Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Natura termenului de formulare a propunerii de prelungire a arestării


19.05.2015 | Cristinel GHIGHECI
Secţiuni: Drept constitutional, Drept penal, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

Potrivit art. 235 alin. (1) C. proc. pen., propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi și libertăți cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive. Un termen similar este reglementat și pentru prelungirea măsurii arestului la domiciliu, în art. 222 alin. (4) C. proc. pen. De asemenea, un astfel de termen este reglementat şi în art. 207 alin. (1) C. proc. pen., pentru sesizarea judecătorului de cameră preliminară, atunci când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului față de care s-a dispus o măsură preventivă în cursul urmăririi penale (textul pare a avea în vedere orice măsură preventivă, nu doar arestul).

Un text identic celui din art. 235 alin. (1) C. proc. pen., tot de 5 zile, a existat și în art. 159 alin. (1) din vechiul Cod de procedură penală, când au fost discuții în doctrină cu privire la caracterul obligatoriu sau de recomandare al acestui termen, în care procurorul trebuia să formuleze propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive. Unii autori au considerat că termenul este de recomandare (Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, 2007, p. 455), în timp ce alți autori au considerat că termenul este peremptoriu, iar nerespectarea lui atrage sancțiunea nulității absolute a propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive (I. Neagu, Tratat de procedură penală, 1997, p. 333-334; Gh. Mateuț, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. II, 2012, p. 666). Practica judiciară majoritară optase pentru prima opinie, considerând termenul de 5 zile ca fiind unul de recomandare.

Curtea Constituțională a tranșat această chestiune prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, admițând excepția de neconstituționalitate și constatând că „dispozițiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive atrage incidența art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Curtea reține că nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi și libertăți cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, consacrat de art. 24 din Constituție și de art.6 par. 3 lit. b) din Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale, pe de o parte, și încalcă dispozițiile constituționale ale art. 124 privind înfăptuirea justiției, pe de altă parte”.

În acest moment, va trebui tranșată problema modului de calcul a termenului de 5 zile, reglementat în textele menționate mai sus, precum și a celor similare, din materia măsurilor preventive.

Sub imperiul vechiului Cod de procedură penală nu a avut loc o dezbatere serioasă cu privire la natura termenului de 5 zile, în care procurorul trebuie să depună propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive, întrucât majoritatea instanțelor au considerat că acesta este de recomandare, nepunându-se problema modului exact de calcul a acestuia. Discuțiile s-au concentrat asupra caracterului peremptoriu sau de recomandare al acestuia, iar autorii amintiți anterior, care au susținut caracterul peremptoriu al termenului, nu s-au pronunțat cu privire la natura juridică a acestuia, respectiv dacă este vorba de un termen procedural sau un termen substanțial.

În cazul în care se va considera termenul ca fiind unul substanțial, el se va calcula pe zile pline, neavând nicio relevanță dacă termenul expiră într-o zi lucrătoare sau într-una nelucrătoare. În cazul în care se va considera că termenul de 5 zile este unul procedural, el se va calcula pe zile libere (depunerea propunerii de prelungire trebuind făcută cu 7 zile înainte de expirarea măsurii), iar atunci când termenul se împlinește într-o zi nelucrătoare, el se prorogă până în prima zi lucrătoare care urmează (depunerea propunerii de prelungire a măsurii trebuind făcută cu 8, 9 sau chiar mai multe zile înainte de expirarea măsurii, atunci când sunt și sărbători legale sau zile declarate nelucrătoare).

Până acum s-au exprimat câteva opinii în sensul că termenul ar fi unul procedural (Gh. Radu, Măsurile preventive în procesul penal, 2007, p. 225; C. V. Ștefan, Cartea de termene în procedura penală, 2014, p. 130). De asemenea, din motivarea Deciziei Curţii Constituţionale pare a se deduce că aceasta a considerat termenul ca fiind unul procedural, având în vedere şi sancţiunea decăderii, pe care Curtea Constituţională a considerat-o incidentă, în cazul nerespectării termenului în discuţie. Să fie aceasta o problemă deja dezlegată sau se impune analizarea mai aprofundată a naturii juridice a acestui termen? Ar fi prea simplu să fie de la sine înțeles că este vorba de un termen procedural. În primul rând se constată că el este reglementat în materia măsurilor preventive, unde se discută în general despre termene de drept substanțial. Pe de altă parte, este vorba de un termen care reglementează un act procesual, anume formularea propunerii de prelungire a măsurii preventive, iar în aceste cazuri se discută în general despre termene procedurale. Ar fi greşit dacă s-ar considera termenul ca fiind unul cu o natură juridică mixtă, care să împrumute unele caracteristici de la termenele procedurale, iar altele de la termenele substanţiale?

Deși e greu de dat o soluție certă acestei probleme, voi încerca în continuare să aduc câteva argumente din teoria procesual penală, din care s-ar putea deduce care ar fi natura juridică a acestui termen.

Doctrina cea mai autorizată de la noi din țară a arătat că deosebirea dintre termenele procedurale și termenele substanțiale este determinată de rațiunea, funcția, interesul diferit care dictează stabilirea lor. „Termenele procedurale sunt impuse de interese pur procedurale, fiind necesare pentru sistematizarea și disciplinarea activităților procesuale, pe când termenele substanțiale privesc proteguirea unor drepturi sau interese extraprocesuale, în situațiile care atrag restrângerea ori îngrădirea unor interese (ex. termenele privind măsurile preventive și măsurile asiguratorii; termenele privind liberarea condiționată)” (V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, 2003, p. 384). Așadar, distincția dintre cele două categorii de termene ar fi interesul protejat prin instituirea lor: termenele procedurale protejează interese pur procedurale, în timp ce termenele substanțiale protejează interese extraprocesuale.

Rămâne de stabilit în continuare care este interesul protejat de termenul de 5 zile, reglementat pentru depunerea propunerii de prelungire a măsurii preventive. Protejează acest termen libertatea persoanei (care este un interes extraprocesual) sau protejează vreun interes procedural? În acest din urmă caz, care este interesul procedural protejat de termenul în discuție? El ar trebui să fie unul al inculpatului, pentru că de protejarea prin acest termen a unui interes procedural al procurorului nu poate fi vorba. Dintre drepturile procedurale ale inculpatului, singurul care ar putea fi luat în discuție este dreptul la apărare al acestuia. Pe de altă parte, nu se poate susține că termenul în discuție nu ar proteja și libertatea persoanei (a inculpatului arestat), întrucât el este reglementat în materia măsurilor preventive tocmai pentru a asigura mai multe garanții inculpatului, atunci când îi este restrânsă libertatea fizică sau libertatea de mișcare. S-ar putea susține chiar că scopul ultim al termenului este protejarea libertății persoanei (a inculpatului), iar dreptul la apărare este doar un mijloc prin care inculpatul își protejează libertatea în acest caz special (când față de el s-a luat o măsură preventivă). Astfel, se ridică întrebarea de ce ar trebui să se țină cont în calificarea termenului de 5 zile: de scopul imediat al acestuia (protejarea dreptului la apărare a inculpatului) sau de scopul ultim al său (protejarea libertății inculpatului)? Răspunsul nu ar trebui să fie în funcție de care soluție i-ar fi mai favorabilă inculpatului, ci în funcție de scopul urmărit de legiuitor prin instituirea acestui termen, respectiv de ratio legis.

Potrivit unui alt autor de prestigiu „Actele procesuale (sau procedurale) trebuie să se îndeplinească, pe lângă mod sau formă și loc, în timpul determinat de legea procesuală penală, pentru ca procesul penal să nu lâncezească, și reacțiunea sau apărarea societății să nu întârzie peste timpul absolut necesar pentru constatarea adevărului, căci altfel, represiunea sau apărarea socială nu mai este eficace.” (Tr. Pop, Drept procesual penal, Vol. III, 1946, p. 28). Să fie acesta scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea termenului de 5 zile pentru depunerea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive? Să fi urmărit legiuitorul prin acesta ca procesul penal să nu „lâncezească” sau a urmărit mai degrabă să asigure o protecţie mai eficientă a libertăţii persoanei? Prin instituirea termenului de 5 zile, legiuitorul nu pare a se fi preocupat de desfășurarea cu celeritate a procesului penal, ci mai degrabă de asigurarea unor mijloace eficiente inculpatului, pentru protejarea libertății acestuia. În aceste condiţii, raţiunea legii fiind aceea de a proteja, în primul rând, prin instituirea acestui termen, un drept extraprocesual (libertatea persoanei), termenul ar trebui să fie unul substanţial, iar nu unul procedural, cu toate consecinţele ce decurg din această calificare.

Acesta pare a fi și sensul pe care același prestigios autor îl atribuie unor termene similare, reglementate în procedura vremii, când profesorul și-a scris tratatul. Acesta arată că „această gravă atingere a libertății cetățeanului, înainte de a fi declarat vinovat și pedepsit, trebuie disciplinată în așa fel, încât să se facă pe lângă maximul de garanție și pe lângă minimul de suferință; în acest scop, ca garanție pentru ocrotirea dreptului la libertate a celui învinuit, dar încă nepedepsit, legea prescrie anumite termene pentru confirmarea și reconfirmarea mandatelor de arestare; confirmarea mandatului este obligatorie și aceasta trebuie să se producă în termen de 3 zile, iar reconfirmarea tot la câte o lună; aceste termene sunt substanțiale; căci, în principal și direct, servesc la ocrotirea libertății cetățenilor (învinuiților), și numai indirect și secundar servesc și la disciplinarea procedurală a mandatului de arestare” (Tr. Pop, op. cit., p. 32). Am reprodus integral afirmația profesorului, tocmai pentru a se putea vedea modul în care acesta califică termenele din materia măsurilor preventive ca fiind substanţiale, chiar şi în cazul în care acestea sunt stabilite pentru „confirmarea mandatului”, nu doar atunci când este vorba de termene care stabilesc durata măsurii preventive.

De altfel, chiar autorii care au susținut anterior caracterul peremptoriu al termenului de 5 zile pentru depunerea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive sunt de acord că acesta privește ”în primul rând, libertatea persoanei” (I. Neagu, op. cit., p. 333; Gh. Mateuț, op. cit., p. 666), acesta fiind argumentul lor principal pentru susținerea opiniei că termenul nu poate fi unul de recomandare, deoarece „toate termenele privind garantarea libertății acesteia nu pot fi decât peremptorii” (Gh. Mateuț, op. cit., p. 666). De asemenea, se mai arată, textual, că prin instituirea termenului de 5 zile pentru depunerea prelungirii măsurii preventive „Intenția legiuitorului a fost să facă din principiul garantării libertății persoanei o regulă efectivă, iar nu una declarativă” (I. Neagu, op. cit., p. 334).

Or, dacă ținem cont de toate aceste opinii referitoare la interesul protejat de legiuitor prin instituirea termenului în discuție, potrivit cărora rațiunea principală a lui ar fi protejarea libertății persoanei, ar trebui să îl considerăm ca fiind un termen substanțial, întrucât el protejează un interes extraprocesual, iar nu un interes procedural. În acest caz, termenul de 5 zile ar trebui calculat pe zile pline, iar în cazul în care acesta ar expira într-o zi nelucrătoare, nu s-ar proroga până la prima zi lucrătoare. De altfel, în materia măsurilor preventive, regula este ca în reglementarea acestora să nu se țină cont de zilele nelucrătoare (de ex. la soluționarea propunerii de luare a măsurii, de prelungire a acesteia, a cererilor de înlocuire sau de revocare, soluționarea contestațiilor împotriva încheierilor privind aceste măsuri ș.a.). Considerarea termenului de depunere a prelungirii măsurii preventive ca fiind unul procedural, care s-ar proroga până la prima zi lucrătoare atunci când expiră într-o zi nelucrătoare, ar fi un caz singular în acest domeniu.

Rămâne de analizat dacă această soluţie ar fi în contradicție cu motivarea deciziei Curții Constituționale nr. 336/2015, având în vedere că aceasta a statuat doar cu privire la caracterul obligatoriu al termenului în discuție, în sensul că nerespectarea acestuia încălcă dreptul la apărare al inculpatului arestat, dar nu şi cu privire la rațiunea instituirii acestui termen de către legiuitor, aceasta urmând a fi stabilită de către interpretul legii. De altfel, Curtea Constituţională chiar subliniază în mod explicit în motivarea deciziei sale că „Reglementarea acestui termen are drept scop acordarea unui interval de timp suficient pentru ca atât propunerea de prelungire a arestării preventive, cât și, eventual, contestația formulată de procuror în temeiul art. 204 alin. (5) din Codul de procedură penală, în caz de respingere a propunerii de prelungire a arestării preventive, să fie soluționate cu respectarea dreptului la apărare și garantarea libertății individuale a inculpatului arestat (s.n. – C. G.), înainte de expirarea duratei măsurii preventive” (§ 19).

În ce priveşte sancţiunea decăderii, pe care Curtea Constituţională o arată ca fiind incidentă, în cazul nerespectării termenului în discuţie, aceasta este o sancţiune specifică termenelor procedurale, având în vedere că art. 268 alin. (1) C. proc. pen. prevede că ea intervine pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege pentru exercitarea „unui drept procesual”. Însă, aşa cum rezultă din cele de mai sus, nici termenul de 5 zile nu pare a fi unul pur procedural, ci mai degrabă unul substanţial sau, cel puţin sui generis, cu o natură mixtă (oarecum asemănător cu termenul de formulare a plângerii prealabile), care ar impune un regim diferit de termenele procedurale.

Ar fi de preferat ca această problemă să fie dezlegată printr-o hotărâre obligatorie, de instanţa supremă, având în vedere importanţa ei pentru sistemul judiciar şi consecinţele deosebit de importante pe care le atrage în practică.

Dr. Cristinel Ghigheci
Judecător, Curtea de Apel Brașov

Cuvinte cheie: ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑
Secţiuni          Noutăţi     Interviuri     Comunicate profesionişti        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie         Arii de practică          Note de studiu     Studii
 
© 2003-2023 J JURIDICE.ro