Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Reintegrarea socială. Principiu al procesului penal (I)
20.05.2015 | Ionuț URSULEASA


„O normă care cere omului să nu fie om este absurdă şi nu poate produce efecte” – Vintilă Dongoroz

Funcțiile dreptului sunt definite sui generis ca fiind acele activități concrete pe care le desfășoară (le execută) dreptul pentru a-și realiza scopul său fundamental, acela de a reglementa conduita oamenilor și de a asigura ordinea în societate, potrivit voinței generale[1]. Putem enumera, în mod exemplificativ și nu limitativ:
– Funcția de conducere a societății
– Funcția normativă a dreptului
– Funcția de instituționalizare juridică
– Funcția de conservare și apărare a valorilor fundamentale
– Funcția preventivă[2].

Ne oprim însă asupra funcției preventive, pentru că aceasta este capabilă de a împiedica nașterea raportului juridic de drept penal, care dă statului posibilitatea de dispoziție asupra persoanei care a comis o infracțiune. Ea reprezintă modul de modelare a conduitei umane în acord cu interesul general, în primul rând, prin mijloace specifice cum ar fi legiferarea sau sancționarea individului care va fi pe viitor “educat” în spiritul respectării legilor. Acest lucru reprezentând în esență caracterul educativ al procesului penal, care nu realizează o influență doar asupra individului care a comis fapta ci, în mod indirect, și asupra celorlalți care ar fi tentați să comită astfel de fapte.

Legiuitorul român s-a axat în mare parte doar asupra pedepsirii infractorului până acum, adică, a accentuat mai mult funcția de pedepsire, în detrimentul celei de prevenire.

Ultimele date ale Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor indică o evoluţie a numărului deţinuţilor. Astfel, tendinţa de evoluţie, în perioada 1990-2010, a numărului total al persoanelor private de libertate evidenţiază, faţă de anul de referinţă 1990, creşteri în toţi anii incluşi în analiză, saltul cel mai semnificativ înregistrându-se în 1998, când numărul acestora s-a dublat (de la 26.010 la 52.149). Şi numărul deţinuţilor recidivişti a crescut, faţă de anul 1990, însă ritmul de creştere a fost unul mult mai spectaculos. Astfel, pe durata întregului interval de timp supus analizei, creşterile au fost, de exemplu, cu peste 100%, în anii 1991 şi 1992, cu peste 200%, în perioadele 1993-1996 şi 2007-2010, cu peste 400%, între anii 1998 şi 2003, şi cu peste 300%, între 2004 şi 2006.

Concluzia relevă că politica penală în România nu este tocmai eficientă. Nu atât în prevenire și în combatere, dar mai ales în reintegrare, existând și creșteri ale ratei recidivei, care, pe lângă perseverența infracțională a infractorului, mai relevă și un alt lucru, cât se poate de evident: Politica penală nu vizează reintegrarea pe cât de mult s-ar impune.

După statistici, putem afirma că acest sistem axat pe represiune nu și-a atins scopul sau că este necesară o reorientare a activității de legiferare axată în principal pe încercarea de reintegrare a condamnatului în societate.

Un rol foarte important în acest sens îl poate juca Serviciul de probațiune, împreună cu programele psiho-sociale desfășurate în penitenciare de către deținuți, în perioada executării pedepsei. Vă redau o serie de interviuri realizate de specialiști cu recidiviştii care îşi executau pedeapsa privativă de libertate la penitenciarele Giurgiu, Jilava, Rahova şi Târgşor, care întăresc necesitatea îmbunătățirii acestei orientări.

Aceştia susţin că mediul penitenciar nu le oferă şansa reabilitării. Cei cu un nivel de educaţie scăzut au fost de părere că programele desfăşurate nu sunt eficiente, deoarece sunt destinate celor cu un nivel de instrucţie mediu şi mulţi dintre ei nu înţeleg ceea ce li se comunică în cadrul acestora. În schimb, cei cu un grad de şcolaritate mai ridicat au apreciat că nu au ce învăţa de la aceste activităţi, că oferta nu este suficient de atractivă şi interesantă, că penitenciarul nu le creează toate oportunităţile pentru a lucra ceea ce le place. Deţinuţii nu percep eficienţa programelor pe termen lung, considerând că utilitatea lor este strict limitată la perioada de detenţie. Astfel, principalul motiv pentru care declară că s-au înscris la diversele activităţi socio-educative desfăşurate în penitenciare este acela de a primi evidenţieri, pentru a-şi revoca unele măsuri disciplinare sau pentru a avea „garanţia” că nu li se va amâna liberarea condiţionată. Un alt beneficiu, resimţit în special de cei de la regimul închis, este acela de a ieşi din camere. Puţini consideră însă că învaţă sau deprind ceva. Participanţii la studiu susţin, în continuare, că programele care se organizează în penitenciare nici nu au cum să fie eficiente, atât timp cât ele se desfăşoară o oră pe săptămână, restul timpului fiind petrecut în celulă, cu ceilalţi deţinuţi. În plus, în zilele în care se suprapun mai multe activităţi, aceştia sunt nevoiţi să opteze pentru una dintre ele, neputând participa la toate. Munca este singura activitate apreciată pozitiv de aproape toţi cei intervievaţi. Totuşi, există şi cazuri în care respondenţii au menţionat că nu li s-a permis să iasă la muncă. Este, de exemplu, situaţia celor condamnaţi pentru trafic de droguri. Aceştia nu sunt lăsaţi să muncească în afara penitenciarelor, de teama de a nu introduce droguri în incinta închisorii. Altora nu li s-a dat voie să muncească, pe motiv că au un caracter potenţial violent”[3].

O angrenare în acest proces de reintegrare și a altor autorități este necesară și poate constitui o soluție, dar acest lucru nu ar fi îndeajuns dacă reintegrarea nu ar fi ridicată la rang de principiu consfințit al procesului penal. Edictarea lui expresă în lege este necesară, întrucât ar presupune o serie de avantaje, cum ar fi:
– instituirea unui cadru legal
– crearea unor instituții sau eventual gruparea acestora pentru punerea în aplicare a dispozițiilor
– universalitatea aplicării și cunoașterii
– instituirea unei posibile sancțiuni a autorităților dacă nu ar fi respectat.

Principiile directoare sau fundamentale ale procesului penal sunt reguli cu caracter general în temeiul cărora este reglementată întreaga desfășurare a procesului penal[4]. Ele sunt determinate de însuși scopul procesului penal și prezintă importanță mai ales pentru practică judiciară penală, întrucât servesc aplicării corecte a normelor juridice procesual penale, în conformitate cu scopul procesului penal și cu exigențele privind drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor[5].

Se vorbește foarte mult despre drepturile inculpatului, accesul la justiție, echitate și, mai ales, de celeritate a procesului penal, dar se pune foarte puțin problema reintegrării celor celor care au fost supuși încarcerării.

Aplicarea pedepselor a avut o evoluţie complexă de-a lungul istoriei, căutându-se în permanenţă identificarea celei mai eficiente modalităţi de intervenţie pentru atingerea obiectivelor majore ale justiţiei penale: prevenirea dezvoltării fenomenului infracţional şi resocializarea persoanelor condamnate. În acest sens, s-a recurs la folosirea unor metode diversificate, începând cu tortura, exterminarea fizică, munca zilnică şi ajungându-se, în prezent, la tratamentul penitenciar direcţionat spre reabilitarea şi resocializarea infractorilor, superficial conform rezultatului.

Privarea de libertate s-a dovedit a fi, în general, cel mai eficient mijloc de pedepsire dintre cele utilizate până acum, însă impactul puternic al acesteia nu poate fi ascuns sau ignorat. Se constată tot mai puţine rezultate pozitive şi, în special, creşterea recidivei, care duc la concluzia că şi acest mijloc de pedepsire, în forma utilizată astăzi, se îndreaptă spre eşec.

În ciuda eforturilor de intervenție în reeducarea condamnatului, plasarea unora dintre aceștia și includerea lor în „cultura penitenciarelor” face ca reintegrarea în societate să devină foarte dificilă sau chiar imposibilă.

Condamnatul percepe timpul, durata pedepsei privative de libertate, dintr-o poziţie coercitivă, apăsătoare și nu una de echitate ca rezultat al faptelor sale. Aici se află, de fapt, punctul de pornire în înţelegerea psihologiei deţinutului. Putem spune astfel că funcția de represiune se impune în detrimentul celei educative.

Condamnatul este închis ca urmare a unei conduite antisociale, a săvârşirii unor infracţiuni. Mulţi dintre aceştia sunt inadaptaţi social, incapabili să se integreze în cerinţele normelor de convieţuire socială, cu o viaţă care se rezumă mai ales instinctelor şi satisfacerii trebuinţelor primare; au o moralitate scăzută şi un trecut pătat care le apasă conştiinţa. Impactul privării de libertate asupra personalităţii deţinutului este, de cele mai multe ori, dramatic.

Baza si criteriul de proporționalizare a pedepsei ar trebui să fie cel al periculozității criminale[6]. Acest lucru nu este ușor de stabilit și realizat mereu. Distingem astfel între mai multe ipoteze și consecințe:
– când pedeapsa aplicată este percepută ca fiind pe măsura faptei, condamnatul o va accepta;
– însă, când pedeapsa este apreciată ca fiind mai aspră decât infracţiunea săvârşită, deţinutul consideră că i s-a făcut o nedreptate şi suferă o sancţiune vădit disproporţionată cu gravitatea faptei săvârşite. El va rămâne neîmpăcat, revendicativ şi ostil administraţiei locului de deţinere, fiind dominat de sentimentul de victimizare. Prevenirea unei asemenea situații, prezentă și în jurisprudența din România, poate constitui un alt motiv pentru a eficientiza reintegrarea socială a condamnaților.

Practic, activitatea de reeducare desfăşurată cu persoanele private de libertate trebuie continuată şi după eliberarea acestora din penitenciar, prin prevenirea marginalizării sociale a fostului deţinut. Aceasta din urmă presupune, din partea comunităţii, un proces de resocializare care constă într-un fenomen de abandonare a unor convingeri şi atitudini anterioare, de stigmatizare şi excluziune socială a fostului condamnat şi de învăţare şi adoptare de noi concepţii şi comportamente în ceea ce priveşte percepţia fostului deţinut în cadrul comunităţii.

Este necesar, totodată, ca societatea în ansamblul ei să promoveze o atitudine de toleranţă în ceea ce-l priveşte pe fostul deţinut, considerându-l, prin urmare, ca fiind o persoană ale cărei probleme se pot rezolva, nu prin izolarea de comunitate, ci prin includerea în aceasta. În realitate însă, acest lucru nu se întâmplă, ei purtând povara de „pușcăriaș” pentru tot restul vieții, de cele mai multe ori. Poate că tocmai aici ar trebui nuanțate abordările, adică, în a promova toleranță și acceptare față de astfel de oameni și nu numai. Putem spune astfel că persoana condamnată suferă o dublă pedeapsă. Mai întâi de libertate și drepturi din partea statului ca efect al propriei fapte, apoi cea provenită din partea semenilor. Trebuie înţeles și aplicat principiul potrivit căruia deţinuţii sunt privaţi de libertate cu scopul de a fi reabilitaţi şi ajutaţi să se integreze în societate, şi nu doar pentru a fi pedepsiţi şi izolaţi de comunitate. Astfel de principii de incluziune socială a foştilor deţinuţi sunt urmate cu succes în alte ţări, precum Norvegia, unde doar 20% dintre deţinuţi sunt recidivişti, iar rata criminalităţii este cea mai mică din lume. Nu putem confunda acceptarea sau tolerarea condamnatului cu cea din cadrul grupurilor infracționale, unde comiterea unei fapte penale este o obișnuință, o integrare, un mod de câștigare a existenței sau toate în același timp, ci trebuie o încercare de înțelegere a situației speciale în care persoana se află și a evita etichetarea în orice fel.

Plecând de la aceste semnale de alarmă, pentru a susţine reintegrarea în societate şi pe piaţa muncii a foştilor deţinuţi, în vederea combaterii şi prevenirii infracţionalităţii, Administraţia Naţională a Penitenciarelor (ANP), în parteneriat cu Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), Universitatea de Vest din Timişoara (UVT), Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) şi Centrul Regional de Formare Profesională a Adulţilor Călăraşi (CRFPA), implementează proiectul: „Revenirea foştilor deţinuţi pe piaţa muncii și integrarea lor în societate”. Proiectul este co-finanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU) 2007-2013[7]. Această ințiativă este mai mult decât lăudabilă și binevenită pentru ca persoanele cu cazierul pătat să fie din nou incluse pe piața muncii, în vederea asigurării unui venit și pentru a-i ține departe de viața infracțională.

Nu doar România se confruntă cu problema reintegrării celor încarcerați, ci și restul statelor membre ale Uniunii Europene, cum ar fi Germania, unde, prin intermediul unor programe guvernamentale cum ar fi „New Choices”, s-au creat unele legături între piața muncii și foștii deținuți, lucru care le-a conferit angajatorilor posibilitatea de a se folosi de serviciile lor. În Franța, sprijinul autorităților este infim și, deși există proiecte de reintegrare în cursul încarcerării, o parte din acestea nu sunt puse în practică la părăsirea penitenciarului, la fel ca în cazul României.

Gruparea mecanismelor și a instituțiilor sub egida unui principiu consfințit expres poate fi o soluție. Consider că această preconcepție este o piedică în calea unei evoluții în plan social. A ne reeduca în acest sens și a întări ideea de reintegrare printr-o legiferare și un set de măsuri concrete nu poate constitui decât un avantaj și o alternativă la tradiția legiuitorului român.


[1] N. Popa, Teoria Generală a Dreptului, Ediția a 5-a, Ed. C. H. Beck, București, 2014.
[2] Costică Voicu, Teoria Generală a Dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2006.
[3] Cristina Dâmboeanu: Recidiva. Lucrare de Doctorat.
[4] V. Dongoroz. Explicații teoretice ale Codului penal român, Vol. I, Ed. All Beck, București, 2006.
[5] Gheorghiță Mateuț, Tratat de procedură penală, Vol. I, Ed. C. H. Beck, București, 2006.
[6] F. Grispigni: Introductioan de politique criminelle au problemde l’etat dangereux, in Le problem de l’etat dangereux, deuxieme Cours International de Criminologie. Ed. Maison de L’Unesco, Paris, 1954.
[7] „Revenirea foştilor deţinuţi pe piaţa muncii şi integrarea lor în societate”, Proiect co-finanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013; Axa prioritară 6 “Promovarea incluziunii sociale”; Domeniul major de intervenţie 6.2 “Îmbunătăţirea accesului şi a participării grupurilor vulnerabile pe piaţa muncii”; Proiect POSDRU/70/6.2/S/33488.


Consilier juridic Ionuț Ursuleasa

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate