Secţiuni » Articole » Opinii
OpiniiPovestim cărţiImaginarul dreptului
Condiţii de publicare
13 comentarii

Procurorii nu sunt deţinătorii adevărului absolut
12.05.2015 | Milu-Constantin TIMOCE

JURIDICE - In Law We Trust

Din ce în ce mai mult, în ultima vreme, am constatat o superioritate ostentativă a reprezentanţilor Ministerului Public în activitatea pe care o desfăşoară faţă de ceilalţi participanţi implicaţi în administrarea justiţiei penale, inclusiv sau mai ales faţă de justiţiabili, fie că discutăm despre anchetă efectivă, activitate judiciară în şedinţele de judecată sau luări de poziţie în faţa opiniei publice. Această superioritate, care nu are nimic de-a face cu actul de justiţie, transmite din punctul meu de vedere un singur mesaj – noi, procurorii, suntem singurii care luptăm împotriva infracţionalităţii şi criminalităţii, noi, procurorii, suntem „sanitarii” unei societăţi bolnave, noi, procurorii, nu greşim, noi, procurorii, avem întotdeauna dreptate... Voi încerca să dau toate lămuririle necesare şi să aduc exemple elocvente ce descriu o astfel de atitudine.

Procurorii despre care vorbesc au convingerea că orice justiţiabil ajuns în faţa lor este un infractor, iar orice explicaţie sau încercare de a proba lipsa de temeinicie a acuzaţiei venită din partea infractorului trebuie înlăturată ca atare, întrucât infractorul nu doreşte altceva decât să scape de răspundere. În astfel de cazuri, manifestările pot fi multiple, dar, în esenţă, toate evocă acelaşi lucru – justiţiabilul e infractor. Dacă suspectul dă explicaţii cu privire la învinuire şi acestea nu se încadrează în tiparul urmărit de acuzare, explicaţiile sunt apreciate ca simple afirmaţii menite să inducă în eroare organele de anchetă şi să ascundă aflarea adevărului. Dacă sunt propuse probe în apărare, fie probele sunt respinse ab initio, fie, dacă sunt administrate, ulterior sunt apreciate ca neconcludente, sau, mai rău, sunt apreciate în mod subiectiv ca probe pro causa. Dacă, în schimb, făptuitorul invocă dreptul de nu face declaraţii, atitudinea lui procesuală va fi interpretată ca o recunoaştere implicită a vinovăţiei şi chiar i se va reproşa că nu a dorit să dea toate lămuririle necesare pentru aflarea adevărului. Oricum ar proceda justiţiabilul, e deja etichetat – infractor. Chiar şi în situaţia în care fapta şi vinovăţia nu pot fi probate, soluţia de clasare nu va veni din partea procurorului ca un dat firesc, ci dosarul va fi lăsat în nelucrare, în speranţa că la un moment dat tot va apărea „ceva” care va confirma credinţa procurorului – că justiţiabilul e infractor. Or, genul acesta de anchetă şi genul acesta de anchetator evocă un singur lucru – procurorul se crede deţinătorul adevărului absolut.

Acelaşi procuror se va comporta într-o manieră identică – de persoană care nu poate greşi – şi în ceea ce priveşte întocmirea actelor procedurale din dosarul cauzei, mai ales dacă doreşte cu obstinaţie să dispună trimiterea în judecată pentru a demonstra justeţea raţionamentelor sale. Am cel puţin două exemple reale elocvente. Trimiterea în judecată a unor oameni de afaceri pentru infracţiuni de manipulare a pieţei de capital, în contextul în care acţiunile erau tranzacţionate pe piaţa RASDAQ, piaţă nereglementată potrivit dispoziţiilor legale interne şi europene, fapt ce face inaplicabilă incriminarea de manipulare a pieţei. Deşi a cunoscut acest aspect, existând informări oficiale la dosar solicitate chiar de către procuror, acesta a emis rechizitoriul şi a dispus trimiterea în judecată. După lămurirea acestei chestiuni în mod indubitabil, prin sesizarea Curţii Europene de Justiţie, soluţia de achitare pe care judecătorul fondului a pronunţat-o era unica soluţie legală şi temeinică. Cu toate acestea, acelaşi procuror s-a încăpăţânat să recureze hotărârea instanţei de fond şi să insiste în pronunţarea unei soluţii de condamnare, ignorând până şi soluţia instanţei europene. În final, soluţia de achitare a fost menţinută, în schimb, atitudinea procurorului a rămas de neînţeles. Şi atunci, singura justificare logică pe care o poţi găsi unui astfel de comportament este aceea că procurorul în cauză se consideră păstrătorul adevărului suprem.

Un alt exemplu la fel de elocvent este cel al trimiterii în judecată a unui grup de presupuşi braconieri. Deşi niciunul dintre făptuitori nu a recunoscut comiterea faptei în modalitatea descrisă de procuror, iar la acţiunea efectivă de braconaj nu a fost prezent niciun martor care să surprindă derularea evenimentelor, procurorul a stabilit cu caracter de certitudine care dintre membrii grupului a executat focul de armă, din ce poziţie s-a tras şi la ce distanţă era vânatul braconat. Întâmplător, cel acuzat că ar fi executat focul de armă nu se găsea la locul incidentului, ci la o distanţă de aproximativ 30-40 km de locul faptei. Deşi a probat acest aspect, apărările sale au fost ignorate sau înlăturate, cu singura motivaţie că probele propuse sunt pro causa şi că raţionamentul dezvoltat de procuror este lipsit de cusur. Rămâne ca instanţele de judecată să stabilească adevărul judiciar, pentru că procurorul anchetator a stabilit deja propriul său adevăr care este unul absolut.

Această atitudine de superioritate este manifestată nu numai faţă de justiţiabilul ajuns subiect al unei proceduri judiciare penale, ci şi faţă de ceilalţi actori care, într-un fel sau altul, trebuie să îşi aducă aportul la înfăptuirea justiţiei – judecători, avocaţi, experţi, ofiţeri de poliţie etc.

Am întâlnit situaţii în care, în timpul şedinţei de judecată, rămând fără argumente în susţinerile sale, procurorul de şedinţă a afirmat că solicitările şi suţinerile inculpatului sunt nefundamentate, pentru că în cursul anchetei penale procurorul a stabilit altceva şi, întrucât procurorul face parte din structura DNA şi este reprezentant al statului, susţinerile lui nu pot fi puse sub semnul îndoielii. Într-o altă situaţie, tot în faţa instanţei de judecată, cu ocazia unei menţineri a măsurii arestării preventive, procurorul a învederat judecătorului că arestarea se impune a fi menţinută întrucât, în stare de arest preventiv fiind, inculpatul a comis o nouă infracţiune pentru care, deşi nu a început urmărirea penală şi nu o poate proba, are certitudine că fapta a fost comisă, cerându-i magistratului să îl creadă pe cuvânt. Ei bine, la doi ani după ce s-a făcut vorbire despre acestă faptă, inculpatul, arestat la acel moment, a fost ascultat cu privire la faptă, iar soluţia este previzibilă – neurmărire penală. La toate acestea trebuie să aveţi în vedere şi tonul susţinerii şi convingerea reprezentantului Ministerului Public de adevărul pe care îl rostea.

Interesant mi s-a părut la acel moment un caz extrem de mediatizat al unui fost prim-ministru, întâmplător profesor universitar, încarcerat pentru executarea unei pedepse. Am rămas suprins să constat că procurorul, cu ocazia judecării cererii de liberare condiţionată, a suţinut că materialele întocmite de condamnat pe perioada încarcerării nu sunt studii ştiinţifice. Mi-am pus întrebarea: oare procurorul a publicat vreo lucrare ştiinţifică, deţine vreun titlu universitar? Nu am răspunsul la aceste întrebări, dar am credinţa că încercarea de a contesta lucrările unui profesor universitar (indiferent dacă sunt bune sau mai puţin bune şi indiferent cine este profesorul), în condiţiile în care cel care o face nu are pregătirea necesară pentru a opina în acest sens, este cel puţin hazardată, dacă nu deplasată de-a dreptul… De la acel moment însă a trecut o perioadă destul de îndelungată de timp, iar raportat la atitudinea unor procurori sunt din ce în ce mai puţine lucruri care mă mai surprind.

Situaţiile evocate relevă, din punctul meu de vedere, superioritatea falsă şi ostentativă a procurorului în raport cu magistratul judecător, lipsa de respect faţă de judecătorul obligat să îşi formeze propria opinie cu privire la cauza dedusă judecăţii în funcţie de fapte şi probe şi, nu în ultimul rând, o modalitate atipică de încercare a înfăptuirii justiţiei. Această modalitate atipică – sau din ce în ce mai tipică în ultima vreme – de exerciatre a funcţiei judiciare a acuzării în sala de judecată, în faţa magistratului judecător, are la bază un singur considerent – unii procurori se cred singurii păstrători ai adevărului.

Pe de altă parte, există cauze penale complexe, în care, pentru aflarea adevărului judiciar se impune efectuarea unor expertize de specialitate, în diferite domenii – medicină legală, criminalistică, domeniul financiar-contabil, tehnic, construcţii etc. De cele mai multe ori, aceste expertize se realizează, pentru ca apoi să constaţi că tocmai procurorul care le-a dispus contestă şi înlătură concluziile experţilor, pentru că acestea nu confirmă acuzarea. Sper că sunt doar cazuri izolate şi sunt singurul, sau printre puţinii, care au întâlnit procurori care, pe lângă faptul că au cunoştinţe de drept, sunt specialişti în medicină legală, construcţii, criminalistică, contabilitate şi se substituie experţilor din aceste domenii. Îmi pun întrebarea, de unde atâta ştiinţă, de unde atâta siguranţă în susţinerea unor aspecte de specialitate care nu au nimic în comun cu dreptul? Răspunsul e acelaşi – unii procurori se consideră deţinătorii adevărului suprem.

Din păcate, genul acesta de comportament al procurorului atotştiutor e confirmat şi de către cei care, zi de zi, au datoria de a lupta împotriva infracţionalităţii alături de procurori şi mă refer la organele de cercetare penală ale poliţiei. Chiar dacă ei nu pot să facă publice astfel de comportamente, polițistul ce are sarcina de a îndeplini munca de cercetare penală simte frustrarea activităţii alături de un procuror care le ştie pe toate, iar zvonurile în unităţile de poliţie cu privirile la acest gen de procurori circulă extrem de repede. Poate tocmai de aceea, unii dintre politişti, care au mai puţină şcoală, dar mai multă experienţă, au un comportament mult mai adecvat în cursul urmării penale, decât procurorii care se cred unicii deţinători ai adevărului.

Nu cred că se impune a face o analiză a superiorităţii procurorului atotştiutor faţă de avocat. Am convingerea că toţi cei care au calitatea de apărători în cauze penale şi participă în mod constant la anchete au resimţit-o într-un fel sau altul. Vreau doar să subliniez o impresie personală – procurorul atotştiutor este deranjat de prezenţa avocatului în timpul anchetei. Avocatul este perceput ca duşman al procurorului mai ales dacă ridică probleme de fapt sau de drept care zdruncină sau infirmă teza acuzării, cu atât mai mult cu cât această teză este reflecţia fidelă a raţionamentului juridic imbatabil dezvoltat de procurorul atotştiutor. Mai mult, şi vreau să cred că doar în cazuri excepţionale, avocatul este perceput ca un infractor, tocmai pentru că apară infractorii şi, în acest mod, „împiedică” înfăptuirea justiţiei penale. De unde această atitudine? Din certitudinea că doar procurorul poate avea dreptate.

Un ultim aspect care cred că merită adus în atenţie este cel al interviurilor sau al comunicatelor de presă, ocazionate de diferite situaţii, care se situează în afara activităţii judiciare propriu-zise a procurorului şi care ajung la cunoştinţa publicului larg prin intermediul mass-media.

Aş porni de la un fapt banal: verificaţi comunicatele de presă ale marilor parchete – veţi constata doar realizări pe linia combaterii infracţionalităţii. Cel mai elocvent mi se pare site-ul Direcţiei Naţionale Anticorupţie – secţiunea comunicate de presă. Dacă aveţi răbdare să îl consultaţi, veti constata că sunt evidenţiate exclusiv hotărârile de condamnare. Niciun cuvânt despre soluţiile de achitare care constituie cam 10% din trimiterile în judecată. Se pare că procurorilor nu le place să recunoască că au greşit.

În schimb, alt fapt mi se pare deosebit de grav. Poziţia procurorilor care, exprimă public, după fiecare achitare sau după respingerea unor propuneri de arestare în cauze mediatizate, chiar nedefinitive, sau mai ales dacă nu sunt definitive, acuze la adresa magistratului judecător ce a soluţionat cauza. Acest gen de comportament se datorează înverşunării şi imposibilităţii de a recunoaşte că şi procurorii pot să greşească, că raţionamentele şi susţinerile lor nu sunt infailibile. În urmă cu mai mult timp, într-un interviu televizat, unul din şefii parchetelor, actualmente judecător constituţional, afirma fără reţinere şi cu o nonşalanţă fără cusur că soluţiile de achitare definitive pronunţate de către instanţele de judecată nu se datorează procurorilor ce au instrumentat dosarul şi au dispus trimiterea în judecată, ci sunt rezultatul exclusiv a erorii în interpretarea probaţiunii pe care au comis-o judecătorii în toate etapele procesuale până la rămânerea definitivă a hotărârii. La acel moment, o astfel de susţinere a trecut oarecum neobservată, fiind calificată ca o simplă opinie personală a celui intervievat. Momentan, această poziţie este oficial asumată de către instituţia de parchet în cauză prin raportul de activitate al instituţiei pe anul 2014.

Or, o astfel de atitudine nu demonstrează altceva decât lipsă de respect faţă de judecători, dar şi faţă de actul de justiţie. Şi dacă o astfel de atitudine vine din partea unui magistrat procuror, atunci singura justificare a acesteia este faptul că procurorii se cred deţinătorii adevărului suprem.

Ştiu şi am convingerea că nu toţi procurorii care vor citi aceste rânduri se vor regăsi în ele, iar aceia care se vor regăsi, cu siguranţă, nu vor recunoaşte acest lucru. Mai tragic este însă faptul că atitudini şi comportamente de genul celor descrise le poţi întâlni atât în cazul unor proaspeţi procurori veniţi de pe băncile INM-ului, cât şi în cazul unor procurori cu vechime în profesie şi cu grad de cel mai înalt parchet.

Tuturor procurorilor cu un astfel de comportament le spun că nu sunt păstrătorii adevărului suprem, că nu au descoperit Sfântul Graal şi că nu aceasta este modalitatea în care se poate realiza un act de justiţie ce ar trebui să fie imparţial şi echidistant. Totodată, le spun că nu sunt singurii care luptă împotriva infracţionalităţii şi nu sunt deţinătorii „panaceului universal” pentru eradicarea faptelor antisociale. Iar, colegilor mei avocaţi şi tuturor celor care, într-un fel sau altul, au avut sau vor avea de-a face cu astfel de comportamente le spun şi îi îndemn să ia atitudine, să sancţioneze astfel de manifestări, să le facă publice, asta în măsura în care doresc să aibă parte de justiţie.

Avocat Milu-Constantin Timoce
Asociat, Iordăchescu & Asociaţii

Secţiuni: Drept penal, Opinii | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

13 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti
SERVICII JURIDICE.RO