Print Friendly, PDF & Email

Un istoric valutar pe scurt între Codul civil şi contemporaneitate (IV)
27.04.2015 | Sergiu-Leon RUS


Cyberlaw - Valoarea legala a documentelor electronice

Sistemul Monetar European (S.M.E.) a intrat în funcţiune în martie 1979, succedând şarpelui valutar, din care a preluat semnificativ. Toţi cei nouă membri de atunci ai schemei şarpelui s-au alăturat S.M.E. (dintre care o parte îşi suspendaseră participarea efectivă, nereuşind menţinerea limitelor de fluctuare), participând la noul mecanism al cursului valutar care încorpora, în esenţă, trăsăturile principale ale vechiului şarpe. Şi în acest caz au fost stabilite parităţi pentru fiecare pereche de monede, iar aceste parităţi, odată stabilite, puteau fi schimbate de douăsprezece ori. Acordul prevedea obligativitatea menţinerii cursurilor în limitele a 2,25% (în mod excepţional 6%) de fiecare parte a parităţii, o suplimentare a facilităţilor de credit şi menţinerea fondului european de cooperare monetară.

Bineînţeles, o eventuală scădere, în relaţia bilaterală, a unei monede cu 2,25%, ar fi dat naştere unor posibile speculaţii valutare, astfel încât ţara cu monedă mai slabă lua în general măsuri de remediere înainte de atingerea limitei inferioare şi înainte de intervenţia ţării cu monedă mai puternică. La fel ca în cazul şarpelui valutar, moneda cea mai utilizată pentru intervenţii a fost în practică dolarul american; până în prezent, dolarul a rămas moneda cea mai folosită în tranzacţiile internaţionale şi abia începând cu 2013 a început să fie abandonată (numai în relaţii bilaterale) de diferite perechi de ţări (în principal Rusia şi China între ele şi în raport cu diferiţi parteneri) pentru anumite schimburi.

Acordul S.M.E. prevedea un indicator de divergenţă care să atragă schimbări de politică la primele simptome. Semnalul de alarmă era când valoarea de piaţă a unei monede devia de la valoarea paritară stabilită în funcţie de ECU (European currency unit), deviere peste o limită procentuală determinată (acordul S.M.E. conferea ECU funcţia de instrument oficial de rezervă şi mijloc oficial de compensare, între statele membre). Originea ECU datează din 1975 când comunitatea a decis să-şi ţină registrele într-o unitate europeană de cont, teoretică, fictivă, definită ca un coş al monedelor ţărilor membre (fiecare monedă intră în coş cu o anumită pondere în funcţie de puterea economică a ţării emitente, realizându-se o medie care reprezintă valoarea ECU). Această unitate a fost denumită ulterior ECU (prin S.M.E.) şi a servit atât ca unitate teoretică pentru exprimarea tranzacţiilor şi conturilor comunităţii, cât şi ca etalon de exprimare pe pieţele financiare a valorii obligaţiunilor, depozitelor sau împrumuturilor.

Implementat într-o perioadă de convulsii globale (1979 este anul revoluţiei iraniene şi a celui de-al doilea şoc petrolier), S.M.E. a ţinut până la apariţia monedei unice euro în 1999, cu toate că la începuturile anilor 1990 a suferit datorită politicilor economice şi situaţiilor particulare ale ţărilor membre (Marea Britanie s-a retras definitiv în septembrie 1992, iar dificultăţile francului francez au dus la Compromisul de la Bruxelles din august 1993 care majora limita de fluctuaţie la 15%). După 1986, s-a utilizat pe scară largă modificarea ratelor naţionale ale dobânzii ca modalitate de intervenţie pentru menţinerea cursurilor în limite apropiate. Privind retrospectiv, se poate considera că atât aranjamentul şarpelui valutar, cât şi Sistemul Monetar European au eşuat în încercarea de stabilizare a ratelor de schimb dintre monedele europene, necesitatea monedei unice devenind uşor de conştientizat.

După Actul Unic European din 1986, care anticipa Uniunea monetară, la întâlnirea de la Hanovra din iunie 1988, Consiliul European a format un comitet prezidat de Jacques Delors (din comitet făceau parte, pe lângă conducătorul acestuia, doisprezece guvernatori de bănci centrale, trei experţi şi un membru al Comisiei), preşedintele Comisiei Europene de la acea vreme, căruia i-a fixat ca sarcini studierea şi propunerea de stagii pentru realizarea uniunii. În aprilie 1989, comitetul Delors şi-a prezentat raportul şefilor de state şi guverne ale ţărilor europene, reluând în bună măsură concluziile raportului Werner din anul 1970 (diferenţa majoră, punct de discordie până în zilele noastre, era că raportul Werner prevedea o politică bugetară comunitară, iar raportul Delors recomanda conservarea politicilor bugetare ale ţărilor membre).

Raportul cuprindea un plan în trei etape pentru realizarea Uniunii Monetare, astfel:

Stagiul I, cu începere de la 1 iulie 1990, a fost conceput să reprezinte o consolidare a realizărilor din cadrul Sistemului Monetar European. Marjele de fluctuare urmau a fi reduse în jurul cursului central, iar realinierile de parităţi, deşi admise, nu trebuiau să fie frecvente, iar coordonarea monetară trebuia să fie întărită. Capitalul a fost liberalizat, chiar la data începerii acestui prim stagiu, în scopul creării unei arii financiare unice în care acesta să se poată mişca liber, prevăzându-se şi realizarea pieţei interne. Fiecare ţară trebuia să depună eforturi care să ducă la mai multă convergenţă; s-a permis ţărilor care nu au participat la Sistemul Monetar European să intre direct în faza a II-a.

Stagiul al II-lea, care a început la 1 ianuarie 1994, prevedea înfiinţarea organelor şi structurilor de bază ale Uniunii Monetare şi Economice. În timpul acestei perioade de tranziţie, responsabilitatea pentru politica economică şi monetară a fost transferată în proporţie sporită dinspre autorităţile naţionale înspre noile structuri instituţionale, incluzând Sistemul European al Băncilor Centrale (alias Eurofed) care a început procesul de implementare a unei politici monetare comune, utilizând rezerve valutare naţionale care au fost comasate pentru a fi folosite în intervenţii pe piaţa valutară.

Realinierile de parităţi au fost admise numai în circumstanţe excepţionale, iar procedurile pentru determinarea politicii macroeconomice au fost extinse pe baza Tratatului de la Maastricht. Raportul a sugerat în special fixarea pentru ţările membre, la nivel comunitar, a regulilor referitoare la mărimea anuală a deficitului bugetar şi finanţarea acestuia.

Stagiul al III-lea, care a început la 1 ianuarie 1999, conform previziunilor din raport, însemna fixarea irevocabilă a cursurilor valutare şi înlocuirea în final a monedelor naţionale cu o singură monedă comunitară, ceea ce semnifică unificarea monetară. Toate rezervele oficiale trebuiau comasate şi gestionate de Banca Centrală care îşi va asuma responsabilitatea pentru formularea şi implementarea politicii monetare şi a celei de intervenţie pe piaţa valutară.

Principala trăsătură a proiectului de Uniune Monetară cuprins în planul Delors, implementat în cvasi-totalitatea sa, a fost gradualitatea, importantă fiind şi abordarea în paralel a componentei economice şi a celei monetare, două laturi ale unui întreg, în trecerea la unificarea monetară.

Dr. Sergiu-Leon RUS
Judecător la Curtea de Apel Cluj

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate