Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept civil
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

ICCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la finalizarea procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist
27.04.2015 | Andrei PAP

JURIDICE - In Law We Trust

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din data de 23 aprilie 2015 a fost publicată Decizia ICCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 5 din 16 martie 2015 privind examinarea sesizărilor formulate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 37.758/3/2013, şi Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 30.602/3/2013, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 1.528 din Codul civil, în corelare cu dispoziţiile art. 4, art. 33 alin. (1), art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare.

I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a dispus, prin încheierea de şedinţă din 11 noiembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 37.758/3/2013, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în legătură cu chestiunea de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în corelare cu art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv dacă, anterior împlinirii termenelor instituite de acest din urmă text de lege, poate fi sesizată instanţa de judecată cu o cerere de soluţionare pe fond a notificării nerezolvate de entitatea deţinătoare sau această cerere este prematură.

De asemenea, s-a solicitat interpretarea dispoziţiilor art. 1.528 din Codul civil coroborate cu art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se aprecia dacă este sau nu prematură cererea persoanei îndreptăţite adresată instanţei ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, dar anterior împlinirii termenelor reglementate de art. 33 din acest act normativ, de obligare a unităţii deţinătoare să soluţioneze notificarea la împlinirea termenelor.

Ulterior, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a aceleiaşi instanţe a solicitat, prin încheierea din 2 decembrie 2014, dată în Dosarul nr. 30.602/3/2013, pronunţarea unei hotărâri prealabile prin care să se stabilească, în aplicarea dispoziţiilor art. 4, art. 33-35 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, dacă termenele noi instituite prin aceste dispoziţii legale sunt deopotrivă incidente şi în ipoteza în care persoana notificatoare sesizează organul judiciar cu o acţiune directă, vizând soluţionarea pe fond a notificării, după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, dar anterior expirării termenelor prevăzute de dispoziţiile menţionate, respectiv dacă promovarea unei asemenea acţiuni poate fi temporar paralizată prin neexpirarea termenelor prevăzute de lege, prin respingerea ei ca prematură sau, dimpotrivă, neîmplinirea termenului din faza administrativă nu poate constitui un impediment pentru instanţa de judecată de a da o soluţie pe fondul cererii vizând acordarea măsurilor reparatorii.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizările formulate de cele două secţii ale Curţii de Apel Bucureşti, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a reţinut următoarele:

Dispoziţiile legale vizate de sesizările privind pronunţarea unei hotărâri prealabile sunt următoarele:
– art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora:
„(3) Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel.”;
– art. 4 şi art. 33-35 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare:
– „Art. 4. – Dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii – pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.”;
– „Art. 33. – (1) Entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:
a) în termen de 12 luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de până la 2.500 de cereri;
b) în termen de 24 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr cuprins între 2.500 şi 5.000 de cereri;
c) în termen de 36 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de peste 5.000 de cereri.
(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014.
(3) Entităţile învestite de lege au obligaţia de a stabili numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, de a afişa aceste date la sediul lor şi de a le comunica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Datele transmise de entităţile învestite de lege vor fi centralizate şi publicate pe pagina de internet a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
(4) Cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entităţile prevăzute la alin. (1).”;
– „Art. 34. – (1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.
(2) Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naţionale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.
(3) Numărul dosarelor prevăzute la alin. (1) şi data înregistrării dosarelor prevăzute la alin. (2) se publică pe pagina de internet a Autorităţi Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi se comunică, la cerere, persoanelor îndreptăţite.”;
– „Art. 35. – (1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor ari. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.
(2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi.
(4) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului.
(5) Cererile sau acţiunile în justiţie formulate în temeiul alin. (1) şi (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru.”;
art. 1.528 din Codul civil, privind executarea obligaţiei de a face, potrivit cărora:
– „Art. 1.528
(1) În cazul neexecutării unei obligaţii de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie executată obligaţia.
(2) Cu excepţia cazului în care debitorul este de drept în întârziere, creditorul poate să exercite acest drept numai dacă îl înştiinţează pe debitor fie odată cu punerea în întârziere, fie ulterior acesteia.”;
– art. 193 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, privind procedura prealabilă, conform cărora:
– „Art. 193
(1) Sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată.
(2) Neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.”

În speţă, chestiunile de drept invocate de titularii celor două sesizări pun în discuţie în ce măsură instanţa se poate pronunţa pe fondul raporturilor juridice atunci când există reglementată o procedură prealabilă ale cărei termene nu au fost epuizate până la data învestirii instanţei şi, respectiv, în ce măsură se poate dispune obligarea entităţii notificate ca la împlinirea termenelor prevăzute de lege aceasta să soluţioneze fondul notificării.

i. În ceea ce priveşte solicitarea adresată instanţei, înainte de împlinirea termenelor prevăzute pentru procedura administrativă, de soluţionare pe fond a notificării nerezolvate de entitatea deţinătoare:

Se observă că reglementarea internă (art. 193 din Codul de procedură civilă), care prevede obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile, atunci când aceasta este instituită în mod expres în anumite materii, nu contravine nici normelor constituţionale [art. 21 alin. (1) şi (2), art. 126 alin. (2) din Constituţia României] şi nici celor convenţionale, înscriindu-se, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european, în limitările permise exerciţiului dreptului de acces la o instanţă.

Referitor la împrejurarea că termenele reglementate de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, au fost instituite la un interval de timp considerabil după împlinirea termenului iniţial, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie reţinut contextul adoptării acestui recent act normativ, determinat de pronunţarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României şi de necesitatea implementării unor măsuri de natură să urgenteze soluţionarea cererilor vizând măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

În acest sens, în acord cu îndrumările din Hotărârea-pilot vizând perfecţionarea cadrului legislativ, Legea nr. 165/2013 a fost adoptată pentru „finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România”.

Tocmai pentru celeritatea procedurii au fost reglementate termene care să impună unităţilor notificate soluţionarea sesizărilor, astfel încât pretenţiile să fie rezolvate în această fază prealabilă, fără să mai fie necesară, pe cât posibil, declanşarea procedurii judiciare.

Or, pe acest aspect, Curtea Constituţională s-a pronunţat, verificând conformitatea cu Legea fundamentală a dispoziţiilor art. 33 alin. (1), coroborate cu art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că termenele introduse au ca scop eficientizarea procedurilor administrative şi, în final, respectarea drepturilor tuturor persoanelor interesate, reprezentând în acelaşi timp un scop legitim şi existând un raport de proporţionalitate rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia.

În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat, în jurisprudenţa care a urmat adoptării Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile la care s-a oprit legiuitorul român, arătând că acesta a fixat termene precise pentru fiecare etapă administrativă şi a prevăzut posibilitatea unui control jurisdicţional care permite instanţelor să verifice nu numai legalitatea deciziilor administrative, ci şi să se subroge autorităţilor administrative prin pronunţarea, dacă este cazul, a unei decizii de restituire a bunului sau de acordare a unor compensaţii.

Totodată, având în vedere marja de apreciere a statului român şi garanţiile aferente prin instituirea unor reguli clare şi previzibile, însoţite de termene imperative şi de un control judiciar efectiv, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, oferă, în principiu, un cadru accesibil şi efectiv pentru soluţionarea cererilor şi, cu toate că termenele fixate pentru procedura administrativă, la care se pot adăuga şi eventuale proceduri judiciare, pot prelungi durata de soluţionare definitivă a pretenţiilor, o atare situaţie excepţională este inerentă complexităţii factuale şi juridice vizând restituirea proprietăţilor preluate abuziv, aşa încât aceste termene nu pot fi considerate, în sine, ca ridicând o problemă de eficacitate a reformei şi nici contrare drepturilor garantate de Convenţie, în special dreptului garantat de art. 6 paragraful 1, în ceea ce priveşte durata rezonabilă a procedurii.

Ca atare, nu se poate susţine că termenele astfel reglementate ar fi o îngrădire a accesului la justiţie şi nici că, în condiţiile neurmării procedurii prealabile, partea ar putea sesiza instanţa, întrucât dreptul său nu este unul actual, iar procedura judiciară nu poate înlocui sau substitui procedura prealabilă, atunci când aceasta este reglementată în mod expres de lege.

Raţiunea reglementării procedurii prealabile este dată, în general, de considerente vizând protecţia intereselor persoanelor, având ca scop instituirea unui cadru juridic care să facă posibilă restabilirea dreptului subiectiv pe cale administrativă, prin evitarea contenciosului judiciar.

Totodată, Curtea Constituţională a statuat că prematuritatea unei cereri nu poate rezulta dintr-o normă procesual-civilă ulterioară introducerii cererii de chemare în judecată, deoarece o astfel de dispoziţie ar avea caracter retroactiv, introducerea în cadrul unui proces în curs a unui impediment care tinde să nege dreptul de acces la justiţie al unei persoane interesate, încălcând dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

A contrario, pentru ipoteza acţiunilor introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, partea trebuie să respecte toate condiţiile de formă, printre care şi cea referitoare la respectarea procedurii prealabile.

Fiind vorba de o condiţie specială referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune, în absenţa îndeplinirii ei, instanţa se află în situaţia unui fine de neprimire având drept consecinţă imposibilitatea analizării fondului pretenţiilor şi, deci, respingerea acţiunii.

Partea trebuie să se supună, aşadar, condiţiilor de formă ale cererii de chemare în judecată prevăzute de legea în vigoare la momentul sesizării instanţei, printre care se numără şi respectarea unei proceduri prealabile.

Pe acest aspect, Curtea Constituţională, verificând conformitatea art. 33 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, cu imperativele art. 15 alin. (2) şi ale art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie, în privinţa cauzelor ce urmează a fi înregistrate pe rolul instanţelor ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, a reţinut că nu poate fi vorba, în asemenea situaţii, de încălcarea principiului neretroactivităţii şi nici de cel al liberului acces la justiţie. Aceasta întrucât, pe de o parte, norma urmează să se aplice pentru viitor, iar pe de altă parte, textul nu împiedică, în sine, exercitarea liberului acces la justiţie, ci doar îl condiţionează de respectarea unor termene înăuntrul cărora entităţile prevăzute de lege au obligaţia soluţionării cererilor înregistrate şi nerezolvate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul emiterii unei decizii de admitere sau de respingere a acestora.

De asemenea, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei sale, a unui drept – subiectiv ori procesual – inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă.

Ca atare, instituirea unor termene prin dispoziţiile Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, înăuntrul cărora, în procedura prealabilă, entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor trebuie să dea răspuns acestora nu contravine nici liberului acces la justiţie, nici principiului neretroactivităţii legii civile.

Faţă de caracterul obligatoriu al procedurii prealabile, partea nu se poate adresa instanţei înaintea împlinirii termenelor defipte de lege, întrucât nu are un drept actual, pretenţiei formulate în aceste condiţii opunându-i-se prematuritatea, ca impediment care nu permite cercetarea fondului pretenţiei.

Nu se poate susţine, aşa cum apreciază unul dintre titularii sesizării, că partea avea deja un drept născut, de a sesiza instanţa, decurgând din nesoluţionarea notificării înăuntrul termenului (de 60 de zile) prevăzut iniţial de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi valorificabil ca atare în prezent.

Partea avea, într-adevăr, posibilitatea ca, în cazul refuzului nejustificat de soluţionare a notificării formulate înăuntrul termenului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, să sesizeze instanţa, să pretindă şi să obţină soluţionarea pe fond a pretenţiei, aşa cum s-a statuat, de altfel, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile unite nr. XX din 19 martie 2007.

Având în vedere însă că nu şi-a exercitat acest drept anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, partea va trebui să se supună condiţiilor de fond şi de formă (inclusiv urmarea procedurii prealabile) de la data la care va învesti instanţa de judecată.

Dreptul de acces la un tribunal este, în esenţă, un drept procedural, care nu poate fi confundat cu dreptul material la acţiune şi nici cu dreptul subiectiv civil – pentru a se pune problema în ce măsură o lege ulterioară ar aduce atingere conţinutului său şi, deci, astfel, ar retroactiva.

Este de principiu că actele procedurale (cum este şi cererea de chemare în judecată) trebuie întocmite cu respectarea cerinţelor de fond şi de formă existente la data efectuării lor, nefiind vorba „de un drept câştigat anterior, de a sesiza instanţa”, care ar fi astfel sustras noii reglementări (care, în caz de aplicare, ar fi retroactivă).

Legiuitorul a reglementat expres, prin dispoziţiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, pentru situaţia în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi art. 34 din aceeaşi lege, posibilitatea persoanei care se consideră îndreptăţită de a se adresa instanţei judecătoreşti în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.

A contrario, sesizarea instanţei înaintea împlinirii acestor termene, instituite tocmai în ideea garantării unei celerităţi a procedurii, are caracter prematur.

ii. În privinţa celeilalte chestiuni de drept, referitoare la solicitarea persoanei îndreptăţite, adresată instanţei de judecată, ca în aplicarea art. 1.528 din Codul civil, raportat la art. 33 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, să oblige entitatea deţinătoare să soluţioneze notificarea la momentul împlinirii termenelor instituite legal, sunt argumente similare cu cele menţionate anterior, care susţin prematuritatea cererii.

În cadrul unei asemenea acţiuni nu se poate justifica un drept actual, câtă vreme acesta este afectat de condiţia îndeplinirii unei proceduri prealabile, iar pe de altă parte, nu se poate anticipa şi nici specula asupra conduitei entităţii deţinătoare la momentul împlinirii termenelor defipte de lege. Ar fi vorba, în asemenea situaţii, doar despre un „proces preventiv”, care nu sancţionează drepturi prezente.

Or, funcţia şi atribuţiile instanţei constau în stingerea litigiilor şi nu în anticiparea unor eventuale litigii căci, în felul acesta, rolul instanţelor s-ar aglomera prin aşa-numite acţiuni preventive, care ar afecta celeritatea soluţionării celorlalte pricini referitoare la dezlegarea unor raporturi litigioase concrete.

Ca atare, nu există un drept la acţiune pentru protecţia unui drept subiectiv care nu este actual, decât în situaţiile anume prevăzute de lege – cum sunt cele reglementate de art. 34 din Codul de procedură civilă, cărora nu li se subsumează însă, cererea privind executarea unei obligaţii din procedura prealabilă sesizării instanţei.

În doctrina de drept procesual civil s-a subliniat că, dacă la punerea în mişcare a acţiunii, obligaţia nu a devenit exigibilă, pârâtul poate invoca prematuritatea cererii şi poate solicita respingerea ei, chiar dacă termenul ar fi foarte apropiat sau condiţia ar fi pe punctul de a se împlini. Dar dacă, în momentul în care se pune problema prematurităţii, obligaţia a devenit exigibilă, cererea reclamantului nu ar mai putea fi respinsă ca prematură.

De altfel, dispoziţiile art. 1.528 din Codul civil, invocate ca temei pentru a obţine obligarea intimatului ca la termen să îşi îndeplinească obligaţia de soluţionare a notificării, impun ca o condiţie prealabilă înştiinţarea debitorului fie odată cu punerea în întârziere, fie ulterior acesteia.

În situaţia obligaţiilor cu termen, punerea în întârziere (prin notificare sau prin cererea de chemare în judecată) nu este posibilă înainte de împlinirea acestuia, iar, în speţă, termenele care trebuie să se împlinească înainte de a exista posibilitatea creditorului să îşi exercite dreptul sunt chiar cele instituite în procedura prealabilă.

În concluzie, acţiunii adresate instanţei de judecată, înainte de împlinirea termenelor prevăzute de art. 33 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la soluţionarea pe fond a notificării adresate entităţii deţinătoare, i se opune excepţia de prematuritate, partea neprevalându-se de un drept actual faţă de neexpirarea termenelor din procedura prealabilă.

De asemenea, acelaşi impediment al prematurităţii se opune analizei fondului cererii, constând în obligarea entităţii deţinătoare ca la împlinirea termenelor prevăzute de legea specială, aceasta să emită dispoziţie/decizie de soluţionare a notificării, întrucât partea nu are dreptul născut la momentul învestirii instanţei, iar funcţia jurisdicţională a instanţei constă în a da dezlegare unor raporturi litigioase concrete, iar nu unora ipotetice (care s-ar putea ivi dacă, la momentul împlinirii termenelor, debitorul obligaţiei de a face nu ar da curs acestora).

Bineînţeles, în ipoteza în care termenele se împlinesc pe parcursul desfăşurării procedurii judiciare, instanţa nu poate considera, dintr-o formalitate excesivă că, dat fiind faptul că ele nu erau împlinite la data sesizării, cererea este prematură, ci va putea trece la analiza fondului pretenţiilor.

Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizărilor, pronunţând următoarea soluţie:

“Admite sesizările formulate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 37.758/3/2013 şi Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 30.602/3/2013 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în corelare cu art. 4, art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, este prematură cererea de chemare în judecată privind soluţionarea pe fond a notificării nerezolvate de către entitatea deţinătoare, cerere introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, dar anterior împlinirii termenelor din procedura prealabilă reglementate de acest act normativ.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1.528 din Codul civil coroborate cu dispoziţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, este prematură cererea persoanei îndreptăţite adresată instanţei ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, dar anterior împlinirii termenelor reglementate de art. 33 din acest act normativ de obligare a unităţii deţinătoare să soluţioneze notificarea la împlinirea termenelor respective.”

Andrei PAP

Secţiuni: Dezlegarea unor chestiuni de drept, Drept civil, RNSJ | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti
SERVICII JURIDICE.RO