Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Dreptul la apărare și independența avocatului
25.05.2015 | Călin Viorel IUGA

JURIDICE - In Law We Trust

1. La data de 22 iulie 2011, Andres Behring Breivik, un extremist de dreapta norvegian, a detonat o mașină-capcană în apropierea clădirilor guvernamentale din Oslo, ucigând opt oameni. La o distanță de câteva ore, a debarcat pe insula Utøya, unde se desfășura o tabără a Partidului Muncitoresc, și, pretinzând a fi polițist, a deschis focul asupra tinerilor prezenți, împușcând mortal 69 de persoane. Cea mai tânără dintre victime a fost Sharidyn Svebakk-Bøhn, care tocmai împlinise 14 ani[1].

Întrucât vinovăția sa a fost evidentă, procesul lui Breivik a fost dominat de dezbaterea privind sănătatea sa mintală. După multiple analize psihologice, s-a constatat că Breivik este responsabil pentru faptele sale și a fost condamnat la 21 de ani de închisoare.

Apărarea pe durata întregului proces a lui Breivik, începând cu a doua zi după comiterea faptei, a fost asigurată de avocatul norvegian Geir Lippestad (născut în 7 iunie 1964), cunoscut ca activist socialist.

Avocatul norvegian, deși a fost șocat de cele întâmplate, a ales să asiste și să reprezinte un om cu convingeri politice diametral opuse și contrar resorturilor sale intime, pentru că cineva trebuia să facă asta pentru statul de drept și pentru respectarea drepturilor omului. „Mi-am pierdut o parte din suflet când am acceptat să apăr un monstru”, declara Geir Lippestad revistei franceze ParisMatch, arătând totodată că: ”Este ușor să spui: este foarte crud, acest individ nu ar trebui să aibă aceleași drepturi ca și ceilalți, însă dacă noi schimbăm regulile pentru o singură persoană, amenințăm esența democrației”. Orice persoană are dreptul de a fi asistat de un avocat în fața unui Tribunal.

Prima reacție a avocatului a fost de a refuza cazul. A luat decizia de a-l apăra pe Breivik în urma discuției pe care a avut-o cu soția sa, de profesie infirmieră, care l-a făcut să înțeleagă că nu poate să refuze cazul: ”Așteaptă, dacă acesta ar fi fost rănit de gloanțe, medicii și infirmierele l-ar fi tratat, și-ar fi făcut meseria. Tu ești avocat, nu vrei să îți faci și tu treaba?”[2].

2. La data de 6 septembrie 2007, la Secția 2 Poliție din cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Brașov, s-a înregistrat sesizarea lui Constantin Cristian Cioacă cu privire la dispariția soției sale Elodia Marilena Ghinescu, sesizarea purtând data de 5 septembrie 2007.

La 18 septembrie 2007, procurorii au început urmărirea penală față de Cioacă sub aspectul săvârșirii infracțiunii de omor calificat, reținându-se că, în noaptea de 29 spre 30 august 2007, și-a ucis soția, după care a segmentat cadavrul și l-a aruncat într-un loc neidentificat.

La 12 februarie 2009, Elodia Ghinescu a fost oficial declarată dispărută, acesta fiind primul pas spre declararea decesului.

Pe 2 iulie 2013, Cristian Cioacă a fost condamnat la 21 de ani de închisoare plus 5 ani interzicerea drepturilor civile[3].

Apărarea lui Cristian Cioacă pe parcursul urmăririi penale a fost asigurată de avocatul român Florentin Sorescu din Baroul Argeș, care, la momentul preluării cazului, se pregătea să părăsească profesia de avocat în schimbul celei de scriitor, fiind pasionat de dramaturgie.

Florentin Sorescu a ajuns avocatul lui Cristian Cioacă dintr-o pură întâmplare. Acesta declara unei publicații române: ”Cristian Cioacă a apelat, inițial, la un avocat din orașul lui, care l-a sfătuit să își ia un apărător din afara Baroului Brașov, ținând cont de poziția soției sale în acest barou. A discutat apoi cu un avocat din Pitești, dar nici acesta nu avea timp să se ocupe de caz. Fiindu-mi prieten, însă, mi-a recomandat mie dosarul și, astfel, am ajuns să-l reprezint în justiție”[4].

Deoarece Cristian Cioacă nu a vrut să asculte sfaturile avocatului său, acesta din urmă a denunțat contractul de asistență juridică. Avocatul Florentin Sorescu și-a motivat refuzul astfel: „Mi-a cerut să mă ocup de divorțul de Elodia, dar i-am spus că nu este un gest potrivit, că demersul se va întoarce împotriva lui și că va stârni multă antipatie. Eu nu am fost de acord să facă demersul acesta. Mi-a explicat punctul lui de vedere și am căzut de comun acord să-și angajeze pe altcineva. Este viața lui, în fond!”[5].

3. Din studiul comparativ al celor două cazuri se nasc mai multe întrebări: Independența avocatului ca individ este una absolută? Orice persoană indiferent de vinovăție și de fapta pe care a săvârșit-o are dreptul să fie apărată de un avocat? Avocatul poate să refuze apărarea unui om în orice situație și, în caz afirmativ, aceasta trebuie motivată? Între sistemul de drept bazat pe respectarea drepturilor omului și avocat, ca individ, cine este mai important? În situația extremă în care toți avocații ar refuza apărarea, ce se întâmplă cu dreptul la apărare și cu statul de drept?

Răspunsul la prima întrebare este de fapt și răspunsul la celelalte întrebări.

Privind din interior, nu poți obliga un avocat să presteze un serviciu contrar convingerilor sale. Intima convingere a fost definită ca fiind o stare psihologică comună tuturor oamenilor în legătură cu părerea lor fermă, de neclintit despre anumite fenomene, evenimente, situații[6].

În psihologie, conștiința morală este instanţa psihică de raportare la sentimentele de stimă de sine, de valorizare, de culpabilitate, de umilire, dar şi de compensare. Stima de sine scăzută se reflectă în mod negativ în statutul social al avocatului, atât ca individ, cât și ca profesie, atât timp cât independența este incompatibilă cu victimizarea și cu umilirea.

Aparent, exercitarea profesiei de avocat ar înseamna identificarea avocatului cu cauza clientului, respectiv cu scopul urmărit de client și cu mijloacele propuse de acesta pentru atingerea scopului, toate moderate de avocat. Această identificare presupune un scop și mijloace legale și o filtrare critică a versiunii subiective a clientului despre șansele sale de câștig. În realitate, dacă avocatul nu își păstrează independența față de client, nu va putea să îi dea sfaturi obiective și nu va putea sancționa și cenzura conduita clientului atunci când acesta încalcă legea și morala.

Însă există și situații în care avocatul luptă pentru o cauză, deși nu crede în ea, numai pentru faptul că încasează un onorariu.

Exemplul dat de avocatul norvegian cu medicul care trebuie să salveze orice pacient care îl cheamă nu poate fi aplicat profesiei de avocat pentru simplul motiv că exercitarea profesiei de avocat nu este o chestiune de viață și nu se consumă de regulă într-un singur act, prin mijloace obiective.

Medicul nu se identifică niciodată cu problema pacientului și îi este interzis să aplice proceduri medicale în care nu crede.

În profesia de medic, actul profesional este inițiat de medic, pe când, în profesia de avocat, avocatul acționează numai după ce se sfătuiește cu clientul și uneori numai după ce primește aprobarea acestuia.

La medici nu o să întâlnim niciodată situația în care în timpul unei proceduri medicale consimțite sau nu de pacient medicul îl întreabă dacă face bine ceea ce face. Cel mai comun exemplu este procedura unei operații. De asemenea, medicul aplică aceleași tehnici indiferent de pacient, pe când în cazul avocatului fiecare caz este unic.

Privind din exterior respectarea dreptului de acces la o instanță al oricărei persoane, prevăzut de art. 6 paragraf 1 din CEDO, nu este de natură a înlătura caracterul absolut al independenței avocatului, ca individ.

În cauza SIAŁKOWSKA v. POLAND (cererea nr. 8932/05, paragrafele 111 și 112), CEDO a arătat că independența profesiei de avocat este esențială pentru o funcționare efectivă și corectă a justiției. La analiza responsabilității Statului pentru actele avocaților numiți în cadrul serviciului de asistență juridică, Curtea trebuie să țină cont de garanțiile de independență ale profesiei de avocat. (parag. 111, 112). În acest context, Curtea consideră că nu este rolul Statului să oblige un avocat de a institui orice acțiune în justiție sau să depună orice cale de atac contrar opiniei sale cu privire la perspectivele de reușită ale unei astfel de acțiuni sau remediu. Este în natura firească a lucrurilor că astfel de puteri ale statului ar fi în detrimentul rolului esențial al unei profesii juridice independente într-o societate democratică, care se bazează pe încredere între avocați și clienții lor. Curtea subliniază că este responsabilitatea statului de a asigura un echilibru necesar între, pe de o parte, dreptul oricărei persoane de a se bucura efectiv de acces la justiție și independența profesiei de avocat, pe de altă parte.

Este clar că CEDO nu consideră că este în sarcina sa să critice ori să tragă concluzii cu privire la competența profesională a oricărui avocat și nici să încurajeze o astfel de interferență din partea autorităților statului.

În schimb, Curtea condamnă statele semnatare ale Convenției în cazurile în care asistența juridică fiind obligatorie acestea nu asigură un sistem care să permită înlocuirea imediată a avocatului care, din prisma propriilor convingeri, refuză să acorde o astfel de asistență.

Astfel, în cauza mai sus citată (paragraful 114), CEDO a considerat că a existat o încălcare a art. 6 paragraf 1 din Convenție prin aceea că reglementările interne poloneze aplicabile nu au specificat termenul în care solicitantul serviciului de asistență juridică obligatorie trebuie să fie informat cu privire la refuzul avocatului de a prelua cauza și din această cauză solicitantul a pierdut termenul de apel.

În cauza BERTUZZI v. FRANȚA (cererea nr. 36378/97), CEDO a considerat că a existat o încălcare a art. 6 paragraf 1 din Convenție prin faptul că asistența juridică obligatorie nu a fost efectivă, numirea avocaților fiind una formală. Numirea formală a unui avocat nu satisface exigențele art. 6 alin. (3) lit. (c) referitoare la asistența juridică obligatorie, dacă această asistență nu este efectivă, atât timp cât Convenția este chemată să garanteze drepturi care sunt practice și eficiente, iar nu teoretice și iluzorii[7].

Reticența Curții în a face orice evaluare calitativă profundă a performanțelor unui avocat se explică prin natura relației dintre un avocat și clientul său și riscurile ce le implică amestecul din afară în această relație.

Curtea consideră că responsabile cu respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenție sunt instanțele/parchetele[8], care sunt obligate să asigure reprezentarea părții de către un profesionist în domeniul juridic chiar și atunci când acest drept nu este revendicat (de exemplu, în cazul persoanelor care nu se pot apăra singure, cum ar fi cele cu dizabilități mintale) sau avocatul numit a refuzat preluarea cazului.

Însă, în cauza ASHINGDANE v. UNITED KINGDOM (hotărârea din 28 mai 1985), Curtea a arătat că dreptul de acces la o instanță, prevăzut de art. 6 din Convenție, nu este un drept absolut și poate fi supus unor limitări, cu condiția ca acestea să nu afecteze esența dreptului, să urmărească un scop legitim și să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopurile căutate a fi atinse.

Din hotărârile pronunțate de CEDO, în cauzele mai sus amintite se desprinde prevalența principiului independenței avocatului ca individ față de dreptul de acces la justiție al cetățeanului, drept care nu este absolut și care este limitat de garanțiile de independență ale profesiei de avocat.

În contextul practicii CEDO, Legea nr. 51/1995 și Statutul profesiei de avocat nu garantează în prezent independența totală a avocatului decât în ceea ce privește acordarea asistenței juridice plătite. În acest caz, refuzul de a prelua un caz sau de a denunța contractul de asistență juridică nu trebuie motivat (art. 229 alin. (2) din Statut).

În cazul asistenței juridice gratuite, refuzul avocatului este permis numai în caz de conflict de interese sau pentru ”alte motive justificate” (art. 73 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 51/1995 și art. 153 alin. (1) și alin. (2) din Statut), fără a se arăta care sunt aceste motive. Refuzul avocatului pentru alte motive este considerată abatere disciplinară gravă.

În actuala reglementare din dreptul român, sarcina de asigurare a asistenței juridice gratuite este transferată din responsabilitatea statului în cârca avocatului ca individ, care va fi obligat să presteze serviciile avocațiale inclusiv în cauzele în care nu crede (sunt de la bun început pierdute sau nu este capabil profesional ori emoțional să pregătească apărarea). Un astfel de transfer de responsabilități, pe lângă faptul că încalcă independența avocatului, aduce deservicii cetățeanului care se lasă pe mâna unei apărări formale și care s-ar fi putut apăra mai bine singur.

În plus, în cazul unui malpraxis, avocatul nu se va putea apăra că l-a obligat legea să presteze serviciul obligatoriu.

O alternativă la sancționarea avocatului care refuză să presteze un serviciu contrar convingerilor sale ar putea fi instituirea unei proceduri care să permită înlocuirea cu rapiditate a avocatului care declară că se abține de la prestarea serviciului de asistență juridică obligatorie pentru care a fost numit. Faptul că un avocat se înscrie pe o listă a avocaților dornici să asigure asistența juridică obligatorie nu înseamnă că acesta trebuie să accepte orice cauză care i se repartizează doar pentru simplul motiv că s-a înscris pe această listă în detrimentul unor servicii juridice de calitate pe care CEDO le sancționează atunci când sunt formale.

În concluzie, răspunsul la întrebarea dacă independența profesiei de avocat este una absolută este unul afirmativ. Da, independența este și trebuie să fie una absolută. Independența avocatului nu are un caracter egoist, ci profită în primul rând statului de drept. Chiar dacă orice persoană are dreptul la apărare indiferent de fapta pe care a comis-o și de gradul de vinovăție, între o apărare formală și o lipsă de apărare e mai periculoasă apărarea formală, pentru că poți să faci mai rău clientului decât în situația în care acesta se apără singur. CEDO nu a sancționat niciodată refuzul unui avocat de a-și îndeplini profesia, însă întotdeauna a sancționat apărarea formală.

Avocatul poate să refuze apărarea unui om în orice situație și refuzul nu trebuie motivat.

Între sistemul de drept bazat pe respectarea drepturilor omului și independența avocatului ca individ este mai importantă independența avocatului. Obligarea avocatului la prestarea serviciului contrar voinței sale îl transformă într-un simplu funcționar.

În situația extremă în care toți avocații ar refuza apărarea formală, dreptul la apărare prevăzut de convențiile și tratatele internaționale este salvat, alături de independența avocatului. Aceste legi garantează drepturi practice, iar nu iluzorii. Un sistem de drept nu poate funcționa doar pe hârtie. În schimb, în situația inversă, în care avocații ar accepta apărarea formală, independența avocatului dispare și odată cu ea și sistemul de drept.

În încheiere mă întreb dacă soția domnului Geir Lippestad, infirmieră de profesie, a auzit vreodată pe unul din doctorii din preajma sa spunând aparținătorilor unui pacient: Îmi pare rău, însă nu mai pot face nimic. Operația îi va pune viața în pericol și prefer să trăiască câte zile mai are decât să îl omor cu mâna mea.


[1] Anders Behrin Breivik.
[2] Interviu cu avocatul lui Breivik.
[3] Cazul Elodia Marilena Ghinescu.
[4] Despre avocatului lui Cristian Cioacă.
[5] Despre renunțare avocatului lui Cristian Cioacă.
[6] Tudorel Butoi și Ioana Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară – teorie și practică, Editura Phobos, București, 2003, p. 284.
[7] A se vedea de asemenea cauzele Artico v. Italia, Imbrioscia v. Elveția, Daud v. Portugalia, Czekalla v. Portugalia și Sannino v. Italia.
[8] În cauza Cuscani v. Marea Britanie (hotărârea din 24 septembrie 2002), CEDO l-a numit pe judecător ”gardianul final al corectitudinii procedurilor”.


Avocat Călin Viorel Iuga
Baroul Cluj

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!









JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.