Mihai Șandru: Curiozitatea mea intelectuală este neobosită şi în mod constant am făcut efortul de a înţelege

Mihaela Mocanu: Bună ziua, domnule profesor Daniel Mihail Șandru. Vă mulţumim că aţi acceptat invitaţia Revistei Române de Drept al Afacerilor – din al cărei colegiu de redacție faceți parte și cu care mențineți o permanentă și strânsă colaborare, pentru care vă mulțumesc – de a răspunde întrebărilor interviului lunii februarie. Dumneavoastră sunteţi un teoretician al dreptului, sunteți profesor universitar și cercetător științific în cadrul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, precum și membru activ în cadrul mai multor publicații de specialitate. Vă rog să ne oferiți detalii despre activitatea dumneavoastră  pe care eu am descris-o în linii vagi. Și să ne spuneți cum se desfășoară o zi de muncă pentru dumneavoastră.

Daniel Mihail Șandru: La această întrebare voi răspunde mai întâi prin exprimarea unui sentiment: acela al recunoştinţei, pentru că aţi ales să discutaţi cu mine, pentru care vă mulţumesc. Dar şi a unui fel de déjà vu: eu însumi l-am întrebat pe profesorul Patrick Birkinshaw în volumul nostru de interviuri (Interviewing European Union. Wilhelm Meister in EU law) exact acelaşi lucru: cum arată o zi. Pentru mine fiecare zi arată altfel. De aici vine şi energia. În fiecare zi cunosc direct sau indirect oameni noi, mă simt ca o enciclopedie în mişcare. Curiozitatea mea intelectuală este neobosită şi în mod constant am făcut efortul de a înţelege. Din păcate, acum se scrie şi se vorbeşte mult, dar pentru cei care sunt atenţi zgomotul poate fi eliminat, ca să rămână doar ascuţimea spiritului. Nu-s vorbe mari şi sunt sigur că sunt şi avocaţi şi judecători care visează la un timp liber în care să citească şi să iasă din agitația cu care s-au obișnuit și pe care o trăiesc. Cum mai arată o zi… o zi este plină de planuri şi sunt zile reuşite şi altele nu prea. Zile în care am înţeles ceva şi altele în care am scris ceva. Scriu cu mare greutate, scriu zile în şir fără să fi scris nimic, doar în minte; mai citesc apoi, când creditorul (redactorul revistei, organizatorul conferinței) îmi spune ultimul, dar ultimul termen limită, ei bine, atunci scriu şi eu. Evident nu este convenabil rezultatul frământărilor şi de obicei nu citesc articolele sau cărţile la final pentru că nu le-aş mai publica (le trimit tuturor celor care au afinităţi în domeniu, uneori chiar şi celor pe care nu-i cunosc personal pentru a-mi transmite observaţiile lor). Dar public, pentru că așa m-am obligat într-un moment de entuziasm. Încerc să fiu extrem de eficient. În privinţa organizărilor de conferinţe ştiinţifice, dar şi a rezultatelor scrierilor mele. Încerc să creez echipe şi să lucrăm împreună: vremurile în care un om scria un tratat au trecut.

Astăzi este dificil să fii specialist în mai mult de o particulă dintr-un domeniu. Trebuie să fii la curent cu evenimentele şi temele care se dezbat în ştiinţa ta (în cea juridică), să radiografiezi constant bibliografia generală a domeniului ştiinţific (să spunem dreptul Uniunii Europene), dar nu poţi să ştii în detaliu decât câteva teme (de exemplu, trimiteri preliminare sau societăţi și contracte europene). Astăzi, când se publică atât de mult, trebuie să fim eficienți și cu munca de cercetare: o singură idee poate fi ambalată în mai multe moduri. Se poate face un power-point, prezentare la o conferință, un articol, un studiu într-un volum, un volum. Aceeași idee publicată în forme diferite. Toate acestea presupun însă etica cercetătorului, de a nu primi pentru aceeași idee mai multe punctaje etc. Dar, în esență, trebuie să avem grijă să ajungem la cei pentru care ne-am propus să scriem: la profesioniștii dreptului.

Mihaela Mocanu: Ați putea să ne vorbiți despre profesorii dumneavoastră, despre studenția dumneavoastră? Și, desigur, despre cum ați ajuns la catedră.

Daniel Mihail Șandru: E dificil să vorbești despre profesori, acum suntem colegi în varii locuri (pe lista Curții de Arbitraj Comercial Internațional sau în colegiile revistelor), însă e greu uneori să spun că sunt chiar coleg cu un profesor cu experiență. Am spus acum asta ca să reiasă de ce nu aș vorbi despre profesorii mei: sunt prea aproape de ei, dar, în același timp, prea departe. Paradoxal, nu? Suntem prea aproape pentru că vorbim, uneori facem planuri împreună. Dar prea departe, pentru că de la ei eu am învățat (sau ar fi trebuit…). Desigur, când am ajuns cadru didactic i-am avut în minte și am încercat să-mi creez propriul meu stil. Dar am deferenţă, care mi se impune de la sine, faţă de profesorii mei.

Pe de altă parte, este mare diferență între cercetător și profesor. Profesorul trebuie să știe exact atâta carte încât să o poată transmite, să nu rămână a lui, să nu intre în detalii nesemnificative, dar să explice principiile, instituțiile fundamentale, mai presus de toate, să transmită înţelegerea subiectului. Nu mi se pare deloc relevant câte articole a scris. Profesorul trebuie să ştie limita dintre propria sa curiozitate şi posibilitatea studenţilor de a o absorbi –cunoștințele aprofundate conferindu-i claritate în gândire și exprimare, în transmiterea ideilor, nu să fie obligat să publice (articole). Poate este prea dură afirmația și sigur nefuncțională în actualul context (și profesorii trebuie măsurați într-un fel, nu?). Dar să ne gândim bine: preferăm să ne prefacem că avem articole științifice care sunt greu utilizabile chiar dacă ai fi de cea mai mare bună credință în citire și citare sau să avem profesori adevărați? Desigur, cum spuneam, și profesorii trebuie să intre într-un sistem, acela al scientometriei pentru a fi evaluați. Dar prefer un Kant care a avut propriul curs la bătrânețe, decât un șubred curs, îmbunătățit, revizuit și adăugit, până la a 20-a ediție, din care să nu afli nimic. Ideal ar fi ca un curs să fie scris după 10 ani de profesorat, până atunci ar trebui să fie interzis, cu rare excepţii. Destul că în cei 10 ani este produsă deja o teză de doctorat, care, în vremurile mai noi, se rezolvă în 3 ani.

Mi-am dorit să fiu profesor, pentru că îmi justifica felul meu de a fi. Dar, întâmplările au făcut să predau anumite discipline şi nu altele: drept comercial, dreptul comerțului internațional și dreptul Uniunii Europene. Am fost atras de teoria generală a dreptului, dar în 1998, când am terminat Facultatea de Drept a Universității din București, am ocupat un post de preparator la disciplinele drept comercial și dreptul comerțului internațional. Atunci, la Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir, titularul cursurilor era prof. Nicolae Turcu, ca și acum, Președinte al Secției de Drept Privat de la Consiliul Legislativ – o inteligență vie și o voce critică, cum nu mai văzusem. Oralitatea și vivacitatea sa intelectuală mi-au fost de mare folos, pentru că m-au potolit în accesele mele de a publica (și acum am un Cod comercial comentat și adnotat la care s-au scris doar primele o sută de pagini). Tot în acei primi ani am fost student la Facultatea de Filosofie… am fost 8 ani student. A fost excepțional, parcă ar fi fost în antichitate. Acum nu mai e posibil așa ceva, eforturile pentru un tânăr ar fi imense. Poate și financiar (nu am plătit nicio facultate, ba chiar am luat bursă și la Facultatea de Filosofie!), dar mai ales iuțeala vremurilor, nevoia de angajament, de job… Nu spun cum și cât mi-a folosit Facultatea de Filosofie în domeniul juridic, eu nu m-am gândit la utilitate atunci. Mă bucur că în acest an s-a aprobat de Consiliul Facultății de Filosofie un curs pe care îl voi susține, de care sunt atașat foarte mult, Raționalitatea hotărârilor judecătorești, pe care să-l pregătesc din anul universitar 2015-2016.

Apoi, în 2004, a apărut declicul. A trebuit să trec de la Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative la Facultatea de Relații Internaționale (ambele din cadrul UCDC), la început, tot în tandemul drept comercial-dreptul comerțului internațional, iar mai apoi, dreptul Uniunii Europene a înlocuit dreptul comercial. În 2008, într-un context pe care l-am evocat în Revista Română de Drept European (nr. 4/2014, „Acad. Ionel Haiduc și dreptul european”), am constituit Centrul de Studii de Drept European (www.csde.ro), în cadrul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. Restul se cunoaşte, pentru că fiecare efort – de participare sau de organizare a unei conferințe, apariţia unui volum – toate acestea sunt publicate pe blogul Afaceri juridice europene.

Mihaela Mocanu: Care dintre ramurile de drept de care vă ocupați vă este cea mai aproape?

Daniel Mihail Șandru: Cum spuneam mai sus… sunt preocupat permanent de a căuta răspunsuri la anumite teme majore. Dintre temele abordare până în prezent, mă refer la trimiterile preliminare formulate de instanțele din România, libertatea de stabilire a societăților [comerciale], arbitraj comercial (mai ales convenții arbitrale, rolul jurisprudenței, Convenția de la Viena asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri), din dreptul societar, mai ales pacte societare (această carte are și un site unde public noutăți surveniente cărții – pactesocietare.ro). Cum lucrez practic în toate aceste subiecte? Aproape niciodată în același timp în discipline diferite. Am mari perioade de timp în care mă ocup doar de un subiect. Celelalte sunt în umbră. În funcție de interesul pe termen mediu îmi anunț și participările la conferințe: conferințele sunt primul loc în care mi-aș dori să fie discutate ideile. Dl. conf. univ. dr. Nicolae Ploeşteanu a observat un lucru, când am publicat primul nostru volum din seria IADUER – Interpretarea și aplicarea dreptului Uniunii Europene în România. A afirmat într-o recenzie că este o carte construită după o serie lungă de dezbateri și conferințe. Acea carte a fost produsul final al unei munci de 5 ani și de cercetare a peste 4000 de hotărâri judecătorești ale instanțelor române. Un volum ca Procedura trimiterii preliminare. Principii de drept al Uniunii Europene și experiențe ale sistemului român de drept nu poate fi scris de o persoană; și chiar și în cazul nostru nu are trei autori, ci mai mulți, mai mult sau mai puțin difuzi: acei participați activi la dezbaterile noastre sunt co-autori ca și noi, prin interesul lor.

Mihaela Mocanu: Domnule profesor, vă rog să ne spuneți care este starea cercetării juridice în România?

Daniel Mihail Șandru: Să vă răspund cu o poveste: am scris un editorial, publicat în Afaceri juridice europene, nr. 2/2013, despre referenții revistelor juridice şi l-am transmis domnului Petre Frangopol, membru corespondent al Academiei Române, pentru a afla dacă ar putea fi avut în vedere pentru publicare în Revista Politica Științei și Scientometrie. În urma procesului de peer review, una din observațiile care mi-au fost transmise a fost că „o scurtă introducere privind distincţia între reviste ştiinţifice din domeniul ştiinţific şi alte reviste din acelaşi domeniu (de exemplu, de popularizare) ar fi de folos cititorilor: este dreptul o ştiinţă? mai exact ce parte a dreptului şi ce tipuri de discursuri anume? care metode sunt ştiinţifice în cadrul dreptului?” Ei bine, m-am blocat… dar voi reveni până la urmă şi voi scrie articolul respectiv (ar trebui de fapt scris, nu ajustat). De ce v-am povestit? Percepţia publicului larg cu privire la ştiinţa dreptului este aceea că suntem o profesie. O profesie care îşi îmbracă instrumentele acţiunii sale în cercetări. Şi, din păcate aşa ne şi comportăm. Nevoia de explicaţii la noile coduri este un exemplu în acest sens. Cercetarea juridică poate avea o finalitate grandioasă – un mare tratat (dar la care trebuie să lucreze toţi cei activi în cercetare din România), dar ar trebui să aibă şi o finalitate socială. În 2008, când am început activitatea Centrului de Studii de Drept European, temele de cercetare s-au axat pe trimiteri preliminare (prin dezbateri, conferinţe, articole). Era calea noastră spre Uniunea Europeană, un pod cu trei arce, de care trebuia (şi, din păcate, ar trebui şi acum) să se ştie. De doi ani am deschis un al doilea şantier – acţiunea în neîndeplinirea obligaţiilor şi desigur, fundamentul său, directivele. Anul acesta vom publica un volum „Directiva – act de dreptul Uniunii Europene – şi dreptul român”. Nu este un subiect actual în România, dar nici trimiterile preliminare nu erau în 2008. Cercetarea trebuie să beneficieze de intuiţie şi ştiinţă. Intuiţia subiectelor, a persoanelor competente să le cerceteze, toate acestea provin, poate, tot din cunoaştere. Dar la această întrebare se poate răspunde şi mai scurt: sunt prea puţini cercetători în România.

Cercetare se poate face și într-un alt fel decât să se publice articole sau să se organizeze conferințe. Să vă dau un singur exemplu. În acest an, și mă bucur că am implicat și Asociația română de drept și afaceri europene în acest mare eveniment științific, Universitatea Petru Maior din Târgu-Mureș (Cercul Ius Iuventutis) organizează Atelierul Juridic Fiat Iustitia care presupune un workshop, o conferință și trei concursuri de pledoarii, în domeniile drepturilor omului, arbitrajului și dreptul Uniunii Europene. Aceasta este o modalitate pertinentă și eficace de a cerceta, de a fi în contact cu studenții și masteranzii într-un alt fel. Editura Wolters Kluwer este unul dintre partenerii acestui eveniment, care nu își va arăta roadele imediat, dar care pentru studenții și masteranzii prezenți va fi o bornă, un reper al cercetării științifice, prin implicarea lor în redactarea memoriilor în cadrul concursurilor și în cadrul activităților Atelierului Juridic.

Un alt element important, cercetarea din România nu are instrumente adecvate: nu există o bază de date cu lucrări ştiinţifice (din care să se extragă în mod real impactul citărilor, să se realizeze bibliografii reale, iar nu „alterate”), nu există o instituţie care să centralizeze informaţii, poate minore pentru unii, de exemplu, conferinţele universităţilor – astfel încât nu este imposibil ca în acelaşi timp să se scrie despre acelaşi subiect. Unele aspecte au fost avute în vedere când am constituit Societatea de Ştiinţe Juridice. Dl. Andrei Săvescu este neobosit în activitatea sa în cadrul acestei asociaţii, iar prin portalul JURIDICE.ro au fost constituite cel puţin două secţiuni de interes: cărţi şi evenimente. Nici chiar aici nu vin toate informaţiile de la universităţi şi centre de cercetare, deşi portalul are o audienţă foarte mare. Dincolo de „vina sistemului”, trebuie să căutăm soluţiile în oameni, în dorinţa lor de a coopera şi de a realiza cercetare europeană.

Mihaela Mocanu: Domnule profesor, ca să reiau titlul articolul dumneavoastră, ce este publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor, cum anume este în regândire regimul protecției datelor cu caracter personal?

Daniel Mihail Șandru: Subiectul acestui articol, trebuie spus de la început, a fost dat de contextul invitaţiei Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Datelor cu Caracter Personal de a susţine o alocuţiune la Simpozionul „Ziua Europeană a Protecţiei Datelor – reforma cadrului normativ al protecţiei datelor personale la nivel european”, în 28 ianuarie 2015. În primul rând, eu am avut de învăţat de la cei prezenți; au fost profesionişti ai principalelor instituţii şi organizaţii implicate în siguranţa, securitatea şi protecţia datelor. În al doilea rând, cred că am fost singurul care am şi anunţat o temă şi, iată, cu ajutorul dumneavoastră, public o parte din ce aş fi vrut să scriu (din nou termenele finale…). Sunt mai multe preocupări care pun gândirea la întors (re-gândirea): preocuparea sincronizării între legislaţie și tehnică; cunoaşterea limitelor tehnologiilor şi limitelor juridice în supravegherea utilizării acestor tehnologii şi proporţionalitatea. Uniunea Europeană, care reglementează în acest domeniu, face mari eforturi în acest sens: armonizarea a 28 de legislaţii nu este o sarcină uşoară. Intervin şi instituţii naţionale, cele care au un rol în transpunerea directivei, dar şi controlul de constituţionalitate. În februarie 2010, împreună cu dl. Axel Bormann, cercetător german, am organizat Conferinţa internaţională „Raporturi între instanţele constituţionale naţionale şi dreptul Uniunii Europene: două exemple recente (decizia Bundesverfassungsgericht privind Tratatul de la Lisabona şi decizia CCR privind Legea păstrării datelor)” şi am discutat exact despre acest principiu, aproape filosofic, proporţionalitatea.

Mihaela Mocanu: Ați perceput îngrijorare cu privire la direcția spre care se îndreaptă acest regim al protecției datelor? Este ea îndreptățită?

Daniel Mihail Șandru: Dacă ar fi să descriu impresia persistentă a simpozionului amintit, aş spune că acesta a reflectat tensiunea inerentă unui subiect dificil, cu multe implicaţii juridice şi tehnice. Şi, da, acolo, îşi exprimau îngrijorarea atât reprezentaţi ai instituţiilor abilitate în supravegherea datelor cu caracter personal, dar şi ai asociaţiilor pentru respectarea vieţii private. Ambele tipuri de opinii, divergente pentru un necunoscător, erau îndreptăţite: soluţia este o reglementare previzibilă, în care arbitrariul să fie eliminat (aşadar, principiul proporţionalităţii să prindă viaţă, iar nu să fie un golem juridic). Percepţiile personale nu sunt prea utile dacă nu sunt puse în slujba cercetării unui subiect şi percepţia mea este că trebuie să se studieze mai mult, iar cercetarea ştiinţifică să contribuie prin instrumentele sale în oferirea unor soluţii viabile. Acum pregătim o culegere de acte normative și jurisprudență esențială acestui subiect actual.

Mihaela Mocanu: Domnule profesor, vă mulţumim pentru răspunsurile dumneavoastră, destinate cititorilor Revistei Române de Drept al Afacerilor!

Daniel Mihail Șandru: Eu vă mulţumesc!

* Interviu realizat de dr. Mihaela Mocanu, redactor-şef al Revistei Române de Drept al Afacerilor, publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 3/2015

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?