Succinte consideraţii despre căsătorie în Noul Cod civil
27 mai 2015 | Cristian COLCERIU
De la 1 octombrie 2011, a intrat în vigoare noul Cod Civil român şi, odată cu el, au apărut nenumărate legitime întrebări şi dispute doctrinare. Sub imperiul acestor reglementări civile, căsătoria tinde să se profileze mai degrabă ca o afacere, cât se poate de „ofertantă” şi din perspectiva multiplelor modalităţi de desfacere a mariajului. Finalmente, ce se încurajează mai mult, consolidarea instituţiei familiei sau prăbuşirea ei? În noul cadru legislativ, instituţia căsătoriei mai oferă vreo certitudine în ceea ce priveşte stabilitatea şi trăinicia unei legături dintre soţi? Se transformă astfel căsătoria într-un contract în care divorţul devine chiar o afacere profitabilă? Care sunt riscurile financiare ale căsătoriei? Cum va arăta căsătoria gestionată de avocaţi?
Conform vechilor reglementari în materie, căsătoria reprezintă uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, realizată în condiţiile prevăzute de lege, în scopul întemeierii unei familii şi are un statut reglementat de norme legale imperative.
În literatura de specialitate, privită istoric, căsătoria a primit accepţiuni diferite. Pentru Proudhon, de pildă, „căsătoria este sacralitatea justiţiei, misterul viu al armoniei universale, forma dată de însăşi natura speciei umane”. Portalis, împletind elementele laice cu cele religioase, a definit căsătoria ca fiind „societatea bărbatului şi a femeii care se unesc pentru a se perpetua, pentru a se ajuta şi sprijini reciproc, pentru a suporta împreună greutăţile vieţii şi pentru a împărtăşi destinul lor comun”, iar M. Planiol, G. Ripert, A. Rouast consideră căsătoria „actul juridic prin care bărbatul şi femeia stabilesc între ei o uniune pe care legea o prevede şi care nu poate fi ruptă după bunul lor plac.”
Căsătoria a avut în decursul timpului două importante elemente constitutive, unul spiritual, mai ales de ordin moral, care a legat soţul şi soţia, bărbatul şi femeia, iar pe de altă parte, căsătoria a avut şi o latură patrimonială. La noi, din punct de vedere juridic, latura patrimonială a existat în plan subsidiar, neavând caracterul de afacere pe care l-a dobândit mai cu seamă în societatea ultimilor ani. De plano, latura patrimonială a căsătoriei nu avea o importanţă atât de mare încât soţul şi soţia să se gândească de la început cum îşi reglementează aceste raporturi privind bunurile.
În noua concepţie legislativă românească promovată de Codul Civil, contractul de căsătorie îşi propune să reglementeze relaţiile de proprietate ale soţilor, atât în timpul căsătoriei, cât şi în cazul divorţului. E drept că, în genere, doctrina de până acum a validat teza actului juridic bilateral, prin care viitorii soţi consimt în mod liber şi pe deplin egali să se supună statutului legal al căsătoriei, adepţii tezei contractualiste a căsătoriei fiind mai puţini. Noul Cod produce o oarecare modificare de paradigmă şi în acest sens. Viitorii soţi vor putea alege printr-un act semnat în faţa notarului una din cele trei variante de regim matrimonial reglementate prin lege. În cazul divorţurilor, împărţirea bunurilor se face astfel în funcţie de regimul matrimonial ales, care poate fi regimul comunităţii de bunuri, aflat în vigoare, regimul separaţiei de bunuri, în care fiecare are bunurile lui, şi convenţiile matrimoniale, în care o parte din bunuri poate fi supusă regimului comun şi o altă parte poate fi separată. Aceste convenţii pot fi modificate la un an de la încheierea căsătoriei. Există mai multe criterii în funcţie de care părţile pot alege regimul matrimonial, cum ar fi bunurile deţinute înainte de căsătorie, previziunile privind câştigurile ulterioare încheierii căsătoriei.
O importantă noutate pe care Codul civil o aduce este cea a despăgubirilor pe care soţul vinovat de divorţ ar putea fi obligat să le plătească celuilalt soţ. Din acest motiv, vor avea nevoie, oare, viitorii miri de avocaţi şi de consultanţi financiari care să-i îndrume pertinent pentru a rosti un „da” motivat, în deplină cunoştinţă de cauză în faţa ofiţerului stării civile?
Schimbarea fundamentală în instituţia căsătoriei introdusă de Noul Codul civil transformă, de fapt, căsătoria într-o veritabilă afacere din care rezultă drepturi şi obligaţii financiare pentru părţi. Părţile pot intenta acţiuni una împotriva alteia în cazul în care aceste obligaţii financiare nu sunt respectate. Prin noul Cod civil, căsătoria devine o instituţie eminamente juridică şi eminamente comercială. În ce măsură soţul sau soţia vor avea nevoie de avocaţi depinde doar de persoanele în cauză. Majoritatea căsătoriilor care se încheie în România nu au la bază doar considerentul material. O proporţie covârşitoare din bărbaţii şi femeile care se vor căsători nu vor avea nevoie de avocaţi, pentru că nu îşi vor pune problema „cum ne împărţim averea când ne vom certa”, deoarece ei nu pleacă la drum cu acest gând, însă pentru persoanele care au o anumită stare materială şi pentru care riscul de a stabili împărţirea averii după anumite criterii stabilite de un terț, care poate fi un notar, poate fi un judecător, poate fi o altă autoritate, se va pune problema să apeleze la un avocat. Pe de altă parte, introducerea, de către noul Cod, a unui terţ, fie că e judecătorul, fie că e notarul, fie că e o altă autoritate, într-o relaţie personală, este o greşeală de structură, de sistem, pentru că dincolo de aspectele cuantificabile, de bani, de case, de maşini, căsătoria rămâne o comunitate de viaţă socială şi intimă, o relaţie necuantificabilă sub aspectul existenţei unor sentimente, concepţii şi idealuri comune. Intervenţia terţului într-o relaţie intuitu personae creează astfel de repercusiuni şi consecinţe care nu pot fi niciodată evaluate.
Instituţional, posibilitatea divorţului pe cale amiabilă în procedura notarială este de asemenea reglementată. Au existat cazuri când, inclusiv pe vechiul Cod, oamenii au încercat în mod tacit să stabilească modul cum îşi împart averile. În noul Cod Civil, pronunţarea divorţului din culpa unuia dintre soţi are o miză foarte mare, având în vedere că se acordă despăgubiri, prestaţii compensatorii ş.a. Divorţul se pronunţă din culpă doar de către judecător. La notar se duc doar părţile care nu-şi arogă culpa una alteia, soţii care s-au înţeles şi cad de acord asupra modalităţii de încetare a căsătoriei. Culpa are o miză foarte mare când este vorba de averi. Pentru categoria de populaţie înstărită, această nouă reglementare oferă un plus de pârghii juridice pentru a-şi securiza averile, dar pentru cei mai mulţi nu va însemna nicio schimbare.
Noul Cod civil mai reglementează nu doar chestiuni de ordin patrimonial, ci şi chestiuni care ţin oarecum de intimitatea soţilor, cum ar fi, de pildă, dreptul de a citi corespondenţa soţului, anumite drepturi care ţin de natura relaţiei propriu-zise de pe parcursul căsătoriei. Există un articol nou în Codul civil care se numeşte „independenţa soţilor” şi care interzice expres soţilor să verifice sau să cenzureze corespondenţa celuilalt soţ sau să intervină în relaţiile sociale ale celuilalt soţ. Există această interdicţie de a deschide scrisorile soţului, de a umbla în corespondenţa lui, chiar de a-i controla în acest mod prietenii. În aceste condiţii, mai pot biletele amoroase sau sms-urile obţinute în mod ilicit să constituie probe într-un proces civil? Sub acest aspect, Noul Cod civil nu aduce nimic nou, nu face decât să scoată metodele din jurisprudenţă şi din modalitatea în care cei care au interpretat dreptul după vechiul Cod s-au raportat la această problemă. În privinţa probelor, este o chestiune distinctă din punct de vedere tehnic. Una este să sustragi scrisoarea soţului şi alta este situaţia creată după ce soţul a deschis scrisoarea, a pus-o pe masă, iar reclamantul ia acea scrisoare şi o poate folosi ca probă. În măsura în care acel înscris a fost obţinut legal prin încredinţare sau prin neîmpiedicarea de către un soţ a accesului celuilalt soţ, poate fi folosit ca probă.
Alegerea regimului matrimonial nu va fi obligatorie, în momentul aflării viitorilor soți la ofiţerul stării civile, deoarece legea spune că dacă soţii nu aleg, li se aplică regimul comunităţii de bunuri, care este regula, iar excepţia, convenţia făcută pentru alt regim. E drept că posibilitatea ca unul dintre soţi să poată să ceară modificarea acestui regim poate trezi anumite suspiciuni celuilalt, în sensul sentimentelor pe care le are, cu repercusiuni asupra relaţiei. Preocuparea sporită a unuia dintre soţi pentru bunurile materiale nu are cum să nu-l impacteze pe celălalt. Efectul este similar cu cel al unui contract prenupţial, deoarece, în momentul în care începi o relaţie și îţi pui problema ce se va întâmpla când ea se va termina, din start are semnificaţii negative. E greu de crezut ca cineva să înlocuiască regimul separării de bunuri cu cel al bunurilor comune. Invers, da.
Acest regim matrimonial ales va fi public. Legea spune foarte clar că toate aceste convenţii se înscriu în Registrul convenţiilor matrimoniale care se păstrează la notar şi precizează expres că orice persoană, chiar fără să justifice un interes, poate să consulte acest registru. Singura explicaţie a acestui fapt este protecţia creditorilor. Creditorii pot să se intereseze ce se întâmplă cu bunurile unei familii care are o datorie la ei. În raport de regimul matrimonial ales, există un regim juridic specific pentru posibilitatea soţilor de a dispune sau de a administra bunurile. O altă explicaţie a raţiunii registrului ar fi aceea de a proteja persoanele care cumpără bunurile de la soţi. Dacă în acest registru este trecut că bunul este proprietatea personală a unuia dintre soţi, celălalt soţ nu poate pretinde unui cumpărător retrocedarea bunului. Soţul care consideră şi face dovada că bunul vândut unui terţ a fost un bun comun şi n-a fost un bun personal are posibilitatea de a introduce o acţiune în daune împotiva celuilalt soţ. Accesul la acest registru n-ar trebui să vatăme pe nimeni, cu atât mai mult cu cât fiscul îl poate folosi în interesul său. Apare astfel o nouă probă în ceea ce priveşte controlul averilor! În cerc, rostul acestui registru ar fi unul de utilitate publică care să asigure protejarea circuitului civil.
O altă noutate formulată explicit în textul de lege este apariţia noţiunii de logodnic. Legea spune că logodna este o promisiune reciprocă de căsătorie şi nu e condiţionată de concubinaj. În cazul ruperii logodnei există posibilitatea ca logodnicul părăsit abuziv să solicite despăgubiri. Legea spune că cel care în mod abuziv desface logodna este obligat să restituie logodnicului neculpabil cheltuielile pe care acesta le-a făcut în vederea căsătoriei şi să repare orice alte prejudicii de natură morală sau materială. La rigoare, nu poate fi vorba chiar de orice fel de prejudiciu. Prejudiciul trebuie să fie cert, rezonabil şi să poată fi demonstrat. Logodna este reglementată doar din punct de vedere spiritual şi recunoscută ca instituţie juridică, iar efectele ei patrimoniale sunt doar post factum. Ceea ce se întâmplă în timpul logodnei, care este regimul juridic al bunurilor, nu este reglementat, ceea ce înseamnă că sunt aplicate normele dreptului comun. Legiuitorul intervine doar după ce se desface logodna, stabilind drepturile pe care le are persoana lezată. Dacă mireasa fuge din faţa altarului, mirele este îndreptăţit să solicite verigheta, pantofii, rochia de mireasă şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru nuntă. Prin cheltuieli în vederea căsătoriei se pot include exemplificativ achziţionarea unei case, a unui automobil, însă trebuie probată legătura directă dintre cheltuieli şi scopul pentru care au fost făcute. Ce probe s-ar putea aduce pentru a demonstra că aragazul a fost cumpărat în vederea căsătoriei sau că unul din soţi a ţinut o dietă plătită la nutriţionist pentru a arăta bine la nuntă?
Autorii acestui nou Cod civil nu au contemplat până la capăt efectele acestei legi. Apar astfel şi ipoteze reglementate care în practică nu au fost întâlnite. Fie că autorii probabil le-au preluat dintr-o altă legislaţie sau s-au raportat la un alt tip de societate. Orice societate are legea pe care o merită! Nu ştim, însă, dacă există o relaţie de complementaritate între starea societăţii noastre şi structura acestei legi, deoarece actualele reglementari de drept civil se raportează, mai degrabă, la o societate postmodernă în care oamenii au ab initio un spirit mercantil avansat şi în care nu mai există, practic, statuată o stare de spiritualitate adevărată între persoane, totul învârtindu-se în jurul banului. O să vină şi o să spună autorii codului că au reglementat doar relaţiile patrimoniale. Este greşit! Codul reglementează căsătoria în integralitate ori accentul pus doar pe o anumită latură dezechilibrează edificiul. În economia Codului drepturile personale, nepatrimoniale sunt reglementate cu destulă parcimonie în câteva articole în care se vorbeşte despre aceleaşi obligaţii cunoscute pe care le au părţile unele faţă de altele: obligaţia de respect, de a se susţine reciproc etc. Pe această latură, nu există nicio evoluţie în materie de reglementare. Actuala abordare legislativă nu este destinată întăririi instituţiei căsătoriei, ci dimpotrivă.
Mai este de reţinut că, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, Primăria te căsătoreşte şi tot Primăria te poate divorţa. Divorţul administrativ efectuat la primărie este gratis şi durează 30 de zile. Trebuie doar să completezi o cerere şi o „declaraţie de stăruinţă”. Condiţiile pentru un divorţ administrativ sunt ca ambii soţi să fie de acord cu desfacerea căsătoriei, niciunul dintre soţi să nu fie pus sub interdicţie, să nu aibă copii minori şi să se înţeleagă asupra numelui pe care îl vor purta ulterior.
Dr. Cristian Colceriu
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
