Șabloane ale prelungirii dreptului de circulație în cazul infracțiunii prevăzute de art. 336 Cod penal și accesul liber la justiție

29 aprilie 2015 | Alexandru GOGESCU

Orice obicei sau șablon de aplicare a legii are tendința naturală de a se repeta, indiferent că noi îl considerăm bun sau rău. Această repetare a unui șablon în aplicarea legii vine din instinctul de supraviețuire care ne limitează de multe ori posibilitatea de a ne schimba și restructura felul în care putem face lucrurile și aplica legile în moduri noi mai inteligente și care să răspundă unui echilibru general al societății, în ciuda bunelor intenții puse mereu pe nivelul declarativ, departe de nivelul unei acțiuni eficiente.

Un astfel de tipar care se manifestă în aplicarea legii este și tiparul privind procedura de prelungire a dreptului de circulație în cazul săvârșirii unei infracțiuni de conducere sub influența alcoolului prevăzută de art. 336 Cod penal.

Tiparul acesta a fost construit prin art. 111 alin. (6) din OUG nr. 195/2002 care, în redactarea sa inițială, prevedea că „Prelungirea dreptului de circulaţie, atunci când dovada înlocuitoare prevede acest drept, se poate dispune cu câte 30 de zile, de către şeful poliţiei rutiere pe raza căreia s-a comis fapta, la propunerea procurorului ori a instanţei de judecată care soluţionează cauza penală ori plângerea introdusă împotriva procesului-verbal de contravenţie, până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti”.

Prin decizia nr. 742/24.06.2008 a Curţii Constituţionale, dispozițiile art. 111 alin. (6) din OUG nr. 195/2002 au fost declarate neconstituţionale, iar tiparul respectiv a fost modificat în mod esențial, art. 111 alin. (6) din OUG nr. 195/2002 prevăzând că „La cererea titularului permisului de conducere reținut în condițiile alin. (1) lit. b) [adică și pentru fapta prevăzută de art. 336 alin. (1)] sau ale alin. (4), procurorul care efectuează urmărirea penală sau exercită supravegherea cercetării penale ori, în faza de judecată, instanța de judecată învestită cu soluționarea cauzei poate dispune prelungirea dreptului de circulație, cu câte cel mult 30 de zile, până la dispunerea neînceperii urmăririi penale, scoaterii de sub urmărire penală ori încetării urmăririi penale sau, după caz, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.”
Astfel, deși legea nu mai leagă în mod direct și expres prelungirea dreptului de circulație de cerința că dovada înlocuitoare să prevadă acest drept, din contră prevăzând expres că se acordă prelungirea și în cazul infracțiunii prevăzute de art. 336 Cod penal prin trimiterea expresă la alin. (1) lit. b, totuși prin funcționarea tiparului vechi de aplicare a acestui text legal, într-un mod cel putin rușinos de refuzare a unei minime autenticități de proprie gândire, o serie de specialiști încearcă să interprezeteze în mod forțat textul de lege așa cum a fost modificat numai pentru a se încadra în tiparul vechi și consideră că nu se poate prelungi dreptul de conducere în cazul în care dovada de circulație a fost eliberată fără drept de circulație.

Recunosc că pentru schimbarea oricărui tipar este nevoie nu numai de o hotărâre puternică, dar chiar de eroism, pentru că tiparul ne dă comoditatea de a ne conforma pur și simplu fără să ne luăm nicio responsabilitate.

Aplicarea unei legi însă nu este făcută pentru comoditatea celor care o aplică, ci pentru o aplicare eficientă și crearea unui echilibru între drepturile și obligațiile cetățenilor.

Acest alin. (6) nu face nicio distincție între făptuitorii care au primit dovada cu drept de circulație și cei care au primit dovada fără drept de circulație, altfel ar fi existat o excludere expresă a faptelor pentru care se emite dovada fără drept de circulație. Însă, menționarea în alin. (6) a TUTUROR faptelor pentru care se prelungește dovada (prin sintagma „titularului permisului de conducere reținut în condițiile alin. (1) lit. b)”), fără nicio distincție sub aspectul tipului de dovadă ce este emis de către POLIȚIE, conferă dreptul procurorului să emită o prelungire a dreptului de circulație în baza prezumției de nevinovăție. De altfel, orice normă juridică trebuie astfel interpretată încât să se identifice posibilitatea aplicării ei, iar nu să se motiveze imposibilitatea aplicării ei.

Or, din interpretarea corectă și legală a dispoziţiilor art. 111 alin. (6) raportat la art. 111 alin. (1) lit. b şi alin. (4) din OUG nr. 195/2002 rezultă că procurorul care efectuează urmărirea penală sau exercită supravegherea cercetării penale poate dispune prelungirea dreptului de circulaţie cu câte cel mult 30 de zile, în situaţiile sus menţionate, indiferent de faptul dacă dovada înlocuitoare a permisului de conducere a fost eliberată cu sau fără drept de circulaţie.

Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să interzică prelungirea dreptului de circulaţie în situaţiile în care dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulaţie, ar fi prevăzut expres acest lucru.

Interpretarea forțată și abuzivă a prevederilor art. 111 alin. (6) din OUG nr. 195/2002, după care acest text legal nu se poate aplica în cazul în care dovada eliberată de Poliție este fără drept de circulație, este contrară principiului general admis că interpretarea legii penale trebuie să urmărească cunoaşterea voinţei reale a legiuitorului, exprimată în norma de drept interpretată, iar nu crearea unei alte norme de drept sau denaturarea sensului acesteia, dar este în deplin acord cu o aplicare a unui tipar vechi care, așa cum am arătat, este nefuncțional în prezent.

Astfel, este unanim admis că legile penale sunt de strictă interpretare (poenalia sunt strictissimae interpretationis) şi că înţelesul lor nu poate fi extins prin interpretare, interpretarea legii penale se face în scopul înlăturării unor lacune ale legii pentru elucidarea înțelesului real al normei de drept și nu pentru crearea a noi norme de drept. Orice interpretare încetează când norma este clară (interpretatio cessat in claris) sau, altfel spus, ceea ce este clar nu trebuie interpretat (claris non sunt interpretanda).

Pentru că atâta vreme cât textul arătat mai sus nu face nicio distincție în funcție de felul dovezii eliberate de Poliție în sensul că aceasta este cu drept de circulație sau fără drept de circulație, nici organul de umărire penală nu poate face această distincție, tocmai pentru a respecta principiul general potrivit căruia „Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus„, întrucât acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Această regulă sugerează că unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă întotdeauna o aplicare generală a acestuia, fără a face apel la distincţii pe care legea nu le prevede.

Este esențial a nu se face confuzie între a nu avea un drept şi a avea exercitarea acelui drept suspendată. În opinia noastră, nu se poate afirma că persoana care are exercitarea dreptului de a conduce suspendată nu are dreptul de a conduce autovehicule în România, ci această persoană are dreptul, cu precizarea că exercitarea acestuia este suspendată pentru o perioadă limitată.

Astfel, eliberarea unei dovezi înlocuitoare a permisului de conducere, cu sau fără drept de circulaţie, are relevanţă doar cu privire la termenul de la care începe să curgă perioada de suspendare a dreptului de a conduce autovehicule.

Prin aplicarea tiparului vechi al art. 111 alin. (6) din OUG nr. 195/2002, care nu mai este în vigoare, se ajunge la o absurditate prin care emiterea dovezii „fără drept de circulaţie” soluționează în mod automat și de drept orice litigiu cu privire la prelungirea dreptului de conducere, care în acest fel devine inadmisibil, deși legea prevede în mod clar și evident admisibilitatea unei asemenea cereri.

Arăt că această rugină a minții devoratoare de tipare învechite afectează viețile unor oameni care nu au nicio vină că cei care sunt în drept să aplice legea nu o aplică în modul funcțional cum a prevăzut legiuitorul, creând practic alături de frustrări nemărginite și limitarea unui drept în mod abuziv și nelegal.

O altă problemă de tipar aplicat orbește privind prelungirea este cea cu referire la această intezicere a dreptului de a conduce pe o perioadă destul de mare și care începe cu reținerea permisului de conducere.

Astfel, permisul de conducere nu reprezintă fundamentul dreptului de a conduce un autovehicul. Acest fundament al dreptului de a conduce este oferit de parcurgerea unei proceduri și a unui examen efectiv în baza căruia este acordat acest drept. Permisul de conducere reprezintă doar atestarea formală a existenţei unui astfel de drept de conducere.

Or, prin reținerea permisului de conducere, care este o măsură tehnico-administrativă, nu se adoptă nicio sancțiune împotriva petentului. În acest fel, măsura reținerii permisului care doar atestă formal existența dreptului de a conduce, fără a se aplica în concret nicio sancțiune referitoare la dreptul de conducere, duce într-un mod nelegal și automat la interzicerea dreptului de a conduce. O interdicție care, nefiind pe un timp limitat, așa cum prevede OUG nr. 195/2002 pentru suspendarea dreptului de a conduce nu poate să fie asimilat cu o suspendare a permisului de conducere și implicit a dreptului de a conduce.

Această lipsă a unei sancțiuni exprese privind interzicerea dreptului de a conduce ridică problema legalității având în vedere dispozițiile Convenției Europene din 3 iunie 1976 cu privire la efectele internaţionale ale interzicerii exercitării dreptului de a conduce un vehicul cu motor. Potrivit acestei Convenții Europene, expresia interzicerea dreptului de a conduce, denumită, în continuare, prescurtat, interdicţia, desemnează orice măsură definitivă care are ca scop restrângerea dreptului de a conduce a conducătorului care a comis o infracţiune rutieră. Această măsură poate consta atât într-o pedeapsă principală sau accesorie, cât şi într-o măsură de siguranţă şi poate fi luată atât de o autoritate judiciară, cât şi de o autoritate administrativă.

În legislația noastră însă nu există reglementată o asemenea măsură privind interzicerea dreptului de a conduce, fiind aplicabilă prin asimilare, în mod forțat, o sancțiune complementară prevăzută pentru contravenții și care privește suspendarea exercitării dreptului de a conduce pe un timp limitat, așa cum prevede art. 96 alin. (2) lit. b din OUG nr. 195/2002.

Această sancțiune complementară contravențională nu întrunește exigențele prevăzute în Convenția Europeană, astfel că prin suspendarea exercitării dreptului de conducere până la finalizarea dosarului penal se încalcă nu numai prevederile acestei Convenții, dar și prevederile art. 96 alin. (2) lit. b din OUG nr. 195/2002 care stabilește în mod expres că această suspendare trebuie să fie limitată.

Or, în cazul în care finalizarea unui dosar penal durează un an sau chiar doi, această suspendare este lipsită de caracterul limitativ cerut de lege, dar este și lipsită de proporționalitatea cerută de CEDO. Tocmai în acest sens trebuie privite și prevederile art. 111 alin. (6) din OUG nr. 195/2002 care dau posibilitatea aplicării unei limitări a acestei suspendări prin prelungirea dreptului de circulație, pentru că, în caz contrar, ne aflăm în prezența unei veritabile pedepse aplicate fără a exista o hotărâre definitivă în acest sens. Pentru că în acest mod o măsură tehnico-administrativă a reținerii permisului de conducere, așa cum este definită chiar de către OUG nr. 195/2002, este transformată în mod nelegal și neconstituțional, în mod automat, fără nicio decizie a unui organ administrativ sau judiciar, într-o sancțiune care se aplică, funcționează, dar care nu există pentru a putea fi controlată de instanță.

Tocmai de aceea legea permite prelungirea dreptului de circulație, pentru că este interzis în esență posibilitatea de a aplica sancțiuni cu caracter penal în mod automat de către agenți ai puterii executive, fără ca aplicarea lor să poată face obiect al controlului judecătoresc.

Aici însă, la controlul judecătoresc, ne lovim de un alt tipar ruginit potrivit căruia împotriva actelor și ordonanțelor procurorului care nu privesc trimiterea în judecată nu există un acces direct la instanță.

Nimic mai greșit, pentru că, mai ales în materie penală, accesul liber la o instanță trebuie limitat în mod expres și cu rigorile prevăzute de CEDO și nu prin interpretarea textelor care nu prevăd o cale specială de acces la o instanță.

Astfel, în baza art. 6 și art. 13 din CEDO și art. 21 din Constituția României, cât și art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și prin art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, orice persoană are dreptul de acces liber la justiție.

Accesul liber la justiție constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar democratic, fiind consacrat într-un număr important de documente internaționale, astfel că el are semnificații deosebite atât pentru dreptul procesual, cât și pentru dreptul constituțional. Liberul acces al persoanei la justiție reprezintă facultatea oricărei persoane de a introduce, după libera sa apreciere, o acțiune în justiție, implicând obligația corelativă a statului ca, prin instanța competentă, să soluționeze această acțiune.

Orice condiționare a accesului liber la justiție reprezintă o nesocotire a unui principiu constituțional fundamental și a unor standarde internaționale universale, în orice democrație reală. În plan procesual, accesul liber la justiție se concretizează în prerogativele pe care le implică dreptul la acțiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea juridică oricărei persoane fizice sau juridice. Ca o garanție a respectării drepturilor omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, în art. 6 alin. (1), dreptul oricărei persoane la un proces echitabil: ”Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil…”

În explicitarea acestui drept, în doctrina dreptului european, dreptul de acces la un tribunal este înțeles ca un drept de acces concret și efectiv, care presupune ca justițiabilul ”să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta atingerea adusă drepturilor sale”. Pornind de la premisa că drepturile fundamentale trebuie garantate într-o manieră concretă și reală, iar nu iluzorie și teoretică, imposibilitatea concretă de sesizare a unei instanțe de către persoana interesată constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiție. Dreptul de acces la justiție impune obligații în sarcina legiuitorului și executivului. Statul este ținut să acorde oricărei persoane toate facilitățile rezonabile de drept și de fapt pentru a accede la instanță, într-un cuvânt, trebuie să asigure efectivitatea dreptului de acces.

Liberul acces la justiție este consacrat, ca drept cetățenesc fundamental și prin art. 21 din Constituția României, cât și prin art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și prin art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. Constituția României reglementează accesul liber la justiție, acesta fiind conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nicio lege. Iar procurorul nu reprezintă o instanță în sensul CEDO pentru a concluziona că numai plângerea la Prim Procuror este de ajuns și reprezintă un acces la o instanță.

În cauzele în care se solicită prelungirea dreptului de circulație procurorului, iar instanțele resping plângerile împotriva ordonanțelor procurorului, credem că este încălcat nu numai dreptul de acces liber la o instanță, dar și testul proporționalității. Pentru că orice limitare a exercitării drepturilor și libertăților recunoscute prin CEDO sau prin CARTĂ trebuie prevăzută de lege și trebuie să respecte substanța acestor drepturi și libertăți, iar limitările dreptului de acces la o instanță trebuie prevăzute sub rezerva principiului proporționalității, potrivit căruia se pot impune limitări numai în cazul în care acestea sunt necesare și răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

Or, în cazurile de mai sus, judecătorul național, ca judecător de drept comun al Convenției căruia îi revine, în primul rând, obligația de a asigura garanția drepturilor convenționale, are obligația să înlăture obstacolele susceptibile să împiedice accesul la justiție și să facă o interpretare a regulilor procedurale care să ofere justițiabilului posibilitatea clară și concretă de a contesta actul ce constituie o ingerință în drepturile sale, verificând dacă limitările aplicate dreptului de acces aduc o atingere acestuia chiar în substanța sa, mai ales atunci când restrângerea dreptului de acces nu urmărește un scop legitim și nu este proporțional cu un astfel de scop.

De altfel, acest acces liber la instanță direct, în baza art. 21 din Constituție, a fost stabilit prin Decizia Curții Constituționale nr. 486 din 2 decembrie 1997, prin care s-a reținut că art. 278 din Codul de procedura penală privitor la plângerea împotriva actelor procurorului ”…. este constituțional numai în măsura în care nu oprește persoana nemulțumită de soluționarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta și care nu ajung în fața instanțelor judecătorești să se adreseze justiției în temeiul art. 21 din Constituție, ce urmează să se aplice în mod direct”.

Această decizie a Curții Constituționale privind limitarea liberului acces la justiție este în vigoare și azi și este obligatorie pentru instanțe.

Astfel, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept, instanțele având obligaţia aplicării conforme a deciziilor sale, inclusiv a efectelor stabilite prin acestea.

Ceea ce este îmbucurător este că tiparele sunt din când în când învinse de cei care gândesc cu mintea lor într-un mod autentic și în acest sens arătăm că unele instanțe au aplicat acest principiu constituțional al accesului liber la instanță direct în baza prevederilor constituționale (a se vedea în acest sens Sentința pronunțată în dosarul nr. 19651/301/2010 al Judecătoriei Sectorului 3 București).

Aceasta este povestea unor tipare, important este să realizăm însă că tiparele nu sunt ceva rău prin ele însele, ele având valoarea lor demonstrată prin stabilirea unei conformări ce ne micșorează efortul depus în experiențele zilnice pe care le trăim. Numai că atunci când aceste tipare sunt disfuncționale, iar noi ne încăpățânăm să le aplicăm, acestea ne distrug nu numai puterea de a acționa în mod autentic și liber, ci pot conduce și la distrugerea oricărui echilibru.

Tocmai de aceea este extraordinar de eficientă recunoașterea unor tipare în aplicarea legilor pentru ca să dăm posibilitatea manifestării unui echilibru în orice situație juridică nouă și să nu rămânem blocați în a face lucrurile vechi în situațiile noi.

Alexandru GOGESCU

Evenimente programate