spitalului Târgoviște în urma înghițirii accidentale de Dentocalmin (anestezic lichid dentar). Scurte concluzii vor urma.
1. Situația de fapt:
1.1. Decesul fiului reclamantei
La 25 februarie 2004, fiul reclamantei în vârstă de patru ani a fost adus de către bunicul său, A. M., la secția de urgență a Spitalului județean din Târgoviște în urma ingestiei accidentale de Dentocalmin – substanță care conținea fenol și lidocaină.
Bunicul și nepotul au ajuns la spital în decurs de 15 minute după ingerare, așteptând sosirea unui medic pentru aproximativ 20-30 de minute. Pediatru R. G. a cerut ca flaconul Dentocalmin să fie adus de către bunic la spital, pentru a fi analizat, și după analiza conținutului, l-ar fi asigurat pe A. M. de lipsa oricărei amenințări asupra vieții minorului, minorul nearătând niciun simptom în timpul examinării. Același pediatru i-ar fi recomandat lui A. M. să adoarmă copilul timp de aproximativ trei-patru ore.
Medicul pediatru a mai ordonat ca minorul să fie internat pentru monitorizare. Transferat la secția de pediatrie a spitalului pentru a i se administra intravenos o perfuzie ce conținea în primul rând diazepam, copilul a început să aibă convulsii, la câteva minute după administrare. Alertat de asistentă, medicul de gardă P. A. a procedat la un lavraj gastric, însă starea copilului a continuat să se înrăutățească. I s-a aplicat o mască de oxigen, iar secția de terapie intensivă a fost alertată (STI). Personalul STI a decis intubarea copilului. Câteva momente mai târziu, în timp ce era în comă, copilul a suferit un stop cardiac și, în ciuda aplicării unei proceduri de resuscitare timp de aproximativ 30 de minute, acesta a decedat.
1.2. Procedura penală internă:
La 1 martie 2004, reclamanta s-a prezentat la biroul unui notar împreună cu tatăl său, pentru a-i conferi acestuia puterea de a o reprezenta în fața autorităților naționale în cadrul procedurilor pe care intenționa să le inițieze. O copie după acest mandat a fost atașată ulterior la dosarul de pe rolul CEDO. Partea relevantă a acestei împuterniciri este după cum urmează:
„(…) Mandatarul meu poate să semneze în numele meu și pentru mine, de fiecare dată când va fi necesar, semnătura sa fiindu-mi opozabilă. Mandatarul meu poate introduce și continua orice acțiune civilă, penală, administrativă, se poate constitui parte civilă (…), poate face orice declarație, răspunde la orice interogatoriu, propune probe, în numele meu (…), poate formula sau retrage apeluri, recursuri, revizuiri, contestații etc. (…)”.
În data de 3 și 15 martie 2004, A. M. a depus la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița (denumit în continuare „Parchetul de Dâmbovița”), în numele reclamantei, plângeri penale pentru ucidere din culpă împotriva medicilor R. G. și P. A. și a asistentei medicale V. A. În cadrul acestor plângeri, reclamanta s-a constituit parte civilă, solicitând despăgubiri pentru prejudiciul moral și material suferit. Reclamanta s-a plâns de conduita profesională a angajaților spitalului public din Târgoviște, denunțând inclusiv lipsa de reacție promptă și refuzul de a utiliza rapid – încă de la sosirea fiului ei la spital – metode specifice de intervenție, cum ar fi inducerea de vărsături și realizarea de spălături stomacale.
La 1 octombrie 2004, Consiliul de control și autorizare al Institutului Național medico-legal Mina Minovici (denumit în continuare „Comitetul pentru INML”) a emis un aviz de aprobare a unei autopsii efectuată în data de 26 februarie 2004 de către Serviciul de expertiză criminalistică Târgoviște, potrivit căruia produsul Dentocalmin a arătat un grad ridicat de toxicitate datorită componentelor sale, lidocaină și fenol, stabilindu-se că o cantitate care depășește cu mult doza letală a fost găsită în stomacul minorului.
Printr-o ordonanță a procurorului din 23 februarie 2005, Parchetul de Dâmbovița a dispus trimiterea cauzei la Poliția Județeană Dâmbovița pentru audierea medicilor P. A. și R. G., precum și pentru realizarea unei expertize de către Institutul Național de Medicină Legală Mina Minovici (denumit în continuare „INML”) cu scopul de a determina dacă îngrijirile acordate de asistenta medicală au fost adecvate și realizate în timp util, dar și dacă perfuzia cu diazepam a fost administrată în mod corespunzător. Mai mult decât atât, s-a considerat ca fiind necesară o expertiză pentru a clarifica problemele legate atât de timpul de reacție al anestezicului dentar, dar și de posibilitatea ca acesta să fi cauzat convulsiile și intrarea în comă a copilului, având în vedere faptul că lidocaina a fost prezentă în stomacul minorului, și nu în sângele acestuia – precum a reieșit din analizele toxicologice realizate anterior.
La 15 iunie 2005, Comisia pentru INML a emis un aviz care a confirmat și a completat avizul dat în 1 octombrie 2004, adăugând:
1. că nu a existat niciun antidot împotriva acelor componente toxice din Dentocalmin
2. că spălările gastrice sunt oricum inutile atunci când se realizează chiar cu 5-10 minute de la ingerarea Dentocalminului
3. că diazepamul a fost administrat corect și
4. că, având în vedere cantitatea mare de Dentocalmin ingerată de către copil, nu ar fi existat niciun timp optim de răspuns care ar fi putut împiedica decesul acestuia.
În plus, în cadrul procedurilor disciplinare, la 7 iulie 2005, Colegiul Medicilor a emis o decizie prin care a ajuns la concluzii similare.
Prin ordonanța procurorului din 21 septembrie 2005, Parchetul de Dâmbovița a dispus neînceperea urmăririi penale. NUP-ul a fost confirmat de către procurorul ierarhic superior. A. M. a introdus o contestație, în numele fiicei sale, pe rolul Judecătoriei Târgoviște.
În cadrul ședinței de judecată din 15 decembrie 2005, după ce instanța a constatat ex officio că A. M. a primit doar un mandat general, părțile au fost invitate să depună un document care să ateste mandatarea specială pentru reprezentare în instanță. La următorul termen, A. M. a susținut că mandatul general conferit era suficient pentru o astfel de reprezentare. Ulterior, la 8 februarie 2006, cauza a fost strămutată la cererea reclamantei, pe rolul Judecătoriei Brașov.
După dezbaterile ce au avut loc în data de 11 mai 2006, în cadrul cărora reclamanta a participat în mod personal pentru a confirma plângerea depusă în numele său de către A. M., instanța a anulat ordonanța de neîncepere a urmării penale (hotărâre pronunțata în data de 2 iunie 2006). Referindu-se la O.G. nr 1/2000 privind organizarea și funcționarea instituțiilor specializate în medicină legală („OG nr. 1/2000”), instanța a constatat că expertiza comandată de Parchetul de Dâmbovița nu a fost realizată și că avizul Comisiei INML din data de 15 iunie 2006 nu ar putea înlocui o examinare medico-legală a INML, mai ales că autoritățile judiciare au exprimat îndoieli cu privire la raportul autopsiei aprobat de Comisia INML. De asemenea, instanța a ordonat la rândul său efectuarea unei examinări medico-legale de către INML care avea cinci obiective specifice – menite să stabilească circumstanțele care au condus la moartea copilului. În special, expertiza era considerată necesară de către instanță pentru a determina:
1. dacă procedurile de urgență specifice în caz de otrăvire a unui copil au fost respectată cu strictețe;
2. dacă timpul scurs de 45 de minute dintre momentul în care s-a ajuns la spital și prima acțiune terapeutică a fost un timp rezonabil
3. dacă o astfel de perioadă de timp ar putea produce vreun efect cu privire la moartea ulterior survenită
4. care este timpul în care acționează Dentocalmin și mecanismul de absorbție al acestuia
5. dacă procedurile și tratamentele utilizate (diazepam, lavaj gastric, intubare etc.) au fost adecvate și puse în aplicare în termen optim.
Hotărârea Judecătoriei Brașov a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă în data de 17 noiembrie 2006 de către Tribunalul Brașov, care a observat că opiniile medicale ale raportului de autopsie realizat nu au valoarea legală a unei expertize medico-legale – mijloc de probă necesar instanței pentru soluționarea cazului.
Prin ordonanța din 16 aprilie 2007, Poliția Județeană din Târgoviște a solicita efectuarea unei expertize medico-legale de către INML până la finele lunii mai 2007, în conformitate cu solicitările Judecătoriei Brașov. Cele cinci solicitări ale Judecătoriei Brașov au fost detaliate în 25 de întrebări la care INML ar fi trebuit să răspundă prin intermediul acelei expertize.
La 4 iulie 2007, Comisia Superioară de Medicină Legală din INML („Comisia superioară INML”), a răspuns cu un aviz format dintr-o jumătate de pagină prin care s-a confirmat avizul Comitetului INML din 15 iunie 2005 și prin care s-a concluzionat că a existat o legătură de cauzalitate directă între ingerarea Dentocalmin și moartea fiului reclamantului, dar și că nu au existat deficiențe în îngrijirile medicale furnizate.
La 21 ianuarie 2008, la o nouă cerere realizată de Poliția Județeană Târgoviște, Comisia Superioară INML a dat aviz, după de a reexaminat dosarul medical al fiului reclamantului, răspunzând punctual la cele 25 de întrebări adresate prin cererea din 16 aprilie 2007. Comisia a constatat că, per ansamblu/în general/în mod global (globalement), procedura specifică de asistență în caz de otrăvire a unui copil a fost respectată și că cărbunele activ, care ar putea fi de asemenea administrat, nu a fi schimbat, cel mai probabil evoluția medicală dramatică survenită ulterior. Reamintind că, în absența unui antidot, tratamentul era simptomatic, Comisia Superioară a INML a constatat că tratamentele și procedurile au fost puse în aplicare în mod corect și într-o perioadă optimă, fără întârziere, raportat la simptomele care s-au manifestat și dezvoltat în mod rapid, dar și la doza letală ingerată. Comisia a detaliat durata foarte scurtă de absorție și de metabolizare a componentelor toxice ale Dentocalmin și, în acest context, a explicat că prezența în mod unic a substanțelor toxice doar în stomacul minorului se datora doar faptului că probele biologice au fost prelevate într-un anumit moment în timp. (Elle détailla la durée très réduite de l’absorption et de la métabolisation des composants toxiques du Dentocalmin et, dans ce contexte, expliqua la présence du toxique uniquement dans l’estomac de l’enfant par l’incidence du moment des prélèvements biologiques sur les résultats)
La 10 martie 2008, la întrebarea adresată de autoritățile de investigare cu privire la posibilitatea de a califica avizul din 21 ianuarie 2008 drept expertiză medico-legală – o astfel de expertiză fiind solicitată de autoritățile judiciare – Comisia Superioară din INML a subliniat că, în absența unor noi date medicale sau a unei noi anchete – cum este cazul în prezenta situație – se află în imposibilitatea legală de a efectua o examinare medico-legală în plus față de opinia oferită în cadrul avizului.
Prin ordonanța din 10 septembrie 2008, Parchetul Târgoviște a stabilit, în temeiul articolului 10 lit. d) din Vechiul Cod Penal, neînceperea urmării penale, deoarece nu existau elementele unei infracțiuni, ancheta neconfirmând faptul că decesul fiului reclamantei a fost cauzat de lipsa de observare de către personalul medical a obligațiilor lor legale sau profesionale.
A. M. a contestat, în numele fiicei sale, ordonanța de neîncepere. Ca răspuns la o nouă cerere de strămutare formulată de reclamantă, dosarul a fost trimis la Judecătoria Galați, pentru a evita orice risc de părtinire. Printr-o hotărâre din 21 decembrie 2009, instanța a respins contestația ca neîntemeiată. Aceasta a reținut că, în acest caz, toate autoritățile chemate să examineze raportul de autopsie l-au și confirmat, oferind în același timp răspunsuri la întrebările părților și ale parchetului. Instanța a mai a considerat că Judecătoria Brașov a dispus o nouă expertiză medico-legală ce nu era opozabilă autorităților chemate să reanalizeze cauza după pronunțarea acelei hotărâri, ci numai autorităților de anchetă, și că, în conformitate cu articolul 117 alin. (3) din Vechiul Cod de procedură penală, o atare expertiză nu era obligatorie decât în absența unui raport medico-legal. A. M. a introdus recurs, în numele reclamantei, împotriva acestei hotărâri.
În cadrul ședinței din 7 aprilie 2010, Tribunalul Galați a considerat că mandatul conferit de reclamantă în favoarea tatălui său era un mandat general și a cerut părților să prezinte observații orale cu privire la admisibilitatea recursului. A. M. a susținut că mandatul conferit a fost valabil și legal și că a fost utilizat și acceptat în fața tuturor instanțelor anterioare. Reprezentantul procurorului a cerut judecătorilor să considere recursul ca fiind admisibil introdus în numele reclamantei. Pronunțarea a fost amânată pentru 15 aprilie 2010.
Printr-o hotărâre definitivă din 15 aprilie 2010, Tribunalul Galați a respins recursul introdus de către A. M. în numele reclamentei ca fiind inadmisibil. Tribunalul Galați a decis că atunci când A. M. a semnat și depus recursul, acesta se bucura de o mandatare generală conferită în data de 1 martie 2004, dar pentru introducerea recursului fiind necesar să se fi anexat un mandat special conferit în acest sens. De asemenea, instanța a constat că A. M. nu ar fi putut introduce recurs în nume propriu, deoarece acesta nu a contestat în nume propriu ordonanța Parchetului de Târgoviște din 10 septembrie 2008.
2. Plângerea de pe rolul CEDO:
Invocând articolul 2 al Convenției, reclamanta se plânge de faptul că moartea fiului ei a fost cauzată de disfuncționalitățile serviciilor medicale oferite de Spitalul Județean Târgoviște, aceasta arătând totodată culpa Guvernului față de maniera în care s-a derulat ancheta realizată în baza plângerii sale penale.
Invocând articolul 6 din Convenție, reclamanta se plânge de respingerea recursului ca inadmisibil de către Tribunalul Galați prin hotărârea definitivă din 15 aprilie 2010, deși recursul a fost introdus în numele său de către tatăl ei, acesta din urmă având mandat. Reclamanta arată că astfel s-a adus atingere substanței dreptului de acces la o instanță.
3. Decizia CEDO (redăm doar pasajele considerate importante de către noi, pentru restul, a se vedea aici – traducerea ne aparține):
3.1. În ceea ce privește încălcarea articolul 2 din Convenție:
[34] Curtea reamintește că prima teză a articolului 2 din Convenție obligă statul nu doar să se abțină de la a ucide în mod „intenționat”, dar, de asemenea, să ia măsurile necesare pentru a proteja viețile persoanelor aflate sub jurisdicția sa (Powell c. Regatului Unit (dec.), nr. 45305/99, CEDO 2000-V, și Vo c. Franței [GC], nr. 53924/00, § 88, CEDO 2004-VIII). Aceste principii se aplică, de asemenea, în domeniul sănătății publice. Sub obligațiile sale pozitive, statul trebuie să stabilească un cadru de reglementare opozabil în mod eficient spitalelor, publice sau private, pentru a le obliga la adoptarea de măsuri cu scopul protejării vieții pacienților lor. În plus, statul ar trebui să stabilească un sistem judiciar eficient și independent cu scopul de a stabili cauza de deces a unei persoane aflate în îngrijirea personalului medical, public sau privat, și, eventual, să oblige aceste spitale să răspundă pentru acțiunile cadrelor sale medicale (Powell, citată anterior, Calvelli și Ciglio c. Italiei [MC], nr. 32967/96, § 49, CEDO 2002-I, și Vo, citată mai sus, § 89).
[35] În speță, Curtea observă că întrebările cu privire la circumstanțele în care a survenit moartea fiului reclamantei, dar și cu privire la posibila răspundere a personalului medical al Spitalului județean din Târgoviște au făcut obiectul unor proceduri penale cu constituire de parte civilă, inițiate de către A. M. în numele reclamantei, precum și al unei proceduri disciplinare purtate în fața Colegiului Medicilor. Se observă că un raport de autopsie a fost realizat în mod automat de către autoritățile competente, la două zile după decesul copilului, și chiar înaintea depunerii unei plângeri penale de către reclamantă. De asemenea, Curtea ia act de faptul că rezultatul raportului a fost validat și completat de „avizele” medicale ale unor organizații medicale competente în acest domeniu, și inclusiv de Comisia și Comisia Superioară a INML. (paragrafele 8, 10, 16 și 17). Curtea observă că cele mai înalte autorități medicale din domeniul medico-legal au concluzionat, în unanimitate, că a existat o legătură directă de cauzalitate între ingerarea Dentocalmin și moartea copilului și că nu au existat deficiențe în îngrijirea medicală acordată.
[36] Cu toate acestea, Curtea observă că, având în vedere natura concisă a raportului și al primul aviz conferit de Comisia INML, instanțele de judecată din Brașov au dispus, în deciziile conferite la începutul procedurii, redeschiderea cauzei cu retrimiterea dosarului la procurori, pentru a se realiza o nouă examinare medico-legală și pentru a se răspunde la fiecare întrebare, permițând astfel instanțelor să clarifice circumstanțele morții copilului și pentru a evalua maniera în care i-au fost acordate îngrijirile medicale, dar și pentru ca părțile să poată să înțeleagă aceste elemente. Deși în cele din urmă această expertiză nu a fost efectuată, cu toate acestea, este necesar să se facă distincție între acest caz și cauzele Eugenia Lazăr și Baldovin, deoarece, în acest caz, instanțele judecătorești naționale nu au renunțat la efectuarea expertizei din cauza imposibilității conferite de articolul 28 din Regulamentul de punere în aplicare a O.G. nr. 1/2000 (Eugenia Lazăr, supra, §§ 42 in fine și 77), aceste instanțe luând în considerare, de asemenea, concluziile consecvente și oferite în unanimitate de opinie de INML, și conținute și în avizul detaliat emis în data de 21 ianuarie 2008 de către Comisia Superioară a INML prin care s-au compensat lipsurile din avizele anterioare (a se vedea punctul 20 de mai sus și a vedea, mutatis mutandis, Stihi- Boos v. România (dec.), nr. 7823/06, § 58, 11 octombrie 2011).
Astfel, Curtea reține că, având în vedere raportul medico-legale și avizele care au adus, de asemenea, răspunsuri la obiecțiile ridicate de părți, instanțele naționale au confirmat faptul că elementele infracțiunii de ucidere din culpă nu au fost prezente raportat la acțiunile realizate de personalul medical cu scopul de a trata pe fiul reclamantei.
[37] În opinia Curții, concluziile instanțelor judecătorești naționale pronunțate în urma unei proceduri contradictorii și pe baza rapoartelor coerente și detaliate furnizate de INML nu apar arbitrare. Curtea consideră că această procedură a dus la clarificarea circumstanțelor decesului copilului, precum și cu privire la posibila problemă a răspunderi penale a personalului medical. În plus, în măsura în care reclamanta totuși consideră că, în acest caz, presupusa neglijență și omisiunile personalului medical ar trebui să conducă la angajarea răspunderii civile a acestora, Curtea consideră că aceasta putea să introducă pe rolul instanțelor civile o astfel de acțiune, în paralel cu plângerea penală inițiată. (a se vedea, mutatis mutandis, Stihi Boos, citată anterior, § 63, și Gabriela Rădulescu Hortenzia împotriva România. (desc.), nr. 29158/05, § 49, 7 mai 2013)
[38] În sfârșit, trebuie să se examineze dacă cerința de promptitudine și celeritate care este implicită articolului 2 din Convenție a fost respectată (Šilih v. Slovenia [GC], nr. 71463/01, §§ 195 și 196, 9 aprilie 2009). În această speță, în cazul în care durata procedurii se întinde pe o durată ce depășește cu puțin șase ani, și deși nu este exemplară, trebuie totuși să se constate că, în perioada în cauză au fost emise mai multe avize medico-legale ale INML, dar și că s-au ascultat mai mulți martori, în mai multe rânduri, fără a mai lua în considerare și cele două strămutări survenite la cererea reclamantei. Deși este regretabil faptul că Comisia superioară de INML nu a oferit răspunsuri detaliate la aspectele considerate relevante de către instanța de judecată, este la fel de adevărat că nu a existat nicio perioadă generală de latență sau lipsă de diligență în monitorizarea acțiunii (a se vedea, mutatis mutandis, Desjardins și alții v. Franța (dec.), nr. 50533/07, 15 iunie 2010). Prin urmare, durata totală a procedurii nu pare excesivă și eficacitatea sa în practică nu poate fi pusă la îndoială.
[39] În aceste condiții, Curtea consideră că cerințele procedurale prevăzute la articolul 2 din Convenția au fost îndeplinite în acest caz.
[40] Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
3.2. În ceea ce privește încălcarea articolului 6 alin. (1) din Convenție:
[44] Curtea reamintește că este în primul rând de competența instanțelor naționale să interpreteze legislația națională. Rolul său se limitează să verifice compatibilitatea cu Convenția a efectelor unei astfel de interpretări. Acest lucru este valabil mai ales în ceea ce privește interpretarea de către instanțe a normelor procedurale, cum ar fi cele de prescriere a procedurii sau a termenelor de depunere a documentelor sau a căilor de atac. Reglementarea procedurilor și a termenelor care trebuie respectate pentru introducerea unei acțiuni este realizată cu scopul de a asigura o bună administrare a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice. Părțile interesate trebuie să se aștepte că astfel de norme vor fi aplicate (Agbovi v. Germania (dec.), nr. 71759/01, 25 septembrie 2006). În cazul în care dreptul de a introduce o acțiune formează obiectul unor cerințe legale, instanțele trebuie, desigur, ca în aplicarea acelor norme de procedură să evite un formalism excesiv care ar submina corectitudinea procedurilor, dar și o flexibilitate excesivă care ar conduce la eliminarea cerințelor procedurale stabilite prin lege (Bulena v. Cehia, nr. 57567/00, § 30, 20 aprilie 2004 și Švehla v. Republica Cehă (dec.), nr. 29739/09, 27 septembrie 2011).
[45] În speță, Curtea observă că cerințele procedurale prevăzute de legislația internă – impunând ca reprezentantul să dispună de un mandat care să ateste în mod expres faptul că i-a fost acordat dreptul, în numele persoanei reprezentate, de a lua măsuri legale în cadrul procedurilor – este bine stabilit în mai multe domenii ale dreptului intern, astfel cum reiese din prevederile legale și legislația relevantă în acest caz (a se vedea punctul 23 de mai sus). Se notează că reclamanta nu a contestat claritatea și previzibilitatea acestor dispoziții și nu a contestat conținutul mandatului stabilit la 1 martie 2004, în favoarea tatălui său, în timp ce acest mandat nu acorda un drept explicit – în conformitate cu cerințele legislației naționale – de a o reprezenta în procedura cu privire la moartea fiului ei, și în special în procedura de recurs. Mai mult decât atât, Curtea notează că A. M. a fost informat în timpul procesului de necesitatea de a beneficia de un mandat special (a se vedea punctul 12 de mai sus).
[46] Prin urmare, Curtea consideră că, în decizia sa din 15 aprilie 2010 de respingere a recursului introdus de către A. M. în numele reclamantei, ca fiind inadmisibil, Tribunalul Galați a aplicat dispoziții legale clare și previzibile și nu a demonstrat un exces de formalism capabil să constituie o ingerință în substanța dreptului reclamantei de acces la o instanță.
[47] Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu articolul 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.
Decizia a fost adoptată cu majoritate de voturi.
4. Concluzii:
Astfel, deși raportul medical stabilea că substanța ingerată se afla doar în stomac și nu și în sânge, iar instanțele au solicitat în mod irevocabil realizarea unei expertize medico-legale, Curtea a stabilit că deoarece autoritățile medicale au concluzionat în mod unanim că există o legătură directă de cauzalitate între decesul minorului și substanța ingerată, și pentru că raportul de autopsie a fost realizat chiar fără solicitarea expresă a mamei copilului decedat, atunci se poate considera că instanțele naționale au concluzionat în mod nearbitrar faptul că nu erau îndeplinite elementele tragerii la răspundere penală a personalului medical al Spitalului județean din Târgoviște (a se vedea paragr. 37 mai-sus).
Ca atare, un copil în vârstă de 4 ani a decedat în 2004 în România iar nicio persoană nu a fost considerată vinovată, într-o formă directă sau indirectă. Nici măcar bunicul pentru neglijență. De aceea, un copil în vârstă de 4 ani poate deceda în România fără ca nicio persoană să răspundă pentru un astfel de deces (deși un copil se află tot timpul sub supravegherea sau răspunderea unui adult), iar Curtea de la Strasbourg, cu majoritate de voturi, nu poate să facă nimic în acest sens deoarece, într-o astfel de situație de fapt, o cerere este considerată inadmisibilă întrucât este în mod vădit nefondată.
În fine, nu mai prezintă relevanță nici faptul că diazepamul a fost administrat printr-o perfuzie și nu injectat separat, deși prospectul găsit de noi on-line (forma injectabilă nu se amestecă cu alte medicamente și nu se adaugă soluțiilor perfuzabile) ar stabili că este interzisă administrarea diazepamului prin perfuzie și implicit amestecul acestuia cu alte substanțe. De ce nu mai prezintă relevanță? Pentru că majoritatea dintr-o Cameră de 7 judecători de la CEDO a decis că unanimitatea autorităților medicale are valențe dogmatice, cauza fiind astfel diferită de precedentul Eugenia Lazăr.
Mihaela MAZILU-BABEL
Doctorand, Facultatea de Drept și Ştiințe Sociale, Universitatea din Craiova
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
