Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Fiscalitate
DezbateriCărţiProfesionişti
D&B DAVID SI BAIAS
 

Justa așezare a sarcinilor fiscale ca principiu structural
06.05.2015 | Petru HOBINCU

JURIDICE - In Law We Trust

Prezentul articol este o prezentare selectivă a jurisprudenței Curții Constituționale a României (1993-2014), materialul utilizat fiind un rezultat secundar derivat din necesitatea proprie de a adresa Curții o excepție de neconstituționalitate în materia taxei locale de excavare, astfel încât am încercat să îmi clarific mai întâi mie însumi structura acestui concept.

I. Reglementare și istoric

Constituțiile României din 1991 și 2003 au prevăzut conceptul de “așezare justă a sarcinilor fiscale” în aceeași formulare în care se regăsește astăzi în cadrul art. 56 alin. 2 (art. 53 până la 30 octombrie 2003) și anume:
”Art. 56 – Contribuţii financiare
(1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice.
(2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.
(3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale.”

În raport cu această formulare s-a definit și practica Curții Constituționale a României. Această practică conține pe alocuri contradicțiile ei și oscilează prea mult în opinia noastră, în raport de tipul de act normativ din care face parte norma atacată în fața Curții. De aici și o lipsă de constanță, percepută de specialiști și adesea semnalată.

Jurisprudența Curții a trebuit să se dezvolte dintr-un moment zero, fără istoric local, fără istoric antebelic, fără doctrină proprie. De asemenea, modul în care a fost tratat conceptul la care mă refer a depins în mod clar nu numai de calitatea normei constituționale, cât și de nivelul de modernitate și de adaptare al societății și economiei locale de la începutul anilor 1990.

Fiscalitatea a evoluat continuu, supusă și presiunii de aliniere cu normele comunitare, iar legislația aferentă s-a situat mai în urma nivelului de dezvoltare al operațiunilor comerciale, financiare și economice, din păcate. În aceste circumstanțe, Codul Fiscal a cunoscut majore modificări, fiind poate cel mai completat și mai controversat act normativ din acești ani.

Cu toate acestea, în mod surprinzător, conceptul analizat a evoluat relativ lent, fiind adeseori tratat, chiar și în această perioadă radical diferită de 1991, în conformitate cu decizii ale Curții din 1993 și 1994.

II. Așezarea justă a sarcinilor fiscale este un principiu structural

Conceptul în sine este revelat ca fiind în mod expres un principiu de practică a Curții însăși. Un principiu care respectat se comportă ca o garanție a principiului egalității în materie fiscală[1]. Și nu orice fel de principiu, ci unul integrat restului actului constituțional și aflat în legătură continuă cu alte principii constituționale.

Este vorba așadar despre un concept cu ramificații multiple și cu o dependență fermă și declarată de principiul egalității în drepturi și de caracterul expres social al statului, ale cărui componente asigură conformitatea cu Constituția a normei fiscale incidente, numai dacă (i) în edictarea acesteia sunt utilizate criterii rațional-obiective, (ii) dacă sarcina fiscală este detaliată și (iii) dacă incidența normei se consumă într-o bună vecinătate și uneori subordonare față de alte principii atât constituționale, cât și fiscale.

Am identificat, utilizând jargonul deciziilor Curții, următoarea posibilă structură a principiului așezării juste a sarcinilor fiscale:
1. principiu subordonat legalității, egalității, echității și justiției sociale și integrat în cadrul general al fiscalității;
2. fiscalitatea trebuie să fie proporțională, rezonabilă, echitabilă și nediscriminatorie;
3. nivelul de fiscalitate trebuie determinat conform unor criterii financiare obiective, raționale;
4. sarcina fiscală trebuie prevăzută în detaliu, menționând în mod cumulativ și expres: baza impozabilă certă, categoria de venit, suma datorată și modul de calcul; contraprestația în cazul taxelor;
5. principiul include un complex de condiții, printre care și capacitatea contributivă a contribuabililor.

III. Structura identificabilă a principiului, în practica actuală a Curții (1993-2014)

1. Principiu subordonat legalității, egalității, echității și justiției sociale și integrat în cadrul general al fiscalității.

– decizia de admitere nr. 6/25.02.1993, publicată în M. Of. nr. 61/25.03.1993, privind majorarea impozitului pe venitul unei anumite categorii de funcționari publici (în același sens, a se vedea și decizia de admitere nr. 1394/26.10.2010, publicată în M. Of. nr. 863/23.12.2010):

“Este în afara oricărei îndoieli că realizarea unor excepţii la impozitarea veniturilor pe criterii sociale, categorii de funcţionari sau, desigur, pe criteriile enunţate de art. 4 alin. (2) din Constituţie este o încălcare a egalităţii cetăţenilor în fața legii. Mai mult, în aprecierea constituţionalităţii legii atacate, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 53 alin. (2) din Constituţie, în temeiul cărora „Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale“.

Aşa văzute lucrurile, urmează să se aprecieze că o fiscalitate care se îndepărtează de la regulile general admise, cât priveşte baza şi cotele impozabile, categoriile de venituri etc., devine o fiscalitate discriminatorie dacă introduce criterii care afectează egalitatea în drepturi a cetăţenilor. Fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni. În această viziune juridică, prevederea legală care introduce un spor de impozit de 30% numai pentru o anumită categorie de funcţionari este discriminatorie şi contrară prevederilor art. 16 alin. (1) şi art. 53 alin. (2) din Constituţie.”

– decizia de admitere nr. 176/06.05.2003, publicată în M. Of. nr. 400/09.06.2010, privind taxa suplimentară impusă instituțiilor private de învățământ:

“… sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale, ceea ce presupune în mod necesar subordonarea faţă de un principiu de echitate şi de justiţie socială, pentru a corespunde caracterului social al statului, prevăzut de art. 1 alin. (3) din Constituţie. (…) taxa în discuție este stabilită în afara cadrului general al impozitelor și taxelor, întrucât nu este justificată de nicio prestație a unei autorități publice, contravenind principiului constituțional al justei așezări a sarcinilor fiscale.”

– decizie de respingere nr. 1304/13.10.2009, publicată în M. Of. nr. 36/18.01.2010, privind calitatea de asigurat social – diferența de tratament a persoanelor care realizează venituri față de cele care nu realizează venituri (în același sens, a se vedea și decizia de respingere nr. 258/16.03.2010, publicată în M. Of. nr. 338/21.05.2010):

“Faţă de aceste susţineri, Curtea reţine că principiul constituţional al egalităţii în drepturi impune instituirea unui tratament juridic identic pentru situaţii identice. Aceasta nu înseamnă însă omogenitate, astfel că situaţii diferite permit şi uneori impun o reglementare diferită, în deplin acord cu principiul constituţional amintit.

În mod asemănător, principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale impune ca plata contribuţiilor să se facă în acelaşi mod de către toţi contribuabilii, prin excluderea oricărui privilegiu sau discriminări, astfel ca, la venituri egale, contribuţia să fie aceeaşi. Acelaşi principiu presupune însă ca aşezarea sarcinilor fiscale să ţină cont de capacitatea contributivă a contribuabililor, respectiv în aşezarea obligaţiilor fiscale să se ţină seama de necesitatea de protecţie a păturilor sociale celor mai dezavantajate, luând în considerare elementele ce caracterizează situaţia individuală şi sarcinile sociale ale contribuabililor în cauză.

(…) Prin această modificare s-a urmărit realizarea unei situaţii mai favorabile pentru acele persoane care nu au realizat astfel de venituri şi a căror situaţie, obiectiv mai dificilă din punct de vedere financiar, impunea un efort disproporţionat pentru a obţine calitatea de asigurat în condiţiile art. 259 alin. (7) din Legea nr. 95/2006 în raport cu efortul depus de persoanele care realizează venituri impozabile. În plus, s-a avut în vedere şi faptul că, în situaţia acestei din urmă categorii de persoane, neachitarea contribuţiei la fondul asigurărilor sociale de sănătate nu a fost justificată de imposibilitatea obiectivă a acestora de a îndeplini această obligaţie, ci pe ignorarea ei.”

2. Fiscalitatea trebuie să fie proporțională, rezonabilă, echitabilă și nediscriminatorie.

– decizia de admitere parțială nr. 3/06.01.1994, publicată în M. Of. nr. 145/08.06.1994, privind impozitul pe veniturile avocaților:

“Prin urmare, fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni.”

– decizia de respingere nr. 1304/13.10.2009, publicată în M. Of. nr. 36/18.01.2010, privind calitatea de asigurat social – diferența de tratament a persoanelor care realizează venituri față de cele care nu realizează venituri (în același sens, a se vedea și decizia respinsă nr. 258/16.03.2010 publicată în M. Of. nr. 338/21.05.2010, text reprodus mai sus punctul 1).

3. Nivelul de fiscalitate trebuie determinat conform unor criterii financiare obiective, raționale.
– decizia de respingere nr. 106/11.03.2003, publicată în M. Of. nr. 250/11.04.2003, privind dobânzi pentru achitarea cu întârziere a obligațiilor bugetare, stabilite de Guvern:

”Criteriul pe baza căruia se stabileşte, prin hotărâre a Guvernului, nivelul dobânzilor este un criteriu obiectiv determinat de nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, iar nu de liberul arbitru al Guvernului.”

– decizia de respingere nr. 142/08.04.2003, publicată în M. Of. nr. 309/08.05.2003, privind dobânzi pentru achitarea cu întârziere a obligațiilor bugetare, stabilite de Guvern:

“… nivelul dobânzilor se stabilește, potrivit art. 16 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 61/2002, corelat cu nivelul de referință al Băncii Naționale a României, deci pe baza unor determinări financiare obiective și nu prin liberul arbitru al Executivului.”

– decizia de respingere nr. 886/06.07.2010, publicată în M. Of. nr. 541/03.08.2010 privind C. proc. fisc., dobânzi de întârziere pentru neplata la termen a obligațiilor bugetare:

”Paragraful 1. (…) De asemenea, faptul că legiuitorul a stabilit nivelul dobânzilor de întârziere la 0,05% pentru fiecare zi de întârziere nu are relevanţă constituţională din moment ce o atare valoare nu este excesivă, ci este stabilită într-un cuantum rezonabil, dar suficient de disuasiv pentru a nu îşi pierde raţiunea pentru care au fost instituite aceste dobânzi de întârziere, şi anume de a obliga debitorii obligaţiilor fiscale să îşi execute întru totul şi până la termenul scadent obligaţiile pe care le au în raport cu bugetul de stat.”

4. Sarcina fiscală trebuie prevăzută în detaliu, menționând în mod cumulativ și expres: baza impozabilă certă, categoria de venit, suma datorată și modul de calcul; contraprestația în cazul taxelor.

– decizia de respingere nr. 695/28.06.2012, publicată în M. Of. nr. 623/30.08.2012, privind impozit pe venitul din dobânzile depozitelor bancare:

“Aşadar, legiuitorul trebuie să manifeste o grijă deosebită atunci când determină categoria de venit asupra căreia poartă sarcina fiscală, suma concretă asupra căreia se datorează şi modul concret de calcul al sarcinii fiscale.

În cazul de faţă, legiuitorul a stabilit clar categoria de venit asupra căreia poartă sarcina fiscală, suma concretă asupra căreia se datorează şi modul concret de calcul al sarcinii fiscale. De asemenea, faptul că prevederile legale criticate dispun impozitarea cu o cotă fixă, de 16%, a veniturilor din dobânzi nu este de natură să încalce sau să restrângă exerciţiul dreptului de proprietate. Curtea constată că autorul excepţiei de neconstituţionalitate ar dori ca acestor venituri să li se aplice o cotă de impozitare care să ţină cont de faptul că sumele respective sunt afectate de inflaţie.

Totodată, Curtea reţine că stabilirea cotelor de impozitare este atributul legiuitorului, care, respectând art. 56 din Constituţie privind justa aşezare a sarcinilor fiscale, le poate mări sau micşora în funcţie de politica fiscală promovată şi de interesele generale ale societăţii la un moment dat.“

– decizia de “constatare a constituționalității” sub condiția interpretării dreptului material exclusiv conform Curții nr. 223/13.03.2012 privind contribuția de asigurări sociale aplicată pensiilor indiferent de nivelul acestora, conform Legii nr. 95/2006:

“Aşadar, legiuitorul trebuie să manifeste o grijă deosebită atunci când determină categoria de venit asupra căreia poartă sarcina fiscală, suma concretă asupra căreia se datorează şi modul concret de calcul al sarcinii fiscale. Or, în cauza de faţă, Curtea constată că, deşi legiuitorul a determinat categoria de venituri asupra căreia poartă sarcina fiscală – contribuţia de asigurări de sănătate –, şi anume veniturile din pensie, autorităţile publice competente interpretează textul în sensul că sarcina fiscală este stabilită asupra cuantumului întregii pensii şi că prin modalitatea concretă de calcul al acestei sarcini fiscale sunt scutite total de la plata contribuţiei menţionate numai pensiile de un anumit nivel, respectiv cele de până la 740 lei, ceea ce, prin urmare, influenţează atât cuantumul in concreto al sarcinii fiscale care poartă asupra veniturilor din pensie superioare acestei valori, cât şi, pe cale de consecinţă, nivelul de protecţie de care beneficiază dreptul constituţional la pensie.

În acest fel se ajunge la situaţia ca sarcina fiscală să nu fie nici rezonabilă şi nici echitabilă în privinţa pensiilor al căror cuantum atrage plata totală sau parţială a contribuţiei de asigurări sociale de 5,5% din cuantumul pensiei în raport cu pensiile mai mici de 740 lei, care sunt scutite total de la plata contribuţiei menţionate. Or, având în vedere că aceste contribuţii se datorează asupra veniturilor din pensie, drept garantat la nivel constituţional şi care beneficiază de o protecţie în consecinţă (a se vedea deciziile nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010), regimul de protecţie stabilit de legiuitor pentru pensiile de un anumit cuantum trebuie să se aplice asupra tuturor pensiilor, indiferent de cuantumul lor concret. Desigur, ţine de opţiunea legiuitorului să instituie în privinţa pensiilor o scutire de la plata acestei cote, dar, dacă a decis un atare lucru, scutirea trebuie să se aplice, sub forma deducerii, în mod complet în privinţa tuturor pensiilor indiferent de cuantumul lor, tocmai pentru ca sarcina fiscală să fie aşezată în mod echitabil în privinţa acestei categorii de venituri. (…)
De aceea este de dorit ca asupra veniturilor din pensie, sistemul de calcul al impozitului pe venit şi al contribuţiei de asigurări sociale să fie similare şi să ţină cont de protecţia constituţională de care acestea beneficiază, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la consecinţe inechitabile, întrucât persoana, deşi beneficiază de o deducere din venitul realizat din pensie, indiferent de cuantumul acestuia, deci beneficiază, din evidente raţiuni sociale, de o scutire totală de la plata impozitului pe venit asupra sumelor care fac obiectul deducerii, nu se bucură de un tratament juridic similar şi în privinţa contribuţiei de asigurări sociale.

Întrucât există o modalitate de interpretare a textului conformă Constituţiei, ce rezultă, de principiu, din dispoziţiile art. 213 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 95/2006, text-cadru care, scutind de la plata contribuţiei de asigurări de sănătate pensionarii cu pensii mai mici de 740 lei, operează practic o deducere în privinţa acestei sume, Curtea urmează să constate că textul legal criticat este constituţional numai în măsura în care, în privinţa veniturilor realizate din pensii, există o unitate între modul de calcul al contribuţiei de asigurări de sănătate şi al impozitului pe venit. Având în vedere faptul că neconstituţionalitatea este atât o sancţiune ultimă aplicată de instanţa constituţională cu repercusiuni asupra existenţei normative a legii, cât şi parte integrantă a ordinii juridice normative (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 605 din 14 august 2008), Curtea va constata constituţionalitatea art. 259 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii în interpretarea sa conformă prevederilor Constituţiei, respectiv în măsura în care se interpretează în sensul că procentul de 5,5 se aplică numai asupra veniturilor din pensii care depăşesc 740 de lei.

Prin urmare, categoria de venituri asupra căreia poartă sarcina fiscală – contribuţia de asigurări de sănătate – sunt veniturile din pensie; sarcina fiscală este stabilită asupra diferenţei dintre cuantumul pensiei şi suma deductibilă de 740 lei, iar prin modalitatea concretă de calcul al acestei sarcini fiscale se ajunge, în privinţa tuturor pensiilor, indiferent de cuantumul lor concret, la plata către bugetul asigurărilor sociale de stat a cotei de 5,5% aplicată asupra diferenţei menţionate şi la scutirea totală de la plata contribuţiei a sumei deductibile de 740 lei.”

– decizia de respingere nr. 1286/14.10.2010, publicată în M. Of. nr. 824/09.12.2010, privind stabilirea de impozite de către Guvern (în același sens, a se vedea și decizia de respingere nr. 77/2012, publicată în M. Of. nr. 269/24.04.2012):

“Întrucât, astfel cum s-a arătat, stabilirea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat, precum și a condițiilor de impozitare intră în competența exclusivă a legiuitorului, adoptând reglementarea prevăzută la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Guvernul, în calitatea sa de legiuitor delegat, a acționat în limitele acestei competențe, prin stabilirea unei baze impozabile certe care să asigure un tratament echitabil și corect pentru toți, neputându-se reține că astfel ar fi contravenit principiului așezării juste a sarcinilor fiscale.”

– decizia de admitere nr. 448/2013, publicată în M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014, privind art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune:

“Paragraful 4. (…) Curtea constatムcムuna dintre caracteristicile taxei fiscale este aceea că persoana care plăƒtește contribuția băƒneascムcu titlu de taxă fiscalムbeneficiazムde prestația unui serviciu. Spre deosebire de impozit, în cazul taxelor beneficiul este direct, astfel, cel care plătește taxa se va bucura în mod imediat de plata efectuată, primind serviciul solicitat.

Astfel, prin Decizia nr. 141 din 14 decembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 21 decembrie 1994, Curtea a statuat că, œ”de principiu, o taxă are justificarea într-o prestație a unei autorități publice”. În același sens este și Decizia nr. 176 din 6 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 iunie 2003, prin care Curtea a reținut că, ”în conformitate cu principiile generale ale fiscalității, orice taxă instituită pentru persoane fizice sau juridice trebuie să fie urmată de un serviciu sau o lucrare efectuată în mod direct și imediat de către organe sau instituții publice”.

Este de necontestat faptul că, potrivit art. 56 alin. (1) din Constituție, cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și prin taxe, la cheltuielile publice, dar, în conformitate cu dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale.

În același sens, prin Decizia nr. 3 din 6 ianuarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 8 iunie 1994, Curtea a statuat că ”€œ[…] fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci și proporțională, rezonabilă, echitabilă și să nu diferențieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetățeni”.

Rezultă că, în condițiile în care ar există o vădită disproporție între taxa datorată și serviciul public efectiv prestat, taxa nu a fost instituită în considerarea contraprestației datorate de operatorul economic, instituția publică ori serviciul public, ceea ce ar fi contrar art. 56 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia ”€œSistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale” (în același sens statuează și Decizia Curții Constituționale nr. 1.202 din 5 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 8 noiembrie 2010).

Astfel, Curtea constată că interpretarea și aplicarea dispozițiilor de lege criticate în sensul că obligația de plată a taxelor pentru serviciile publice de radiodifuziune și televiziune incumbă tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea sunt sau nu beneficiare ale serviciului public aferent, deci indiferent dacă există sau nu o contraprestație a instituției publice în cauză, vin să nesocotească dispozițiile art. 56 alin. (2) din Constituție.”

5. Principiul include un complex de condiții, printre care și capacitatea contributivă a contribuabililor.

– decizia de admitere nr. 1394/26.10.2010, publicată în M. Of. nr. 863/23.12.2010, privind contribuția minimă datorată conform art. 257 alin. (2) lit. f Legea nr. 95/2006:

“Deşi pare a urmări aceeaşi logică a dispoziţiilor art. 257 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006, textul de lege criticat, prin formularea sa, conduce însă la o interpretare diferită, şi anume că, în situaţia persoanelor care se încadrează în ipoteza normei, valoarea contribuţiei nu poate fi mai mică decât însuşi cuantumul unui salariu de bază minim brut pe ţară, lunar. Faptul că o astfel de interpretare este posibilă în practică este confirmat prin însăşi opinia formulată de Judecătoria Piteşti – Secţia civilă cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, prin care se arată că „legiuitorul a înţeles să stabilească o obligaţie fiscală minimă pe care orice persoană care realizează venituri să o aibă (nu mai puţin de un salariu minim brut pe ţară, lunar) […]“.

Or, o asemenea interpretare ridică probleme de constituţionalitate care pun în discuţie respectarea principiului constituţional al justei aşezări a sarcinilor fiscale.

Astfel, principiul constituţional amintit implică un complex de condiţii de care legiuitorul este ţinut atunci când instituie anumite obligaţii fiscale în sarcina contribuabililor. Aşa cum Curtea statua prin Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 25 martie 1993, „fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze […] pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni“. Prin urmare, aşezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie să reflecte însuşi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situaţii identice şi să ţină cont, în acelaşi timp, de capacitatea contributivă a contribuabililor, luând în considerare elementele ce caracterizează situaţia individuală şi sarcinile sociale ale acestora. Or, Curtea constată că niciuna dintre aceste cerinţe nu este respectată de textul de lege criticat.

Astfel, dacă art. 257 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 instituie o regulă generală în ceea ce priveşte calculul contribuţiei, prin stabilirea unei cote de 6,5% ce se aplică asupra diverselor venituri pe care contribuabilii le pot realiza, art. 257 alin. (2) lit. f) teza finală, prin redactarea sa, pare să instituie o excepţie. Tratamentul juridic diferenţiat nu este justificat de nicio împrejurare obiectivă. Natura veniturilor nu constituie, din perspectiva textului de lege criticat, un criteriu pentru instituirea unei reglementări diferite. În acest sens, Curtea observă că teza întâi a art. 257 alin. (2) lit. f) se supune aceleiaşi reguli generale, aplicabile tuturor categoriilor de venituri, şi numai dispoziţiile tezei finale, referitoare la contribuţia minimă datorată, instituie un tratament diferit.

În acelaşi timp, Curtea constată că obligaţia instituită de prevederile art. 257 alin. (2) lit. f) teza finală din Legea nr. 96/2006 poate conduce, în practică, la obligarea asiguratului de a plăti o contribuţie mai mare decât înseşi veniturile realizate. Or, o asemenea prevedere nu poate fi considerată, sub niciun aspect, ca asigurând proporţionalitatea şi caracterul rezonabil al sarcinii fiscale, în sensul celor arătate mai sus.”

6. În loc de Concluzii.

Necesara practică constantă a Curții. Fiind vorba despre principii care determină bunăstarea statului, eu consider că practica Curții trebuie neapărat să fie constantă în raport strict cu principiile constituționale, în timp ce condițiile de facto ale normei atacate (domeniul de aplicare al legii) trebuie analizate doar ca parte a fondului propriu-zis al excepției pentru înțelegerea aplicabilității normei atacate și a contingențelor posibile cu alte principii constituționale, astfel încât dezvoltarea jurisprudenței să fie unitară și independentă de destinația, utilitatea socială, expunerea socială, incidență socială a actul normativ analizat, momentul edictării etc.

Grila de constituționalitate. Pe de altă parte, în ajutorul Curții ar trebui să se situeze efortul legislativ însuși, astfel încât noile legi sau/și ordonanțe să fie temeinic analizate sub aspectul practicii la zi a Curții, prezervându-se astfel constanța practicii și depășindu-se ridicolul unor momente cum ar fi cel în care autorități guvernamentale atacă cu succes sau nu ordonanțe de Guvern la Curtea Constituțională, uneori imediat după edictare.

Socialul cu orice preț”. Caracterul social al statului, așa cum transpare în întreaga practică a Curții – în special în practica antemenționată – are ca destinație cetățeanul și în genere persoana fizică. Personal consider că plasarea exclusivă a persoanei, a cetățeanului sub umbrela protectivă a caracterului social al statului este discriminatorie în raport cu companiile sau societățile.

Actual, societățile sunt excluse ca beneficiari ai aceluiași principiu, deși, sarcina fiscală și capacitatea contributivă sunt elemente foarte concrete care definesc și condiționează existența societății-contribuabil. În materia societară, Curtea este așadar mai puțin severă, urmărind mai mult proporționalitatea sarcinilor fiscale și intervenind de regulă atunci când apare suprataxarea (de exemplu, taxa de claw back).

Cu plăcută surprindere am descoperit recent că poziționarea mea, și nu numai a mea, în raport cu extremul social a fost “anticipată” deja încă din… 1936:

“ Toată lumea adoră socialul și nimeni nu știe ce e. Toată lumea e convinsă că va fi deus ex machina care va rezolva totul. (…) maniei pe care o reprezintă și cuvântul social să-i opunem un altul, mult mai clar și mai puternic, care nu și-a pierdut valoarea nici farmecul: libertatea[2].“

Abordări necesare, la linia orizontului apropiat. Unele aspecte corelative subiectului prezentat, care apar din ce în ce mai des în practica constituțională recentă și care vor trebui să își găsească utilitatea și în sprijinul unei fiscalități mai clare și principiale față de stadiul prezent, sunt: (i) analiza previzibilității normei juridice[3] (ii) obligația legiuitorului de a utiliza criterii obiective atât în raport cu actul fundamental, cât și în raport cu normele de tehnică legislativă[4] și (iii) deciziile de interpretare a dreptului material (constatare condiționată a constituționalității unei norme).


[1] Decizia de respingere nr. 46/12.02.2013: “Pentru a garanta principiul egalității în materie fiscală, legiuitorul are obligația constituțională de așezare justă a sarcinilor fiscale.“
[2] Dr. Nicu-Aureliu Steinhart, cunoscut și ca Părintele de la Rohia n.n., în lucrarea Dreptul Social, parte din volumul Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional – teza de doctorat, apărută la Editura Polirom, Iași, 2008, pag. 356-361.
[3] Decizia de admitere parțială nr. 418/03.07.2014; Decizia de admitere nr. 26/18.01.2012; Decizia de admitere nr. 1358/21.10.2010; Decizia de admitere nr. 1360/21.10.2010.
[4] În special paralelismul legislativ și lacuna legislativă. În privința ultimei, a se vedea decizia nr. 351/24.06.2014 cu opinie separată a prof. univ. dr. Tudorel Toader.


Petru HOBINCU
Consilier Juridic

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!









JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.