ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

O veste bună: avem contract. Și una rea: nu e valabil
29.05.2015 | Cristina ZAMȘA


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât, într-un litigiu desfășurat sub imperiul vechiului Cod civil, că încheierea unui contract în forma simplificată nu justifică prin sine concluzia că acel contract este unul nenumit, de natură să justifice sustragerea sa din categoria contractelor cu reglementare expresă. În acest sens, nu poate fi considerat automat nenumit un contract dacă prin conținutul său acesta stipulează o clauză specifică unui contract determinat și reglementat ca atare, împrejurare dedusă din simplul fapt al neîncheierii acelui contract în forma scrisă și al stabilirii conținutului său prin mijlocirea altor probe decât înscrisurile. În speță, a fost probat conținutul contractului dintre părți ca reprezentând ordinul pârâtei de executare a unei construcții, urmat de executarea sa, fie și în parte, de către pârâtă, ceea ce justifică calificarea acestuia ca fiind un contract de antrepriză. Înalta Curte a reținut, însă, că în cauză nu a fost realizată proba prețului contractului, astfel că în lipsa determinării prețului antreprizei ca element esențial al contractului sinalagmatic, contractul este lovit de nulitate. (Decizia nr. 3814 din 2 decembrie 2014 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect pretenții)

Notă: În conformitate cu prevederile art. 1854 alin. (2) NCC, atunci când contractul de antrepriză nu cuprinde clauze referitoare la preţ, beneficiarul datorează preţul prevăzut de lege ori calculat potrivit legii sau, în lipsa unor asemenea prevederi legale, preţul stabilit în raport cu munca depusă şi cheltuielile necesare pentru executarea lucrării ori prestarea serviciului, avându-se în vedere şi uzanţele existente.

* A se vedea Corina Cioroabă, ÎCCJ. Contract nenumit vs. contract de antrepriză, în RNSJ, 14 aprilie 2015

*   *   *

I. Raporturi comerciale simplificate, probleme de drept dificile

Admit dintru-nceput că titlu propus are o valoare de adevăr și un impact mai degrabă jurnalistic. Juridic, invit la observarea contradicției dintre anunțarea entuziastă a existenței unui contract și proclamarea tristă a nulității sale. Nimeni nu poate să aibă un contract nul, pentru că el se consideră că nu a existat niciodată! Paradoxul este cu atât mai mare cu cât aflăm că miza litigiului se află în precizarea naturii contractului în baza căruia să se considere desfășurarea în fapt a relațiilor economice. Care este gradul de eficiență a constatării prezenței unui anumit contract – printr-un elaborat proces de interpretare a raporturilor juridice dintre părți și a circumstanțelor derulării acestora – simultan cu invocarea nulității acestuia pentru lipsa prețului? Sub aspectele legalității și temeiniciei, era singura soluție de rezolvare a cererii reclamantei? A instrumentat aceasta corect acțiunea introductivă în instanță exclusiv în temeiul art. 969 vechiul Cod civil?

Înainte de a căuta răspunsurile acestor întrebări, trebuie precizat că litigiul la care ne referim a fost generat de o serie de raporturi comerciale simplificate între participanți, astfel cum reiese din lecturarea Deciziei nr. 3814 a ÎCCJ. Concret, ”în motivarea cererii, reclamanta a arătat că între părţi s-au derulat raporturi comerciale în formă simplificată, potrivit cărora aceasta, pe de o parte, a livrat la comanda pârâtei anvelope, iar pe de altă parte, a prestat, tot la comandă, o serie de lucrări, respectiv servicii de vulcanizare, precum şi lucrări de construcţii pentru realizarea unui sediu administrativ de birou şi a unui cântar”. Simplicitatea raporturilor comerciale nu a avut însă un corespondent nici în plan financiar, părțile neînțelegându-se cu privire la plata lucrărilor de construire a sediului administrativ, nici în plan juridic. Dimpotrivă, simplitatea relațiilor comerciale s-a dovedit a fi direct proporțională cu dificultatea problemelor de drept generate.

II. Nulitatea, prețul calificării contractului

Ignorarea de către părți a aspectului formal al relațiilor lor comerciale – de unde considerarea lor de către instanțe ca fiind simplificate – a determinat necesitatea cercetării adevăratei naturi juridice a acestora, cu consecința stabilirii regimului lor juridic. Astfel, instanțele de fond și apel au considerat – atât în cadrul primului ciclu procesual, cât și în al doilea, după casarea cu trimitere(!) – că se află în prezența unui contract nenumit, admițând acțiunea reclamantei cu privire la plata lucrărilor de construire a sediului administrativ (30.000 de euro). Consecvența soluțiilor Tribunalului și Curților de Apel nu a impresionat Instanța Supremă, care, cu ocazia judecării recursului, a schimbat calificarea în direcția unui contract numit, de antrepriză, însă nevalabil, pentru lipsa prețului. Urmarea? Admiterea recursului și a apelului declarat de pârâtă, cu respingerea capătului de cerere referitor la plata contravalorii lucrărilor de construire a sediului administrativ (30.000 de euro).

Specific speței este că nulitatea nu afectează un contract încheiat și asumat de către părți (pârâta contestând existența unei convenții cu privire la construirea sediului), ci un contract a cărui existență și regim juridic au fost stabilite de instanță printr-o elaborată operațiune de calificare a relațiilor comerciale, de interpretare a voinței reale a părților, a istoricului lor contractual și a elementelor factuale. Prin natura ei, operațiunea de calificare- interpretare este pozitivă, iar față de circumstanțele cazului se dorea afirmativă, constructivă în sensul determinării categoriei contractuale corespunzătoare raporturilor derulate în fapt. Așadar, interesul nu constă (doar) în a califica relația consumată faptic, ci în a oferi o calificare validă și eficientă, cu scopul soluționării pretențiilor reclamantei. Desigur, în limitele elementelor de fapt, ale voinței reale a părților și ale învestirii instanței de către reclamantă (presupunând o învestire cât mai cuprinzătoare, condiție neverificată în speță).

Soluția Instanței Supreme – contract de antrepriză nul pentru lipsa prețului – este una mult prea ortodoxă atât prin comparație cu rezolvarea echilibrată a instanțelor de fond și apel, care au reținut un contract nenumit în speță, cât și prin raportare la dispozițiile actualului Cod civil. Invalidarea unor relații comerciale denotă rigurozitate excesivă ținând cont de caracterul simplificat al acestora. Față de riscul invalidării ulterioare, poate ar fi mai înțelept ca părțile să nu mai recurgă la stabilirea unor relațiile comerciale simplificate!

Tehnic juridic se desprind două întrebări: de ce contract de antrepriză? și de ce nul?

Mărturisesc că nu consider sancționabilă abordarea instanțelor de fond și de apel nici sub aspectul legalității, nici sub cel al temeiniciei, de natură a fundamenta casarea hotărârilor pronunțate și schimbarea radicală a soluției. Calificarea contractului ca fiind nenumit este constructivă, în acord cu circumstanțele de facto/comportamentul părților (mai ales al pârâtei) și nu contravine vădit niciunui text legal sau principiu de drept. De asemenea, este în concordanță cu principiul salvgardării actului juridic și cu cel al celerității circuitului civil/comercial.

Se pare că argumentul ÎCCJ care a contat pentru calificarea contractului ca fiind de antrepriză a fost acela al prestației caracteristice – de a construi. Pe de altă parte, un contract este nenumit dacă are un conținut mixt, complex iar părțile nu îi atribuie expres regimul unui contract numit. Ar mai trebui să conteze și atitudinea părților, istoricul lor contractual, poziția pârâtei care nu recunoaște existența vreunui contract (în general, și de antepriză în special) după ce a dat un ordin scris de comandare a lucrării ș.a. În fine, nu este de ignorat nici principiul conversiunii actului juridic: dacă nu este valabil ca un contract de antepriză, nu ar putea fi considerat alt contract, dacă nu nenumit, eventual un antecontract cu executarea prestației contractului preconizat a se încheia?

Chiar împărtășind teza riguroasă a Instanței Supreme privind contractul de antepriză amintim, în scop de orientare și de inspirație, art. 1854 alin. (2) NCC care prevede că pentru situația în care contractul de antrepriză nu cuprinde clauze referitoare la preţ, beneficiarul datorează preţul prevăzut de lege ori calculat potrivit legii sau, în lipsa unor asemenea prevederi legale, preţul stabilit în raport cu munca depusă şi cheltuielile necesare pentru executarea lucrării ori prestarea serviciului, avându-se în vedere şi uzanţele existente. ÎCCJ a criticat afirmația instanței de apel cu referire la prețul contractului nenumit, întrucât reclamanta a solicitat contravaloarea lucrărilor efectuate și nu prețul întregului imobil ca atare. Iarăși, dacă ne îndreptăm spre noile dispoziții din Codul civil, observăm că noua lege civilă este permisivă în ceea ce privește modalitățile de stabilire ulterioară a prețului, inclusiv prin trimitere la costul lucrărilor executate. Rezultă că cele două elemente – prețul contractului și contravaloarea lucrărilor – nu sunt ireconciliabile, ci complementare. Dispoziția din vechiul Cod civil – art.1413 alineatul final cu referire la un preț determinat – este într-adevăr interpretată în sensul că, în cazul lucrărilor de mare valoare, contractul este nul pentru lipsa prețului, însă mai trebuie precizat că în domeniul antreprizei de construcții au fost întotdeauna admise reguli speciale deduse inclusiv din practicile statornicite între părți.

III. (Ne)subsidiaritatea temeiurilor, punctul sensibil al reclamantului român

Respingând pe fond acțiunea, mai mult sau mai puțin sever, Instanța Supremă a punctat în același timp – cu oarece dezamăgire – inexistența vreunui alt temei legal de natură să susțină o altă rezolvare a pretențiilor reclamantei. Nu este prima dată când reținem în motivarea unei decizii a ÎCCJ referirea la modul incomplet de instrumentare a cazului.

În cadrul rubricii noastre, prezentarea temeiurilor legale posibile – principale și subsidiare – ale unei cereri de chemare în judecată a devenit aproape un lait-motiv și o secțiune previzibilă în conținutul comentariilor. Am utilizat deseori expresia „lipsa de insipirație a reclamantei” în privința întemeierii cererii, mai cu seamă în dosarele complexe. Cu siguranță este mai mult decât atât. Suntem în prezența unei practici, avocațiale sau nu, care vădește iresponsabilitate față de actul declanșator al unui proces civil, cu consecințe care costă reclamanta începerea unui alt litigiu, pe alt temei. Se poate vorbi chiar de o doză de autosuficiență și aroganță ca și cum instanțele ar fi obligate să rezoneze cu unicul temei invocat de reclamantă și că este imposibil să existe vreo altă viziune juridică asupra situației în fapt.

Tabloul complet al temeiurilor legale de invocat în speță este următorul, de la special la general:
1) în principal, art. 1413 ș.u. vechiul Cod civil cu referire la întemeierea pretențiilor pe un contract de antrepriză;
2) într-un prim subsidiar, art. 969 vechiul Cod civil fundamentând cererea pe un contract nenumit – unicul temei invocat -, pentru ipoteza în care instanța nu ar considera că între părți ar fi intervenit un contract de antrepriză;
3) într-un al doilea subsidiar, principiul îmbogățirii fără justă cauză, pentru situația în care instanța consideră că nu s-a încheiat niciun contract valabil în speță (de antrepriză sau nenumit).

De brațul lung și sever al legii, reclamanta se mai poate apăra și singură printr-o corectă și completă abordare a cazului. Vestea bună – ca să încheiem simetric și pozitiv – este că se mai poate începe un nou litigiu. De data asta, reclamanta nu trebuie să-și mai facă griji în privința subsidiarității temeiurilor, pentru că are la îndemână unul singur. Și să sperăm că nu o să auzim de nicio veste rea!

lector univ. dr. Cristina Zamșa
Facultatea de Drept a Universității din București

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate