Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Arestul la domiciliu și infracțiunea de evadare. Caracterul privativ sau restrictiv al măsurii preventive
04.05.2015 | Adrian STAN

JURIDICE - In Law We Trust

Infracțiunea de evadare, prevăzută de art. 285 NCP, reia în linii mari dispozițiile art. 269 ale vechiului Cod. Astfel, există o formă simplă, constând în evadarea din starea legală de reţinere sau de deţinere, legea reținând și o formă agravată.

Noul cod introduce însă și două forme asimilate.
Astfel, se consideră evadare și neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deţinere, la expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate sau părăsirea, fără autorizare, de către persoana condamnată, a locului de muncă, aflat în exteriorul locului de deţinere. Doctrina arată că “prin introducerea acestei norme explicative au fost evitate controversele ce ar fi putut lua naştere cu privire la semnificaţia termenului de „evadare” utilizat în definiţia infracţiunii examinate, aceasta cu atât mai mult cu cât în vorbirea obişnuită termenul arătat semnifică scăparea prin fugă a unei persoane de sub pază. Or, în cele două situaţii arătate la lit. a) şi b) ale alin. (3), făptuitorul nu se află sub pază şi astfel nu se poate vorbi de o fugă, de o scăpare de sub gardă”[1]. De fapt, prin însăși definiția dată de DEX, evadarea implică o fugă de sub pază[2].

Odată cu introducerea în sistemul procesual penal român prin noul Cod de procedură penală a măsurii preventive a arestului domiciliar, se naște o întrebare legitimă cu privire la aptitudinea acestuia de a constitui starea premisă a infracțiunii de evadare. Înainte de aceasta se impune însă o privire asupra caracterului noii măsuri preventive.

Potrivit art. 218 CPP, „Arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 223 şi luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile prevăzute la art. 202 alin. (1). Aprecierea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1) se face ţinându-se seama de gradul de pericol al infracţiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situaţia familială şi alte împrejurări privind persoana faţă de care se ia măsura. Măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul faţă de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie şi cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de evadare.”

Rațiunea acestei din urmă prohibiții pare a fi una de politică penală – predispoziția persoanei pentru sustragerea de la restricțiile legale -, astfel încât se poate presupune că măsura luată nu ar avea niciun efect preventiv în privința sa, fiind existent riscul încălcării obligațiilor impuse. Totuși, norma pare a avea unele valențe discriminatorii bazate pe vechi teorii pozitiviste privind predispoziția infracțională. S-a apreciat în mod just însă că interdicția nu se aplică persoanelor reabilitate[3].

Potrivit art. 221 alin. 1 CPP, “Măsura arestului la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta.” Deși asimilată de legiuitor, atât în Codul de procedură, cât și în legi speciale cu măsura preventivă privativă de libertate, marea parte a doctrinei o consideră totuși mai apropiată măsurilor neprivative de libertate ca fiind o formă particulară a controlului judiciar în care inculpatului i se restrânge doar libertatea de mișcare, iar nu cea fizică.

În susținerea caracterului de măsură privativă pot sta anumite argumente de natură normativă. Astfel, potrivit art. 399 alin. 9 CPP, “Durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din durata aplicată prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă”. Chiar și identitatea condițiilor de luare a măsurii cu cele ale luării arestului preventiv ar putea fi un argument pentru caracterul ei de măsură privativă, prin aceasta având un caracter excepțional.

Executarea măsurii arestului domiciliar este reglementată de Legea nr. 254 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, iar nu de Legea privitoare la măsurile neprivative.

Aspectul dispunerii acestuia de un judecător, nu și de procuror, susține de asemenea caracterul de excepție care îl apropie de măsura privativă.

Cu toate acestea, art. 222 CPP în ainl. 9 și 10 aduce o nuanțare, prevăzând că durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile și durata arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale. Prin urmare, în situația în care a fost luată în privința sa măsura arestului domiciliar, după 180 de zile, ar putea fi luată tot pentru acea perioadă măsura arestului preventiv, prima măsură nededucându-se din cealaltă. Dacă am recunoaște caracterul pur de privare al măsurii, arestul domiciliar nu ar trebui să poată fi cumulat cu cel preventiv.

Se poate afirma că tendința legiuitorului de a asimila arestul domiciliar unei măsuri privative de libertate este dată de art. 9 CPP[4], apreciat ca având o sferă de protecție a drepturilor omului chiar mai extinsă decât Constituția și CEDO[5]. Acestea din urmă restrâng sfera de aplicare a dreptului statuat de art. 5 par. 1 (dreptul la libertate și siguranță) din Convenție la măsurile privative de libertate, nu și la cele restrictive de libertate. Se face distincție astfel între libertatea fizică și libertatea de circulație a persoanei.

În cauza Sissanis contra României[6], Curtea de la Strasbourg a constatat că interdicția de a părăsi țara a încălcat art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie (libertatea de mișcare), dar că nu a avut loc o încălcare a art. 1 par. 1 (dreptul la libertate)[7].

O altă decizie deosebit de controversată în materie este cea pronunțată în cauza Guzzardi contra Italiei. Michelle Guzardi a făcut obiectul unei decizii de stabilire a domiciliului forțat pe o insulă în largul coastei Sardiniei, Curtea stabilind cu o majoritate de 10 la 8 voturi că a existat o încălcare a dreptului la libertate. S-a statuat astfel că privarea de libertate nu privește în speță simple restricții ale libertății de a circula, ci mai mult decât atât. Pentru a determina dacă o persoană este privată de libertate trebuie plecat de la situația sa concretă și trebuie luate în calcul tipul, durata, efectele și modalitățile de executare a măsurii în cauză. Între privarea de libertate și restrângerea libertății de mișcare nu există decât o diferență de intensitate, nu de natură sau esență. Plasarea unei situații în una din cele două forme este, în cazuri marginale, destul de dificilă. În speță, chiar dacă spațiul avut la dispoziție de către reclamant pentru a se deplasa depășea cu mult dimensiunile unei celule și nu existau niciun fel de obstacole materiale care să circumscrie acel spațiu, el nu avea acces decât la spațiul unei părți mici dintr-o insulă, ceea ce este echivalent cu o privare de libertate.

Chiar dacă din considerentele deciziei mai sus arătate ar putea să reiasă că situația este lămurită, prin păstrarea marjei de apreciere de la caz la caz, întrebarea subzistă – este arestul domiciliar o privare a libertății fizice sau doar o restricție a libertății de circulație?.

În încercarea de a găsi un răspuns este necesar a ne raporta și la art. 126 din Legea nr. 254/2013. Astfel, “Prin imobil în care se execută arestul la domiciliu, prevăzut la art. 221 alin. (1) din Codul de procedură penală, se înţelege locuinţa inculpatului, încăperea, dependinţa sau locul împrejmuit ţinând de acestea.” Așa cum plastic s-a subliniat[8], imobilul poate fi de la o garsonieră sau o cameră de cămin în cazul unor inculpați, la casa și curtea generoasă în cazul altora. Este evident că, în cazul în care imobilul cuprinde casă și teren, libertatea de mișcare nu este restrânsă la construcție, extinzându-se și la curte, grădină sau parc, esențial fiind ca acestea să țină de cea dintâi, să fie o prelungire a imobilului de locuit.

Un alt argument care ar susține caracterul de restricție în dauna celui de privare este și modul în care este supravegheată măsura. În primul rând, potrivit art. 221 alin. 3 CPP, purtarea sistemului electronic de supraveghere este o opțiune, a cărei dispunere este lăsată la aprecierea judecătorului ce stabilește măsura. De fapt, în prezent, chiar dacă ar fi dispusă, din lipsa alocărilor bugetare, aceasta nu ar putea fi pusă în practică.

Persoana arestată la domiciliu nu se află sub pază permanentă, ca cea aflată în locurile special de deținere. Potrivit art. 125 din Legea nr. 254/2013, îndeplinirea măsurilor este supravegheată de organele de poliție, iar nu persoana, așa cum eronat s-ar putea interpreta. Singura modalitate de supraveghere cu caracter de intruziune domiciliară este prevăzută de art. 129 alin. 3 din legea specială, “Organul de supraveghere dispune efectuarea, periodic ori la sesizare, de vizite inopinate, în orice moment al zilei, la locuinţa inculpatului sau în locurile stabilite prin încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de judecată, pentru verificarea respectării măsurii şi a obligaţiilor de către persoana supravegheată. Efectuarea de vizite inopinate de către organul de supraveghere este adusă de îndată la cunoştinţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată, după caz”. Pentru asigurarea operativității acestor vizite, art. 221 alin. 10 CPP permite ca, pe durata vizitei, organul de poliţie să poată pătrunde în imobilul unde se execută măsura, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta.

Din interpretarea dispozițiilor legale, inculpatul arestat la domiciliu ar putea să îl părăsească în trei situații: pentru a se prezenta la chemarea organelor judiciare, pe baza unei aprobări prealabile în urma unei cereri temeinic motivate (ar fi justificate deplasarea la locul de muncă, cursuri școlare, procurarea mijloacelor de existență), precum și în cazuri urgente, fără aprobare prealabilă (pentru protejarea sănătății, a vieții sau a bunurilor), cu obligarea de informare organului de supraveghere.

În cazul în care constată nerespectarea cu rea-credinţă a măsurii şi a obligaţiilor impuse inculpatului, organul de supraveghere întocmeşte o sesizare motivată pe care o înaintează procurorului, în cursul urmăririi penale, judecătorului de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţei de judecată, în cursul judecăţii. În baza acestei sesizări la care se poate adăuga și existența suspiciunii rezonabile că inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege. Înlocuirea se va realiza în baza art. 242 alin. 3 CPP.

Înlocuirea arestului domiciliar cu măsura mai severă nu este o obligație pentru instanță, ci o posibilitate, chiar dacă la luarea primeia au fost deja analizate condițiile prevăzute de art. 223 CPP. Aceasta, deoarece criteriul ultim este acela al oportunității și necesității luării măsurii extreme, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 202, art. 218 alin. 2 și art. 223 alin. 2 teza finală, neputând exista de lege lata un caz în care, fără această analiză, măsura arestului să fie obligatorie.

După o scurtă incursiune în caracteristicile arestului domiciliar care fie îl apropie, fie îl îndepărtează de caracterul privativ de libertate, se impune revenirea la analiza infracțiunii de evadare prin prisma condiției preexistente.

În legătură cu îndeplinirea elementelor constitutive ale infracțiunii de evadare în cazul părăsirii fără drept a arestului domiciliar, doctrina nu este unanimă. Astfel, un autor[9] arată că nu poate fi subiect activ nemijlocit al infracțiunii de evadare inculpatul arestat la domiciliu. Alți autori[10] consideră că este în stare de reţinere persoana împotriva căreia s-a luat în mod concret, efectiv măsura privativă de libertate a reţinerii în conformitate cu prevederile legale ori cel faţă de care s-a luat măsura arestului la domiciliu sau arestării preventive.

În aceste din urmă opinii se arată că, în înţelesul art. 285 C. pen., reţinerea sau deţinerea unei persoane este legală din momentul în care s-a emis, după caz, ordonanţa de reţinere, mandatul de arestare sau mandatul de executare a pedepsei de către organul judiciar competent a lua o atare măsură.

Se omite însă un aspect esențial, printre cele mai puternice argumente în favoarea inexistenței infracțiunii arătate (dar și al caracterului doar de restricție al măsurii), și anume că, potrivit art. 2 alin. 3 din Legea nr. 254/2013, “Arestul la domiciliu se execută numai în temeiul încheierii dispuse de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de instanţa de judecată, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală.” Astfel, instanța nu va emite mandat de arest la domiciliu. Diferența este una de nuanță, însă esențială. Mandatul de arestare este un ordin, care accentuează caracterul privativ al măsurii, urmând firesc încătușarea și plasarea în centrul de deținere. Lipsa ordinului atenuează puternic caracterul privativ al arestului domiciliar. Tocmai de aceea apreciem că nu ne aflăm într-o stare de reținere sau deținere în sensul art. 285 CP.

Revenind la cele expuse în debutul analizei, există de lege lata două situații care, deși nu reprezintă o fugă de sub pază, sunt asimilate evadării, ambele privind persoanele condamnate. Prima situație ar exista în cazul persoanei condamnate aflată în permisia prevăzută de Legea executării pedepselor și care nu se prezintă după expirarea perioadei la penitenciar. A doua situație se referă la persoanele condamnate definitiv aflate în regim deschis de executare și care execută muncă fără pază în afara penitenciarelor.

Chiar dacă se îndepărtează de definiția clasică a evadării, cele două situații vor fi interpretate strict, fiind evident în opinia noastră că dacă legiuitorul ar fi avut în vedere și alte situații, le-ar fi enumerat. Prin urmare, starea de arest domiciliar nu se poate circumscrie nici formei tip nici celor două forme asimilate.

În susținerea acestei din urmă opinii stă și art. 385 din Codul penal Italian, care prevede că dispozițiile anterioare (privitoare la evadare) se aplică și în cazul în care acuzatul se află arestat la propria locuință sau în alt loc special în acest sens[11]. Legiuitorul penal, când dorește să incrimineze un anumit comportament, îl prevede în mod expres, acesta neputând fi dedus pe calea interpretării prin analogie.

Instanțele române de recunoaștere ale sentințelor de condamnare italiene pentru infracțiunea de evadare din arest domiciliar, incriminată expres așa cum am arătat, sunt inconstante în a le conferi efecte pe teritoriul românesc, în baza dispozițiilor Legii nr. 302/2004, chiar după 1 februarie 2014, unele stabilind corespondența infracțiunii, iar altele nu. În opinia noastră, simpla introducere a noii măsuri preventive nu trebuie automat să conducă la existența dublei incriminări.

Acceptarea incriminării părăsirii fără drept a arestului la domiciliu ca infracțiune de evadare ar atinge și problema suportării unei sancțiuni duble pentru aceeași faptă. Astfel, pentru o unică activitate, persoana ar urma să suporte rigorile înlocuirii măsurii preventive cu măsura mai aspră, dar ar fi și judecată și eventual condamnată pentru o infracțiune cu aceleași elemente constitutive, în concurs real cu fapta inițială (pentru care a fost arestat).

În lumina jurisprudenței CEDO, raportată la art. 4 din Protocolul nr. 7 (principiul ne bis in idem), problema pare interesantă. Evadarea unei persoane din arest preventiv nu-i atrage acesteia o altă sancțiune în prima faptă decât întoarcerea în arest după capturare. Desigur că faptele vor fi reținute în concursul real. Evadarea condamnatului atrage consecințe de natură disciplinară. Dar evadarea din arestul la domiciliu atrage, pe lângă tratamentul special al pluralității, și o sancțiune specifică – înlocuirea măsurii cu arestul în detenție, pentru o faptă care întrunește elementele unei alte infracțiuni concurente.

Prin evaluarea efectuată în cauza Engel contra Olandei, Curtea de la Strasbourg dă un sens autonom noțiunii de hotărâre penală definitivă, raportând-o la severitatea unei sancțiuni aplicate făptuitorului. Mai mult, în cauza Zolotukhin contra Rusiei, Curtea asimilează unei hotărâri penale o sancțiune contravențională de detenție administrativă.

Este evident că o încheiere de înlocuire a arestului la domiciliu cu arestul preventiv, fie ea și confirmată în contestație, nu este o hotărâre privind fondul cauzei, după cum nici măsura preventivă nu este o pedeapsă. Cu toate acestea, o persoană plătește întâi cu arestul în detenție, iar apoi cu o condamnare pentru aceleași motive, aspect în opinia noastră în contradicție cu mai multe principii care guvernează procesul penal.

În concluzie, analizând argumentele pro și contra caracterului privativ de libertate al arestului domiciliar, prin raportare la elementele constitutive ale infracțiunii de evadare, opinăm că aceasta din urmă nu poate avea ca subiect activ o persoană care nu este reținută, arestată preventiv sau condamnată definitiv.


[1] Tudorel Toader; colectiv, Noul Cod Penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, 2014.
[2] EVADÁ, evadez, vb. I. Intranz. (Despre deținuți) A fugi din închisoare sau de sub pază; p. ext. (fam.) a fugi, a scăpa. – Din fr. évader, lat.evadere, cf. DEX 2009, disponibil online.
[3] Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău și colectiv, Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, 2014, p. 481.
[4] Potrivit art. 9 alin. 2 CPP, Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepţional şi doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.”
[5] Cristinel Ghigheci, Principiile procesului penal în noul cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, 2014, p. 149.
[6] Cererea nr. 23.468/02, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 784 din data de 24 noiembrie 2008.
[7] Curtea reaminteşte că, proclamând „dreptul la libertate”, paragraful 1 al art. 5 vizează libertatea fizică a persoanei; scopul său este acela de a garanta ca nimeni să nu fie lipsit de acest drept în mod arbitrar. Textul nu se referă la simplele restrângeri ale libertăţii de circulaţie; acestea se supun prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie. Pentru a stabili dacă o persoană este „privată de libertate” în sensul art. 5, trebuie să se pornească de la situaţia sa concretă şi să se ia în considerare un ansamblu de criterii, cum sunt tipul, durata, efectele şi modalităţile de executare a măsurii respective.
[8] Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău și colectiv, Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, 2014, idem.
[9] Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială, Ed. CH Beck, 2014, p. 329; Mihail Udroiu, Fișe de drept penal, partea specială, Noul cod penal, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, 2015, p. 325.
[10] Vasile Dobrinoiu si colectiv, Noul Cod penal comentat, 2012, Ed.Universul Juridic; Georgina Bodoroncea, Valerian Cioclei, Irina Kuglay, Lavinia Maria Lefterache, Teodor Manea, Iuliana Nedelecu, Francisca-Maria Vasile, Codul penal. Comentarii pe articole, Ed. C. H. Beck, 2014, p. 606; Sergiu Bogdan și colectiv, Noul Cod penal, partea specială – analize, explicații, comentarii, Ed. Universul Juridic, 2014, p. 391.
[11] “Le disposizioni precedenti si applicano anche all’imputato che essendo in stato di arresto nella propria abitazione o in altro luogo designato nel provvedimento”.


Avocat Adrian STAN
Baroul Timiș

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.