Alexandra Luiza Mareș: Particularități privind problema probei în acțiunile în despăgubire pentru cazurile de încălcare a normelor UE antitrust
7 mai 2015 | Alexandra-Adriana DOBRIȘAN
Avocat Alexandra Luiza Mareș a publicat în Revista Română de Concurență nr. 2/2013 articolul intitulat „Particularități privind problema probei în acțiunile în despăgubire pentru cazurile de încălcare a normelor UE antitrust”.
Așa cum s-a specificat în numeroase lucrări și studii de specialitate, scopul instituirii normelor de dreptul concurenței nu este reprezentat de dezideratul de a sancționa întreprinderile pentru încălcarea acestora, ci se referă la protecția consumatorului. În acest sens, este firesc ca subiectul protecției, în speță, consumatorul, să aibă dreptul de a obține despăgubiri de la întreprinderile care, prin orientarea către practici antitrust, i-au cauzat, în mod direct sau chiar indirect, anumite prejudicii. Cu toate acestea, în practică, lucrurile par a nu fi atât de simple, mai ales, în ceea ce privește mijloacele de probă disponibile. Tratarea acestei problematici constituie și obiectul articolului citat, care analizează, în paralel, prevederile naționale și cele de dreptul Uniunii Europene.
Reglementarea în materie de concurență se realizează pe două niveluri – pe de o parte, pe plan național, prin Legea nr. 21/1996 privind concurența, cu accentul pus pe prevederile art. 5 și 6, iar, pe de altă parte, la nivelul Uniunii Europene, în special, prin intermediul art. 101 și 102 din TFUE. În această situație, se pune problema stabilirii instanței competente să judece litigiile privind acordarea de despăgubiri. Chestiunea a fost tranșată în urma analizei trăsăturilor unui astfel de tip de acțiune în justiție, ajungându-se la concluzia că sunt competente să le soluționeze instanțele naționale, nu autoritățile naționale de concurență și, în niciun caz, Comisia. Astfel, instanțele din statele membre au libertatea de a stabili cadrul administrării probatoriului, precum și elementele de care urmează să se țină cont în evaluarea cuantumului prejudiciului, în măsura în care aceste aspecte nu se regăsesc deja în legislația Uniunii.
Cu privire la felul răspunderii întreprinderilor care sunt chemate pentru repararea prejudiciilor produse prin adoptarea de practici anticoncurențiale, aceasta este una delictuală, cu elemente de dreptul concurenței. Aceasta înseamnă că reclamantul – consumatorul – trebuie să dovedească îndeplinirea cumulativă a celor patru condiții specifice răspunderii civile delictuale: prejudiciu, faptă ilicită, legătură de cauzalitate și vinovăție.
În practică, dificultăți majore apar în ceea ce privește posibilitatea probării efective a alegațiilor reclamantului, având în vedere că probele cele mai importante se află în posesia pârâtului. Așadar, s-ar impune intervenția instanței de judecată, singura care ar putea să încuviințeze accesul consumatorului reclamant la o parte dintre documentele întreprinderii pârâte. Chiar și într-un astfel de caz, este necesar ca măsurile dispuse de instanță să fie proporționale și utile în raport cu scopul urmărit și să nu încalce anumite drepturi și obligații ale întreprinderii vizate, cum ar fi obligația de păstrare a secretului profesional.
În concluzie, autorul și-a propus să demonstreze că este nevoie de o reglementare unitară și amănunțită a aspectelor cu privire la despăgubirile care pot fi obținute în baza dreptului concurenței, la nivelul Uniunii Europene. Desigur, competența de soluționare a unor astfel de litigii, de către instanțele naționale, ar trebui să fie prezervată.
