Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Merg în instanţă să îmi dovedesc nevinovăţia
28.05.2015 | Adrian-Relu TĂNASE


Rezumat: Potrivit art. 23 pct. 11 din Constituţia României, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este prezumată nevinovată. Prinşi în flagrant, aflaţi în curs de urmărire penală sau proaspăt trimişi în judecată, inculpaţii din zilele noastre, fie ei respectabili politicieni, poliţişti, magistraţi, funcţionari publici sau orice altă categorie socio-profesională, au preluat, din folclorul (sub)urban, expresia „voi merge în instanţă să îmi dovedesc nevinovăţia!”. Articolul de faţă doreşte să aducă din nou în atenţia cititorilor adevărul axiomatic că într-un stat de drept nevinovăţia este prezumată până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, iar nevinovăţia nu se poate dovedi niciodată, deoarece ea este de Constituţie şi Codul de procedură penală prezumată.

Ne aflăm în plină tranziţie şi “revoluţie”, economică, socială, politică şi juridică, noile coduri dovedindu-şi deja foloasele (a se vedea noul Cod civil, de departe cel mai bine elaborat dintre cele patru noi coduri, în opinia mea subiectivă, desigur) sau ponoasele (a se vedea noul Cod de procedură penală, la care Curtea Constituţională a avut mult de furcă, constatând deja existenţa a peste 15 articole neconstituţionale). “Revoluţia bunului simţ”, clamată odinioară de unii oameni politici care au dispărut, misterios, în “menadrele concretului”, lăsând în urmă fanii dezamăgiţi, a fost înlocuită relativ recent de “România lucrului bine făcut” ori bine tăcut, după caz.

Cercetarea penală a oricărei persoane suspecte, faţă de care există suspiciunea/bănuiala rezonabilă[1] (o altă exprimare doctă, intelectuală, plină de inefabil) că ar fi comis o faptă prevăzută de legea penală, generează, faţă de respectiva persoană, stres, timp pierdut pentru a da explicaţii în faţa organelor de poliţie şi parchet, bani pentru angajarea de apărător, o stare generală de insecuritate personală cu privire la traiectoria vieţii sale private şi profesionale, în general. Când persoana suspectată este una care exercită o funcţie publică (politician, magistrat, notar, poliţist, prefect, primar, preşedinte de Consiliu judeţean etc.), pe fondul „asaltului mediatic” la care este supusă respectiva persoană, apar, de multe ori, erori în comunicarea publică, bâlbe, exprimări nepotrivite sau incorecte din perspectiva juridică.

În ultima vreme, odată cu recolta de primăvară-vară a politicienilor suspectaţi de fapte de abuz în serviciu sau corupţie s-au înmulţit şi exprimările nefericite sau defectuoase venite din partea suspecţilor de serviciu care fac sarea şi piperul televiziunilor de ştiri şi a mijloacelor mass-media, în general. Dorind să demonstreze, cu orice preţ, mai ales în faţa familiei, cunoştinţelor, prietenilor de pe Facebook sau a amicilor din cluburile de pe litoral ori a celor de lecturi fine, telectuale, că sunt “total nevinovaţi” şi că nu au nicio legătură cu respectiva cauză penală în care au fost audiaţi fără nici un rost sau implicare, suspecţii noştri afirmă, la unison, într-un refren care ar avea şanse şi pe la Eurovision, că vor merge în instanţă să îşi dovedească nevinovăţia (sic!).

Când o astfel de exprimare vine din partea unor jurişti cu state vechi (a se vedea cazul fostului judecător al Curţii Constituţionale, de exemplu, sau, mai nou, a fostului prefect de Buzău, M. B., la conferinţa de presă[2] ocazionată de trimiterea sa în judecată de către D.N.A. pentru fapte de instigare la abuz în serviciu) la care există suspiciunea rezonabilă că au trecut pe bune pe la cursurile de Drept constituţional şi de procedură penală, plus pe la cele de CEDO, repetată cu satisfacţie proletară de fiecare suspect în parte, pentru a demonta astfel probele inexistente administrate în cauză, stai să te întrebi dacă acele persoane chiar au habar de drept sau doar au ocupat, vremelnic şi conjunctural, funcţii care presupuneau obiectiv, raţional şi rezonabil, stăpânirea noţiunilor de bază studiate în timpul facultăţilor cu profil juridic.

România nu e, totuşi, ţara tuturor posibilităţilor, aşa cum este America, ci, mai curând, patria tuturor (im)posibilităţilor, astfel că este perfect posibil ca jurişti, politicieni, primari, poliţişti ori magistraţi prinşi în “plasa DNA” să declare la televizor, ritos, pe un ton serios şi care să atragă compasiunea privitorilor, că o să aducă toate probele în instanţă care le vor dovedi(!), cu prisosinţă, nevinovăţia…

Să o luăm pe rând, pentru că se simte, doar pentru aceste persoane, dar şi pentru cele care se vor contamina cu ştiinţa dreptului strâmb însuşită de la ei, nevoia de o mică lecţie de drept.

Primo, Constituţia României, în art. 23 pct. 11, proclamă categoric şi fără dubii principiul prezumţiei de nevinovăţie astfel, în art. 23 pct. 11: ”până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată (prezumată n.n.) nevinovată.

În acelaşi sens, al prezumţiei de nevinovăţie, noul Cod de procedură penală consacră principiul prezumţiei de nevinovăţie în art. 4, astfel: ”orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotarâre penală definitivă.
(2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială (in dubio pro reo) în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.”

Potrivit art. 6 paragraful 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ”Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”.

Secondo, potrivit doctrinei[3], “prezumţia de nevinovăţie constituie unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal. Prezumţia este percepută ca un beneficiu, o protecţie juridică ce însoţeşte persoana pusă sub acuzare, în scopul de a echilibra raportul forţelor din cadrul procesului penal. Aplicaţia concretă a acestui principiu cere ca în realizarea competenţelor stabilite de lege organele judiciare să nu pornească de la ideea preconcepută că cel cercetat sau judecat este vinovat. În aceste condiţii, organul judiciar, la momentul implicării în soluţionarea cauzei, luând în considerare existenţa prezumţiei, nu poate efectua demersurile prevăzute de lege pentru a înainta cauza în etapa sau faza procesuală superioară dacă nu există probe de vinovăţie. Prezumţia de nevinovăţie constituie suportul dreptului la apărare şi implicit al drepturilor procesuale acordate învinuitului sau inculpatului. Aplicarea prezumţiei presupune că o simplă acuzaţie în materie penală nu echivalează cu existenţa vinovăţiei care trebuie stabilită numai printr-o hotărâre penală definitivă. Necesitatea unui proces echitabil face ca inculpatul să se afle faţă de judecător pe aceeaşi poziţie ca şi acuzarea, ceea ce asigură protecţia acestuia împotriva unui verdict de culpabilitate care nu a fost stabilit în mod legal. Prezumţia de nevinovăţie are un caracter relativ (juris tantum), ea poate fi răsturnată în urma dovedirii vinovăţiei prin probe certe şi nu conform unor aparenţe, probabilităţi”.

Potrivit soluţiilor pronunţate în practica judiciară[4], „în cazul în care probele referitoare la vinovăţie nu sunt certe, sigure, complete, ci există îndoială cu privire la vinovăţia inculpatului, se aplică regula in dubio pro reo, potrivit căreia orice îndoială operează în favoarea inculpatului, iar pe baza acesteia, soluţia care se impune este achitarea inculpatului de către instanţa de judecată”.

S-a mai afirmat, pertinent, în doctrina recentă[5] că prezumţia de nevinovăţie „reprezintă o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil, fiind prev. de art. 6 paragraful 2 din Convenţia Europeană; nevinovăţia nu trebuie înţeleasă numai ca neîndeplinirea condiţiilor privind latura subiectivă a infracţiunii (mens rea) ci şi ca neîndeplinirea condiţiilor laturii obiective, a celor cu privire la subiecţii infracţiunii, ori ca absenţa vreuneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii;

Prezumţia de nevinovăţie constituie:

a) o regulă procedurală (preponderent de probă). Aceasta este strâns legată de noţiunea de imparţialitate a instanţei, întrucât, numai în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, probele pot fi în mod adecvat administrate cu respectarea principiilor şi a garanţiilor echitabilităţii procedurii, astfel încât situaţia de fapt să fie stabilită în mod corect, pentru a se evita erorile judiciare (fie condamnarea unui nevinovat, fie achitarea unui vinovat); va exista o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie dacă o decizie judiciară reflectă sentimentul că un acuzat este vinovat, deşi vinovăţia sa nu a fost în prealabil stabilită potrivit legii. Este suficient pentru încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, chiar şi în absenţa unei constatări formale, să existe motive care să sugereze că instanţa îl priveşte pe acuzat ca pe un vinovat[6];

b) în scopul garantării prezumţiei de nevinovăţie şi a imparţialităţii instanţei, art. 6 par. 2 din Convenţia europeană cere ca reprezentanţii statului să se abţină de la a face declaraţii publice în sensul că acuzatul este vinovat de săvârşirea unei anumite infracţiuni, înainte ca vinovăţia sa să fi fost legal stabilită de instanţă[7]; Se poate observa că în ultimii ani, comunicatele D.N.A. se încheie, invariabil, cu fraza „facem precizarea că punerea în mișcare a acțiunii penale este o etapă a procesului penal reglementată de Codul de procedură penală, având ca scop crearea cadrului procesual de administrare a probatoriului, activitate care nu poate, în nicio situație, să înfrângă principiul prezumției de nevinovăție[8]”.

c) încălcarea prezumţiei de nevinovăţie poate proveni atât din partea unui judecător sau a unei instanţe, cât şi din partea unei alte autorităţi publice, spre exemplu poliţişti, procurori, cu atât mai mult cu cât aceştia din urmă exercită funcţii cvasijudiciare şi controlează desfăşurarea anchetei. O asemenea atingere poate fi adusă prin declaraţiile sau actele acestora care reflectă impresia că o persoană este vinovată şi care incită publicul să creadă în vinovăţia acestei persoane sau care anticipează aprecierea faptelor de către judecătorul competent[9];

d) prezumţia de nevinovăţie este garantată prin reglementarea separaţiei funcţiilor judiciare;

e) în cadrul regulilor procedurale, prezumţia de nevinovăţie îşi găseşte de cele mai multe ori aplicabilitatea ca regulă de probă; învinuitul sau inculpatul nu este obligat să îşi dovedească nevinovăţia (nici nu ar putea, dealtfel, fiind deja prezumată n.n.), putând uza de dreptul la tăcere[10]; sarcina probei incumbă organelor de urmărire penală, care sunt obligate să administreze probele necesare pentru dovedirea, dincolo de orice dubiu rezonabil, a existenţei faptei, a elementelor constitutive ale infracţiunii, sub aspect subiectiv şi obiectiv, precum şi a lipsei vreunui impediment la punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale prev. de art. 16 N.C.P.P.[11];

f) chiar dacă prezumţia de nevinovăţie nu e de natură a conduce la stabilirea adevărului într-o cauză penală (protejând atât persoanele care în realitate au comis o faptă prevăzută de legea penală, cât şi pe cele nevinovate) ea constituie elementul central al raţionamentului judecătorului, care va trebui să dispună întotdeauna o soluţie de achitare, în cazul în care din probele administrate nu rezultă, dincolo de orice dubiu rezonabil, vinovăţia inculpatului (in dubio pro reo);

g) nu este incompatibilă cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie existenţa unor situaţii în care sarcina probei este răsturnată; de pildă, învinuitul sau inculpatul trebuie să dovedească existenţa cauzelor justificative pe care le invocă (legitima apărare, starea de necesitate) cu excepţia situaţiei în care acestea sunt prezumate (de pildă, legitima apărare prezumată);

h) nu se poate însă considera că este încălcată prezumţia de nevinovăţie în cazul efectuării unei percheziţii corporale sau domiciliare, în cazul prelevării de probe biologice sau al examinărilor corporale, sau a dispunerii unei măsuri preventive sau a interceptării comunicaţiilor;

i) după pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare, nevinovăţia este stabilită cu efecte erga omnes; totuşi, şi după rămânerea definitivă a hotărârii de achitare poate fi adusă o atingere prezumţiei de nevinovăţie, dacă instanţa de judecată care soluţionează o cerere de despăgubiri face aprecieri din care rezultă existenţa unor suspiciuni cu privire la nevinovăţia persoanei achitate[12];

j) prezumţia de nevinovăţie este o regulă de fond, care reprezintă un veritabil drept subiectiv al învinuitului sau inculpatului care trebuie respectat de toate persoanele şi care trebuie protejat; în situaţia în care prin actele efectuate de o persoană este adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie poate fi angajată răspunderea delictuală a celui vinovat în condiţiile art. 1349 N.C.C. şi a art. 1357 N.C.C.

k) dreptul la informare al publicului cu privire la procedurile penale, precum şi dreptul la liberă exprimare a jurnaliştilor trebuie să fie exercitate astfel încât să nu fie adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie;

l) protecţia prezumţiei de nevinovăţie ca drept subiectiv este realizată şi prin incriminarea denunţării calomnioase”.

Potrivit jurisprudenţei recente a CEDO[13], “Odată ce soluţia de achitare devine definitivă, orice suspiciuni privind vinovăţia, inclusiv cele exprimate în motivarea hotărârii, sunt incompatibile cu prezumţia de nevinovăţie. Solţia de achitare a inculpatului trebuie să fie respectată de toţi reprezentanţii autorităţii care se referă, în mod direct sau indirect, la răspunderea penală a persoanei în cauză. Protecţia oferită de prezumţia de nevinovăţie încetează însă în momentul în care vinovăţia celui acuzat de săvârşirea unei infracţiuni a fost în mod corect şi definitiv dovedită”. De asemenea, tot Curtea Europeană a statuat faptul că “afirmaţia autorităţilor că o persoană a fost achitată de către instanţă, datorită lipsei probelor şi nu datorită faptului că nu a existat o infracţiune, încalcă prezumţia de nevinovăţie, deoarece hotărârea judecătorească de achitare are autoritate de lucru judecat şi trebuie respectată indiferent de motivele care au dus la pronunţarea ei”[14].

Într-o concluzie, până la rămânerea definitivă a hotârârii judecătoreşti de condamnare, orice acuzat/suspect/inculpat beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nu trebuie şi nu poate să îşi dovedească nevinovăţia (deja prezumată relativ), oricât de mult s-ar strădui. Organele judiciare trebuie să administreze probe în dovedirea vinovăţiei sale, orice dubiu va fi interpretat în favoarea acuzatului şi nedovedirea acuzaţiilor aduse, dincolo de orice dubiu rezonabil, nu poate duce decât la soluţia legală de achitare a sa.

Perpetuarea în spaţiul public a exprimării nefericite merg în instanţă să îmi dovedesc nevinovăţia e una păguboasă atât pentru acuzat, care dovedeşte că nu are minime cunoştinte despre drept, deşi este, de multe ori, licenţiat în drept, dottore în drept, ori ocupă funcţii care implică cunoştinţe juridice de nivel mediu pentru exercitarea cu profesionalism a respectivei funcţii publice, cât şi pentru publicul larg, uşor de influenţat/manipulat în a se exprima incorect/nepotrivit din perspectivă juridică. Deşi se doreşte a fi parte dintr-o strategie de apărare elaborată, acest tip de exprimare ascunde ori dezvăluie mari carenţe în stăpânirea principiilor fundamentale de drept, de înţelegerea corectă a acestora depinzând, în bună măsură, şansa onestă a acuzatului de a beneficia de un proces echitabil, în care să i se respecte toate drepturile şi garanţiile procesuale, numai astfel în final instanţa fiind în măsură să ia o decizie justă, bazată pe probe administrate loial şi nu pe impresii, senzaţii sau percepţii eronate, transmise, uneori, intenţionat sau nu, de mijloacele mass media.


[1] Potrivit art. 77 din N.C.P.P., Persoana cu privire la care, din datele şi probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a savârşit o faptă prevăzută de legea penala se numeşte suspect.
[2] A se vedea declaraţia de presă a fostului prefect de Buzău, M. B., dată la momentul trimiterii sale în judecată (mai 2015): “Da, este adevarat că am demisionat. Am facut acest lucru pentru că nu vreau să aduc niciun prejudiciu de imagine funcţiei de Prefect, pe care am respectat-o şi la înălţimea căreia m-am străduit să mă ridic în cele 14 luni în care am exercitat aceasta funcţie. Eu sunt nevinovată, dar justiţia nu se poate face prin comunicare şi nici prin declaraţii. Am să merg în sala de judecată să îmi dovedesc nevinovăţia. Sunt un om cinstit, care şi-a exercitat profesia timp de 24 de ani, apărând legea. Ştiu ce înseamnă puterea legii şi puterea justiţiei şi mă încred în aceste puteri. Din păcate, nu vor exista reparații pentru prejudiciul adus sănătății și imaginii mele”.
[3] Constituţia României, comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 223-225.
[4] Î.C.C.J., dec. nr. 3465/2007; în acelaşi sens, Curtea de Apel Bucureşti, dec. nr. 2619/2003.
[5] Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală, partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 10-15.
[6] CEDO, 29 iunie 2006, cauza Panteleyenco c.Ucrainei, paragraful 67; CEDO, hot. din 27 februarie 2007, în cauza Nestak c. Slovaciei, paragraful 88.
[7] CEDO, hot. din 4 martie 2008, în cauza Samoilă şi Cionca c.României, par. 91; CEDO, hot. din 10 februarie 1995 în cauza Allenet de Ribemont c.Franţei, par. 36-37.
[8] Comunicat nr. 972/VIII/3/26 mai 2015.
[9] CEDO, hot. din 14 octombrie 2011 în cauza Păvălache c. României; în această cauză, Curtea europeană a reţinut încălcarea prezumţiei de nevinovăţie prin declaraţiile procurorului care a afirmat în faţa jurnaliştilor cu ocazia arestării preventive a inculpatului că „toate probele converg către stabilirea cu certitudine a vinovăţiei inculpatului şi că se impune condamnarea acestuia, nimeni şi nimic neputându-l salva de la răspunderea penală”.
[10] Potrivit art. 109 alin. 3 din N.C.P.P., ”În cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat.
[11] Potrivit art. 16 din N.C.P.P., ”Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevazută de legea penală ori nu a fost savârşită cu vinovăţia prevazută de lege;
c) nu exista probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;
d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoana fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoana juridică;
g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii;
h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
i) există autoritate de lucru judecat;
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. e) și j), acţiunea penala poate fi pusă în mişcare ulterior, în condiţiile prevazute de lege.
[12] CEDO, dec. Del Latte c. Olandei din 9 noiembrie 2004.
[13] CEDO, Cleve c. Germaniei, hot. din 15 ianuarie 2015.
[14] CEDO, Tendam c. Spaniei, hot. din 13 iulie 2010.


Adrian-Relu Tănase
Director executiv-adjunct, Direcţia de Evidenţă a Persoanelor Buzău

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate