Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Afaceri transfrontaliere
CărţiProfesionişti
Transmisiunile live, înregistrarile video şi transcripturile conferinţelor şi dezbaterilor JURIDICE.ro sunt accesibile pentru membri şi parteneri. Cheltuială deductibilă fiscal. Reducere 39,6 euro pentru avocaţii din barourile Bucureşti, Ilfov, Dolj şi Timiş. 20 de puncte de pregătire profesională. UNBR încurajează extinderea naţională, detalii aici. Reducere 19,8 euro pentru executorii Camerei Executorilor Bucureşti şi membrii UNELM.
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Un istoric valutar pe scurt între Codul civil şi contemporaneitate (III)

15.04.2015 | Sergiu-Leon RUS
RSCL 2018

Sub aspectul integrării monetare europene, menţionez că Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană (în continuare, C.E.E.), care a intrat în vigoare în 1958, a prevăzut un aparat consultativ care cuprindea şi un comitet monetar destinat să permită membrilor comunităţii să discute şi coordoneze politicile din domeniul finanţelor internaţionale (concept care includea illo tempore şi relaţiile financiare dintre membrii comunităţii, care aveau în continuare caracter internaţional dat de diferenţele valutare, în lipsa unei monede comune). Ulterior, în 1964, Comisia europeană a obţinut acordul Consiliului de Miniştri pentru a înfiinţa un comitet pentru politică economică pe termen scurt şi mediu, un comitet al guvernatorilor de bănci centrale, precum şi un comitet bugetar. Dintre toate acestea, mai importante pentru problemele monetare au fost Comitetul monetar şi Comitetul guvernatorilor de bănci centrale (fără ca această ierarhizare, din perspectivă monetară, să însemne că politica economică sau de buget nu prezintă relevanţă în materie de monedă, ci doar că influenţa lor specifică este secundară chestiunilor specifice băncilor centrale şi celor monetare).

Tratatul de la Roma a avut de fapt în vedere ceva mai mult decât simpla consultare în probleme monetare între statele semnatare; articolul 108 din Tratat prevedea posibilitatea membrilor comunităţii de a-şi acorda “asistenţă mutuală” sub forma acordării reciproce de credite, însă într-un mod limitat.

Începând cu sfârşitul anilor ’60, C.E.E. a luat în considerare diferite planuri pentru o integrare monetară mai strânsă, apărând pe la 1970 două şcoli rivale de gândire: şcoala monetaristă şi şcoala economistă, în martie 1970, Consiliul de Miniştri formând un grup special sub conducerea lui Pierre Werner (primul ministru luxemburghez de la acea vreme) pentru a studia aceste propuneri rivale şi pentru a încerca o reconciliere. Diferenţele dintre curentele de gândire erau însă minore, exclusiv din perspectiva gradualităţii procesului de integrare. Astfel, monetariştii cereau adoptarea imediată a cursurilor valutare fixate irevocabil, în timp economiştii aveau în vedere o perioadă de coordonare şi armonizare înainte de a se instala fixitatea în cursurile valutare. Raportul final din octombrie 1970 al grupului Werner a înclinat mai mult spre abordarea monetaristă, recomandând ca eventuala atingere a unei uniuni monetare complete să fie pregătită în stagii astfel: ţările C.E.E. trebuiau să-şi comaseze rezervele (de aur, dolari, drepturi de tragere etc.) şi să-şi regleze balanţele de plăţi în interiorul C.E.E.; ele trebuiau să convină asupra parităţii între monedele lor naţionale şi să menţină cursurile aproape de parităţile convenite; parităţile urmau să fie ajustate din ce în ce mai puţin frecvent, iar în final aceste parităţi trebuiau fixate o dată pentru totdeauna; monedele naţionale ale ţărilor membre urmau să fie înlocuite cu o monedă unică comunitară.

Ţările membre ale C.E.E. erau, de asemenea, membre ale Fondului Monetar Internaţional, participând astfel la sistemul cursurilor valutare fixe; marja iniţială de fluctuaţie a monedelor europene faţă de dolar era 1% în plus sau în minus faţă de paritatea lor faţă de dolar, iar în 1971 limita a fost mărită la 2,25% deasupra sau dedesubtul parităţii în raport de dolar. Cele două extreme semnificau faptul că monedele europene puteau fluctua într-un tunel de 4,5% în relaţia cu dolarul, iar dacă o monedă europeană se afla la limita de sus, iar o altă monedă europeană la limita de jos, ambele în raport cu dolarul american, fluctuaţia relativă dintre cele două monede europene putea atinge 9%, o marjă imensă şi de neconceput din perspectiva unei viitoare uniuni monetare care se preconiza.

Ca răspuns la aceste probleme a apărut soluţia denumită “şarpele valutar european” (European currency snake, snake in the tunnel, serpent monétaire européen), care a intrat în funcţiune pentru membrii iniţiali ai C.E.E. (ţările Benelux – Belgia, Olanda, Luxemburg, precum şi Italia, Franţa, Republica Federală Germania) în aprilie 1972, potrivit acordurilor de la Basel. Trei noi membri (Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda) s-au alăturat în mai 1972, dar au abandonat în iunie, Danemarca a reintrat în octombrie 1972, însă Marea Britanie şi Irlanda au rămas în afara aranjamentului. Italia a părăsit şarpele în februarie 1973, Franţa în ianuarie 1974, reintrând în 1975 şi ieşind din nou în martie 1976. Pe de altă parte, două ţări non-comunitare s-au alăturat: Norvegia în mai 1972 şi Suedia din martie 1973 până în august 1977. Simplul fapt că pe parcursul a numai şapte ani şi în condiţiile unor marje convenite de fluctuaţie destul de largi au existat ţări europene care nu au putut păstra angajamentul şarpelui valutar demonstrează că situaţia de acum 40 de ani nu diferea foarte mult de prezentul în care există voci care încearcă să acrediteze ideea imprevizibilităţii simplului fapt că orice monedă fluctuează.

În ajunul implementării Sistemului Monetar European în martie 1979, care realiza punerea în practică a primelor două propuneri din Raportul Werner – comasarea rezervelor şi reglarea balanţelor de plăţi; stabilirea unor parităţi între monedele lor naţionale şi menţinerea cursurile aproape de aceste parităţile stabilite, membrii şarpelui erau deci Germania de Vest, ţările Benelux, Danemarca şi Norvegia.

Şarpele valutar reprezenta o schemă potrivit căreia parităţile în dolari ale monedelor ţărilor membre C.E.E. trebuiau să fie în continuare menţinute în interiorul limitelor stabilite prin Acordul Smithsonian (denumirea înţelegerii din decembrie 1971 care a ajustat la 2,25% limita de 1% prevăzută iniţial de Sistemul Bretton Woods pentru fluctuaţie faţă de dolarul american), însă, în acelaşi timp, mişcările relative ale monedelor europene între ele trebuiau conţinute într-un tunel (grafic) mai îngust (şarpele fiind reprezentat de mişcarea ondulatorie a cursului de schimb între limitele inferioară şi superioară – faţă de paritate – care alcătuiau tunelul; de aici denumirea plastică de şarpe valutar). Se instituia, astfel, o a doua limitare a fluctuaţiilor valutare. Prin urmare, dacă aprecierea monedei europene celei mai puternice în raport cu dolarul american (practic, marca germană şi guldenul – florinul – olandez) faţă de cea mai slabă, relativ la parităţile fixe, atinge 2,25%, una dintre ţările implicate trebuia să cumpere moneda mai slabă vânzând-o pe cea mai puternică. Ţara intervenientă putea fi cea cu moneda mai slabă sau cea cu moneda mai puternică, sau putea avea loc o intervenţie concomitentă a ambelor. Dacă intervenea ţara cu moneda în apreciere, aceasta cumpăra moneda slabă cu propria sa monedă (era o perioadă fără restricţii la emisiuni monetare), însă, dacă intervenea debitorul, acesta trebuia mai întâi să împrumute de la partenerul său moneda în apreciere a acestuia în scopul de a-şi cumpăra propria-i monedă de pe piaţa valutară; a apărut astfel necesitatea unor facilităţi de credit pe termen foarte scurt, facilitate care a fost încorporată în schemă, precum şi un aranjament de reglare prin care ţările cu monede în apreciere să poată să schimbe periodic acumulările de monedă slabă pentru un activ mai acceptabil şi în acelaşi timp să obţină rambursarea creditelor pe termen foarte scurt. Astfel, schema şarpelui prevedea efectuarea de reglaje lunare prin transferul de la ţările cu monedă slabă la cele cu monedă în apreciere a unui coş mixt de valori de rezervă selectate după o formulă stabilită.

Din punct de vedere practic, mecanismele de reglaj din schema şarpelui valutar au avut o aplicabilitate redusă, deoarece, în mod obişnuit, ţara cu moneda slabă lua măsuri de remediere înainte ca deprecierea să atingă limita de jos în raport cu moneda cea mai puternică, putându-şi alege astfel măsura de intervenţie pentru a-şi sprijini moneda pe piaţa valutară internaţională, moneda preferată de intervenţie fiind dolarul american, situaţie care s-a menţinut chiar şi după prăbuşirea în 1973 a sistemului instituit la Bretton Woods, când monedele europene au încetat să mai fie legate de dolar. În locul legăturii faţă de dolar, ţările C.E.E. participante la şarpe s-au orientat înspre menţinerea cursurile valutare de piaţă în preajma parităţii lor în mărci germane, aceasta fiind la acel moment cea mai puternică dintre valutele implicate în şarpele valutar.

Dr. Sergiu-Leon RUS
Judecător la Curtea de Apel Cluj


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan