Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Punctul pe I. Arestarea pe certitudini şi nu pe suspiciuni
19.05.2015 | Dumitru-Virgil DIACONU

O spun de la început: niciodată un judecător nu va aresta – exclud totalmente pe cel de rea credinţă – dacă din actele şi lucrările dosarului înaintat de procuror nu are certitudinea, mai exact, convingerea că inculpatul a săvârşit fapta. Este adevărat, o convingere rezultată dintr-un set minim de probe, având în vedere că este doar începutul procesului penal, convingere care nu afectează prezumţia de nevinovăţie care „încetează” odată cu finalizarea definitivă a acestui proces penal, după administrarea întregului probatoriu.

De altfel, judecata judecătorului nu se poate detaşa de judecata obişnuită, firească a omului de rând. „Nu e arestat cineva degeaba, a făcut el ceva” – e o expresie deseori auzită. Concluzia: persoana cercetată a săvârşit o faptă. De aceea, odată ce a fost sesizat şi învestit cu soluţionarea propunerii de arestare, judecătorul va studia dosarul încercând să desluşească şi să înţeleagă în primul rând situaţia de fapt prin prisma probelor rezultate din mijloacele de probă, din procedeele probatorii utilizate, printre care se detaşează ca frecvenţă şi intensitate – parcă s-a uitat flagrantul la infracţiunile de corupţie – interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice relevante transcrise într-un proces-verbal – şi acesta este mijloc de probă potrivit actualului Cod de procedură penală -, interceptări şi înregistrări ce fac de atâtea ori subiectul de prim plan al ştirilor de presă, de televiziune.

Pare a fi cel mai simplu, dar, într-adevăr, cel mai greu într-un dosar penal, fie el de arestare, este stabilirea situaţiei de fapt, mai exact a faptei sau a faptelor, deseori atât de diferit prezentate de denunţător, de inculpat, de martor, de experţi şi de atâtea ori o altă situaţie de fapt decât aceea care poate rezulta din convorbirile telefonice interceptate şi înregistrate.

Dacă din coroborarea tuturor acestor probe administrate – excluzând pe cele nelegal obţinute – judecătorul are convingerea, certitudinea că a săvârşit fapta, numai atunci trece la analiza încadrării acestei fapte în legea penală ca infracţiune şi apoi la analiza tuturor celorlalte criterii vizând legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive, a necesităţii şi oportunităţii acesteia.

Aşadar, arestarea se dispune numai pe bază de probe, acest cuvânt „numai” regăsindu-se chiar în conţinutul textului art. 223 alin. 1 C. proc. pen., în temeiul căruia se dispune arestarea, legiuitorul dând astfel un caracter exclusivist şi prioritar probei în baza căreia această măsură a arestării preventive – cea mai severă dintre toate celelalte măsuri preventive – se poate dispune.

Noţiunea de „indicii temeinice” ce se vrea introdusă în propunerea actuală, adoptată recent de Senat, de modificare a Codului de procedură penală în materia arestării preventive – subliniez în materia arestării preventive şi nu în materia măsurilor preventive – este preluată din vechiul Cod de procedură penală, ea fiind voit înlăturată, în opinia mea, din prevederile actualului Cod de procedură penală. De ce?

Pentru a traduce efectiv în practică caracterul excepţional al luării măsurii arestării preventive, consacrat la nivel de principiu fundamental al procesului penal în art. 9 C. proc. pen, intitulat „Dreptul la libertate şi siguranţă” – a se vedea art. 9 alin. 2 C. proc. pen – expresia „excepţional” neregăsindu-se în conţinutul aceluiaşi principiu cu conţinut asemănător în vechiul Cod de procedură penală.

A se dispune arestarea preventivă şi pe bază de „motive temeinice”, care pot fi mult mai uşor invocate de procuror sau de judecător comparativ cu probele mult mai greu de obţinut ce au rigoarea lor procedurală, însemnă, în opinia mea, a afecta caracterul excepţional al luării măsurii arestării preventive.

De precizat că noţiunea de „indicii temeinice” se regăseşte alături de noţiunea de „probe” la sediul general al materiei, şi anume la art. 202 alin. 1 C. proc. pen., vizând toate măsurile preventive, dar aceasta nu se regăseşte în textul special al art. 223 alin. 1 C. proc. pen. ce face referire expres la arestare şi în baza căruia judecătorul dispune arestarea.

Însă, în propunerea de modificare a Codului de procedură penală iniţiată recent şi adoptată de Senat în primă cameră nu s-a avut în vedere şi acest text al art. 223 alin. 1, ci numai textul art. 202 alin. 1.

Pentru a vedea cât mai clar conţinutul acestor texte este bine să fie redat aşa cum se regăsesc în mod expres în Codul de procedură penală:
„Art. 202. Scopul, condiţiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive.
(1) Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.”
„Art. 223. Condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive.
(1) Măsura arestării preventive poate fi luată (…) numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii (…)
(2) Măsura arestării preventive poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune (…)”.

În acelaşi timp, propunerea de modificare a Codului de procedură penală sub acest aspect strict al materiei arestării preventive este următoarea, aceasta vizând numai textul art. 202 alin. 1 menţionat mai sus:
Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.

După cum se poate observa, s-a propus numai modificarea art. 202 alin. 1 în sensul că s-a înlăturat expresia „suspiciunea rezonabilă”, rămânând în continuare acelaşi conţinut al acestui text.

În mod greşit s-a apreciat de iniţiatorii proiectului că, reformulându-se textul articolului 202 alin. 1 C. proc. pen. prin înlăturarea expresiei „suspiciune rezonabilă”, acesta va avea finalitatea dorită, în sensul că arestarea se va dispune numai pe probe sau numai pe indicii temeinice din care să rezulte că o persoană a săvârşit o infracţiune – deci o certitudine în acest sens – şi nu pe o suspiciune rezonabilă.

De ce? Simplu.

În primul rând, acest text al articolului 202 alin. 1 C. proc. pen. este sediul general al materiei tuturor măsurilor preventive privative sau restrictive de libertate, text care completează pe cele speciale cum sunt reţinerea (art. 209), controlul judiciar (art. 211) controlul judiciar pe cauţiune (art. 216), arestul la domiciliu (art. 218) şi arestarea preventivă (art. 223).

Însă, judecătorul va dispune arestarea, în primul rând, în conformitate cu textul special prevăzut de lege, şi anume articolul 223 C. proc. pen. care se va completa, fără a-l înlătura, cu celelalte criterii prevăzute de art. 202 alin. 1 C. proc. pen., unde, de pildă, noţiunea de indicii temeinice vizează numai reţinerea şi controlul judiciar, măsuri mai puţin intruzive prevăzute de lege.

Cum textele arătate ale art. 223 alin. 1 şi 2 C. proc. pen. nu sunt modificate prin înlăturarea „suspiciunii rezonabile„ şi adăugarea de „indicii temeinice”, modificarea art. 202 alin. 1 propusă este totalmente inutilă, fără efecte juridice.

Aşadar, degeaba această modificare, dacă ea nu are corelare!

Mai mult, dacă totuşi în Camera Deputaţilor – cameră decizională – va fi observată o astfel de necorelare atât de evidentă şi va fi introdus în conţinutul textului special al art. 223 alin. 1 şi 2 C. proc. pen. şi noţiunea de „indicii temeinice”, înlăturându-se şi expresia „suspiciune rezonabilă”, o atare reglementare va fi un pas înapoi pentru inculpat, care de această dată, va fi mai uşor de arestat.

De altfel, pot fi menţionate multiple critici ale apărării potrivit vechiului Cod de procedură penală regăsite cu prisosinţă în jurisprudenţa instanţelor, în care apărarea invoca faptul că în mod greşit arestarea s-a dispus pe baza unor indicii temeinice şi nu pe probe.

Aşadar, dacă se doreşte ca în continuare arestarea să devină excepţia şi nu regula, aşa cum se arată în considerentele actului normativ iniţiat pentru modificarea Codului de procedură penală, introducerea noţiunii de „indicii temeinice” serveşte mai ales arestării ca regulă şi nu ca excepţie, înlăturându-se astfel dorinţa legiuitorului.

Pasul înainte avut în vedere de iniţiatorii proiectului de lege vizează totuşi înlăturarea noţiunii de „suspiciune rezonabilă”, cu o singură condiţie însă: de a înlătura această expresie nu numai din conţinutul art. 202 alin. 1 C. proc. pen, dar şi din conţinutul art. 223 alin. 1 şi 2 C. proc. pen., pentru că acesta este textul special în baza căruia judecătorul decide arestarea, aşa cum am arătat.

Dacă nu se modifică acest text – în opinia mea, se impune modificarea, dar dintr-o altă perspectivă, dar aceasta poate fi subiectul unei alte discuţii – la fel, modificarea propusă nu are niciun efect juridic.

Totuşi, chiar dacă în Camera Deputaţilor se ajunge la modificarea ambelor texte, înlăturându-se noţiunea de suspiciune rezonabilă – poate nepotrivită într-o ţară unde suspiciunea este generalizată – în opinia mea, judecătorul nici atunci nu va fi marcat de această modificare, întrucât arestarea se dispune chiar potrivit actualului text, nu pe suspiciuni, ci pe certitudini, judecătorul dispunând astfel arestarea la fel ca înainte chiar şi după această eventuală modificare.

De ce? O altă întrebare.

Pentru că judecătorul nu arestează când are suspiciuni, ci numai atunci când aceste suspiciuni se transformă în convingeri.

Încerc să argumentez.

Astfel, noţiunea de suspiciune rezonabilă pe care o are în vedere legiuitorul român nu e un termen nou introdus în legislaţia noastră, ea regăsindu-se în jurisprudenţa Curţii Europene în sensul existenţei unor date, informaţii care să convingă un observator obiectiv şi imparţial, care este judecătorul, că este posibil ca persoana cercetată să fi săvârşit o infracţiune, desigur un set minim de fapte şi informaţii ce ar rezulta din probe, nu de acelaşi nivel şi încă insuficiente la momentul arestării pentru a justifica o condamnare.

Efectul acestora este acela al formării convingerii judecătorului că persoana în cauză ar fi comis fapta prevăzută de legea penală.

Mai mult, dacă judecătorul nu are această certitudine a confirmării săvârşirii faptei, el nu va aresta, mai exact, el nu va aresta pe suspiciuni, chiar dacă textul le prevede, ci pe certitudinea ce rezultă din probele înaintate de procuror cu privire la săvârşirea faptei.

Aceasta a fost practica judecătorului înainte, această practică, în opinia mea, va rămâne în continuare.

Este adevărat că judecătorul nu poate exterioriza această convingere, pentru că altfel s-ar antepronunţa, ceea ce legea nu-i permite, şi de aceea în motivarea hotărârii va uzita, de regulă, expresia „există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune”.

Aşadar, chiar dacă va fi reformulat textul actual înlăturând termenul de „suspiciune rezonabilă” atât din dispoziţiile art. 202 alin. 1 C. proc. pen, cât şi din dispoziţiile art. 223 alin. 1 şi 2 C. proc. pen., o atare înlăturare nu aduce nicio modificare în optica judecătorului, întrucât, chiar dacă există suspiciuni rezonabile, judecătorul va aresta nu pe suspiciunea de săvârşire a faptei, ci pe certitudinea săvârşirii acesteia.

O ultimă observaţie: se „pedalează” atât de mult, pe de o parte, pe înlăturarea formulării de „suspiciune rezonabilă” corelativ cu adăugarea ca alternativă a arestării a noţiunii de „indicii temeinice”.

Dar ce înseamnă indicii temeinice? În actualul Cod nu sunt definite, însă în vechiul Cod de procedură penală erau definite – şi oricând judecătorul le poate interpreta şi în acest sens – în art. 681, în care se arăta expres: „Sunt indicii temeinice când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta”.

Ca atare, dacă arestarea se poate dispune şi pe baza unor indicii temeinice, nu numai pe probe, înţelesul noţiunii aşa cum a fost prezentată mai sus trimite la „presupunere rezonabilă”, mai exact la „suspiciune rezonabilă”, cele două noţiuni deşi nu sunt identice fiind totuşi asemănătoare în conţinut.

Aşadar, pe de-o parte, se înlătură expres termenul de „suspiciune rezonabilă” din text, dar, în egală măsură, pe de altă parte, la alternativa arestării pe „indicii temeinice” se adaugă acest termen – este adevărat, nu expres prin formularea directă de „suspiciune rezonabilă”- ci indirectă, implicită de „presupunere rezonabilă”.

Atunci de ce această modificare?

O scurtă concluzie.

Materia măsurilor preventive şi în special a arestării preventive este atât de sensibilă prin prisma consecinţelor sale, întrucât introducerea unei formulări, expresii sau cuvânt – de pildă „şi” ori „sau” – pot avea consecinţe atât de mari pentru persoana cercetată, pentru inculpat de a fi sau nu arestat.

Modificările în Codul de procedură penală trebuie făcute cu mai multă acurateţe, corelări, fineţe.

În momentul de faţă, în opinia mea, prevederile actuale ale Codului de procedură penală sunt suficiente – sigur se regăsesc şi necorelări ce pot face subiectul altor discuţii – pentru a se ajunge la concluzia că în procesul penal funcţionează regula că arestarea preventivă este excepţia.

Caracterul excepţional al măsurii arestării preventive fixat în principiul fundamental al procesului penal prevăzut la art. 9 C. proc. pen. intitulat „Dreptul la libertate şi siguranţă” este un argument hotărâtor.

Totul depinde numai de judecător, de interpretarea pe care o dă textelor, de însuşirea rolului imens pe care îl are, de a face echilibru dintre acuzare şi apărare, astfel încât arestarea să nu devină o regulă, ci o excepţie în desfăşurarea procesului penal.

Prof. univ. dr. Dumitru Virgil Diaconu
Universitatea din Piteşti


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.