Opinia unui student după doi ani de practică

20 aprilie 2015 | Andreea Cornelia STOICA

Îmi aduc aminte perfect. Parcă acum eram în liceu şi nu mă puteam hotărî ce vreau să fac mai departe, la ce facultate să merg sau ce vreau să mă fac când voi fi “mare”. Nu pot să spun că m-am decis prea repede. Am participat la admiterea Facultății de Drept a Universității din Bucureşti, însă norocul nu prea a fost de partea mea, aşa că mi-am depus dosarul la Universitatea ”Nicolae Titulescu” din Bucureşti, cu gândul că “o să mă descurc eu”, “va ieşi ceva până la urmă”. Şi da! A început să iasă, după primul an de facultate, când m-am gândit să încerc să fac practică la vreun cabinet de avocatură pentru a vedea dacă profesia de avocat m-ar prinde. Am accesat Internetul şi am început să trimit e-mailuri la diverse case de avocatură şi diverse cabinete individuale, până când mi-a răspuns cineva. A două zi urma să mă întâlnesc cu domnul avocat, pentru a-i spune în concret faptul că eu vreau să încerc să aflu, cu alte cuvinte, care-i menirea mea pe acest pământ.

Din ziua în care l-am cunoscut pe domnul avocat, am tot fost pusă la încercări şi unele chiar crude aş putea spune, întrucât nu am fost pusă niciodată să fac nimic şi dintr-o dată nu mai ştiam ce să fac mai repede, dar începea să-mi placă. Am alergat din stânga-n dreapta, dintr-un capăt în celălalt al Bucureştiului, pe la toate instanţele din capitală, şi în timp am început să văd cum merge treaba. Prin nenumăratele sale cerinţe, am descoperit cât pot fi de ambiţioasă, descurcăreaţă şi că pot face faţă tuturor obstacolelor.

La început mă trimitea singură în instanţă, să stau să ascult, să îmi notez ce mi se pare mie interesant, ce nu înţeleg şi etc. Evident că nu înţelegeam nimic şi nu înţelegeam nici de ce nu-mi dă lucruri mai interesante de făcut. Am înţeles mai târziu, când mi-a dat ceva mai interesant de făcut, o acţiune de divorţ. Ce pot să zic? Am refăcut-o de 5 ori. Şi cum în orice meserie “se fură”, am început şi eu să “fur”. Am devenit mult mai atentă la cum abordează problemele, cum redactează acţiunile şi am început să-mi formez şi eu stilul şi să “mănânc” divorţul “pe pâine “. Era o adevărată aventură când mi se dădea să redactez o acţiune de al cărui obiect nu mă mai lovisem, pentru că de fiecare dată se găsea ceva care să lipsească sau o exprimare nepotrivită.

Am început să învăţ toate registraturile şi arhivele instanţelor. Să ştiu unde mi se cere împuternicire şi mă dă afară din birou dacă nu am (cum mi s-a întâmplat la Judecătoria Sectorului 3) şi unde nu. Taxele de timbru, legalizările şi certificatele de grefă erau la ordinea săptămânii, la fel şi actele la dosar Încet, încet am început să am şi eu încredere în mine şi să am o atitudine demnă de un “adevărat avocat” şi chiar şi domnul avocat a prins încredere în mine şi asta am văzut când m-a trimis pentru prima dată în instanţă să solicit amânarea pronunţării pentru a depune concluzii scrise. Nu pot să descriu stările şi emoţiile pe care le-am avut în acele 10 minute înainte să-mi fac curaj să vorbesc. Dar şi de data asta mi-a ieşit!

După doi ani de practică, aş putea spune că sunt extraordinar de mulţumită de mine, de tot ce am realizat şi am avut şansa să învăţ, că am avut curajul să aleg o cale, neştiind dacă este cea potrivită. Acum nu mai am niciun dubiu!